EVENIMENTE POLITICO-MILITARE NATO-UE (IULIE)

NATO

Revizuirea strategiei nucleare a NATO

NATO este în curs de actualizare a strategiei sale nucleare, pentru a putea include sisteme de armament mai ambiţioase din punct de vedere tehnologic. Această revizuire este rezultatul implementării deciziei luate la Summit-ul NATO de la Varşovia din 2016.

În cadrul conferinţei de presă susţinute după întâlnirea miniştrilor apărării (17 iunie), secretarul general al NATO a precizat că s-a convenit asupra unor măsuri suplimentare destinate menţinerii descurajării nucleare, măsuri care includ un „pachet echilibrat de elemente politice şi militare”. Jens Stoltenberg a afirmat că aceste măsuri sunt necesare pentru „remedierea lacunelor” în capacităţile de descurajare ale NATO din toate domeniile. Cu toate acestea, el nu a putut intra în detalii, deoarece „unele dintre decizii sunt secrete”.

Planificatorii militari ai Alianţei au elaborat deja planuri militare de contingenţă pentru apărarea împotriva armelor nucleare ruseşti a întregii zone operaţionale a NATO, incluzând zona statelor baltice, Europa centrală, flancul sudic al Alianţei şi regiunea Mării Negre. Planurile includ utilizarea tuturor capacităţilor defensive şi ofensive terestre, maritime, aeriene şi din spaţiul virtual.

La summit-ul de la  Bruxelles, din 2018, s-a decis consolidarea capacităţilor convenţionale avansate şi estomparea diviziunii dintre capacităţile nucleare şi cele convenţionale ale Alianţei, în scopul contracarării eventualelor acţiuni militare ale Rusiei. Un prim pas în implementarea acestei decizii constă în implementarea programelor de achiziţii de noi rachete convenţionale cu rază intermediară de acţiune, care ar putea transporta la ţintă şi focoase nucleare. Caracteristicile tehnice ale noilor sisteme de armament permit NATO ca, în cazul unui conflict cu Rusia, să utilizeze armele nucleare mult mai rapid decât ar fi putut anterior.

Toate aceste schimbări au loc în condiţiile în care mediul de securitate din Europa şi din întreaga lume suferă transformări. Aşa cum afirma secretarul general al NATO, Jens Stoltenberg, „NATO răspunde la acţiunile Rusiei care investeşte puternic în capabilităţi militare convenţionale noi, modernizează sistemele de arme nucleare şi implementează sau dezvoltă sisteme noi de rachete.” Cu toate acestea, Stoltenberg a afirmat că Alianţa NATO nu se va lăsa atrasă într-o cursă a înarmării nucleare.

În fapt, NATO doar răspunde la noua strategie nucleară rusă care conţine, voalat, conceptul de „escaladare pentru de-escaladare”. Mai simplu, lovituri nucleare pre-emptive. Aceasta ar însemna că Rusia ar putea folosi arme nucleare într-un context regional sau local pentru a semnala angajamentul de a riposta cu arme nucleare pe scară largă. Acest concept a fost simulat în cadrul exerciţiilor militare desfăşurate în 2009 şi 2013, în cadrul cărora au fost simulate atacuri asupra Poloniei şi Suediei. Mai târziu, în 2014, pe timpul crizei din Crimeea, NATO a fost alarmată când bombardiere cu capacităţi nucleare au efectuat zboruri pe flancul vestic şi sudic al Alianţei.

Noua strategie nucleară a Rusiei prevede că ”Federaţia Rusă priveşte armele nucleare exclusiv ca pe un mijloc de descurajare, a căror utilizare este o măsură extremă şi obligată şi depune toate eforturile necesare pentru a reduce ameninţarea nucleară.”

Dacă privim mai atent condiţiile în care Rusia poate utiliza armele nucleare, şi care sunt descrise în noua strategie nucleară, observăm că una dintre condiţii nu este definită foarte clar şi nu este o acţiune defensivă, ci ofensivă. Este vorba de ”acţiuni potrivnice care afectează obiective importante de stat sau militare şi care ar putea duce la perturbări ale sistemului de răspuns cu arme nucleare”. Încercând să ”traducem” această condiţie, un atac cibernetic asupra sistemului de comandă şi control al armelor nucleare ar putea determina, de exemplu, Rusia să execute un atac nuclear.

În concluzie putem afirma că acţiunile de descurajare şi apărare ale NATO pot fi credibile şi reprezintă elementul esenţial al strategiei generale a NATO pentru prevenirea conflictelor şi războiului numai prin utilizarea eficientă şi întrunită a capacităţilor de apărare convenţională, nucleară şi anti-rachetă. În acest context, credibilitatea forţelor nucleare ale NATO este esenţială pentru a menţine descurajarea, motiv pentru care siguranţa, securitatea şi eficacitatea acestor forţe sunt evaluate constant în funcţie de evoluţiile tehnologice şi geo-strategice.

Înfiinţarea Comandamentului Corpului Multinaţional de Sud-Est

Joi, 23 iulie, la Centrul Naţional de Instruire „Getica” din localitatea Cincu, a avut loc ceremonia pentru înfiinţarea Comandamentului Corpului Multinaţional Sud-Est (HQ MNC-SE). La ceremonie au participat preşedintele ţării, Klaus Iohannis, ministrul apărării naţionale, Nicolae-Ionel Ciucă, şi şeful Statului Major al Apărării, generalul-locotenent Daniel Petrescu.

Pe fondul modificării radicale a mediului internaţional de securitate, la Summit-ul NATO de la Bruxelles, din luna iunie 2018, una dintre deciziile cele mai importante adoptate a vizat adaptarea structurii de comandă a NATO, reliefând importanţa strategică a regiunii Mării Negre pentru securitatea spaţiului euro-atlantic şi necesitatea creşterii prezenţei aliate înaintate în această regiune. În aceste condiţii, şi în baza angajamentelor internaţionale asumate de România, ţara noastră s-a oferit să constituie pe teritoriul naţional o capabilitate multinaţională de comandă şi control în domeniul terestru - Comandamentul Corpului Multinaţional de Sud-Est (HQ MNC-SE) - care va fi pusă la dispoziţia Alianţei ca element integrator al planurilor naţionale şi aliate de apărare, propunere aprobată de Consiliul Nord-Atlantic.

La 19 mai, birourile permanente ale Parlamentului au aprobat scrisoarea prin care preşedintele României a propus înfiinţarea Comandamentului Corpului Multinaţional de Sud-Est, ce va avea denumirea de „Headquarters Multinational Corps South-East (HQ MNC-SE), cu indicativ de unitate militară pe teritoriul României, în garnizoana Sibiu, cu dislocare temporară în garnizoana Bucureşti. Ulterior, la 18 iunie, Parlamentul României a adoptat, în şedinţa comună a Senatului şi Camerei Deputaţilor, Hotărârea pentru înfiinţarea Comandamentului Corpului Multinaţional de Sud-Est (Headquarters Multinational Corps South-East - HQ MNC-SE).

HQ MNC-SE are statut de comandament militar internaţional, subordonat pe linie de comandă unui comandament aliat, în afara structurii naţionale de comandă şi control. Conform Şefului Statului Major al Forţelor Terestre, generalul-maior Iulian Berdilă, comandamentul va avea un efectiv de 400 de militari. În ceea ce priveşte organizarea, funcţionarea, încadrarea cu personal şi alte detalii necesare îndeplinirii misiunii MNC-SE, acestea vor fi stabilite prin înţelegeri încheiate de către MApN cu autorităţile militare ale NATO şi cu statele aliate participante, iar dislocarea Comandamentului la misiuni în afara teritoriului statului român se va executa la ordinul autorităţilor militare ale NATO.

UNIUNEA EUROPEANĂ

Un summit cu un acord de compromis … şi multe neclarităţi

Marţi dimineaţă (21 iulie), liderii Uniunii Europene au ajuns, în sfârşit, la un acord cu privire la pachetul financiar destinat redresării UE în urma pandemiei noului coronavirus. Acordul permite împrumutarea de pe piaţa de capital a sumei de 750 miliarde euro de către Comisia Europeană şi transmiterea acestor bani către cele 27 de naţiuni sub formă de granturi sau împrumuturi cu dobânzi mici. Totuşi, acesta este doar primul pas pe un drum lung spre recuperare.

Italia şi Spania - cele două state membre ale UE cel mai puternic afectate de pandemie - vor obţine o parte importantă din fonduri pentru salvarea economiilor. Important este că aceste fonduri nu sunt condiţionate de schimbările politice dureroase pe care Madridul şi Roma ar trebui să le facă pieţelor muncii şi sistemelor de pensii. În acelaşi timp, grupul condus de Olanda a obţinut promisiunea privind stoparea temporară a transferurilor de bani către statele care nu îndeplinesc condiţiile implementării reformelor legate de obţinerea fondurilor. Acelaşi grup a obţinut şi o returnare mai mare de fonduri din viitorul buget UE (un mecanism folosit de Marea Britanie din anii 80, pe care Franţa spera să îl elimine după Brexit). 

De asemenea, Ungaria şi Polonia vor putea accesa fondurile de ajutor chiar dacă încalcă unele norme ale UE privind democraţia şi statul de drept.

Afirmaţiile lui Viktor Orban, conform cărora a fost îndepărtată orice condiţionalitate, nu corespund, însă, realităţii. Cel puţin în teorie accesul la fonduri poate fi blocat.

În primul rând, orice stat membru poate întârzia acordarea fondurilor către altul, punând la îndoială planurile destinatarului de a cheltui aceşti bani. Acest lucru ar permite Olandei (de exemplu!) să stopeze temporar fondurile destinate Spaniei, dacă există vreo suspiciune în privinţa modului de cheltuire a fondurilor. Din această perspectivă nu este chiar vorba de un veto, dar ar putea amâna eliberarea de fonduri atât de necesare ţărilor afectate de pandemie, până când nu vor fi satisfăcute anumite criterii.

În al doilea rând, banii nu vor fi disponibili imediat. Acordul trebuie să treacă prin Parlamentul European, existând posibilitatea ca parlamentarii să adauge condiţii, mai ales legate de respectarea statului de drept, dar şi de refacere a fondurilor din buget reduse la anumite capitole. Ulterior, acordul trebuie ratificat de toate statele europene. În aceste condiţii este posibil ca fondurile să sosească la sfârşitul lui 2021 sau, cel mai probabil, la începutul lui 2022. În aceste condiţii, dacă statele afectate de pandemie vor continua să se împrumute pentru a-şi plăti propriile planuri de salvare a economiilor, vor acumula datorii şi mai mari şi astfel, se vor afla într-o poziţie fiscal-bugetară mai proastă chiar înaintea celui de al doilea val al pandemiei preconizat pentru toamna acestui an.

Una peste alta, acordul poate fi, totuşi, considerat un succes.

În primul rând, UE a acţionat rapid (după propriile sale standarde!) pentru a crea un consens şi a salva de o criză economică economiile statelor membre.

În al doilea rând, Europa s-a dovedit a fi unită la datorii, iar acest risc nu poate fi subestimat, dacă ne gândim la momentul crizei din 2009.

În al treilea rând, prin elaborarea unui plan comun, la nivelul întregii UE, Bruxelles a consolidat ideea că UE poate fi o forţă pozitivă într-un moment în care mulţi cetăţeni ai statelor membre au pus la îndoială răspunsul iniţial al UE la pandemie.

Politic, forţele pro-europene vor înregistra o creştere, iar UE va fi mai unită, nu numai economic şi financiar, ci şi politic şi social.

Migraţia în Europa în trimestrul doi

În cel de-al doilea trimestru al acestui an cele mai afectate de migraţie au fost Spania, Italia, Grecia şi ţările aflate pe ”ruta balcanică”. Printre tendinţele identificate în această perioadă se numără:

• migraţia în zona Mediteranei de Est, Centrale şi de Vest a continuat, având o creştere pe ruta central mediteraneană, în ciuda pandemiei COVID-19 care afectează ţările de destinaţie din Europa;

• ruta Balcanilor de Vest a devenit, în luna iunie, cea mai activă rută de intrare ilegală în Europa;

• în perioada analizată au existat mai multe cazuri de persoane blocate pe mare, deoarece misiunile de salvare ale grupurilor de voluntari au fost închise, iar ţări precum Italia şi Malta şi-au declarat porturile nesigure din cauza răspândirii noului coronavirus;

• unele state riverane au adoptat noi măsuri pentru a menţine refugiaţii şi migranţii în afara teritoriului şi apelor naţionale;

• măsurile de luptă împotriva pandemiei COVID-19 au inclus desfăşurarea de forţe militare la frontiere, expulzări din tabere şi practici chiar mai extreme în ţările din Balcanii de Vest. În unele situaţii, forţele de securitate au încălcat în mod repetat drepturile omului. De asemenea, în aceste ţări au existat restricţii la obţinerea azilului, la asistenţă medicală şi cazare adecvată pentru refugiaţi şi migranţi;

• în ţări din sudul Europei, cum ar fi Spania, Italia şi Franţa, pandemia COVID-19 a dus la o criză de forţă de muncă, în special în sectorul agricol. În aceste condiţii, au fost puse în aplicare diverse iniţiative pentru implicarea migranţilor în economiile ţărilor europene. Astfel, în Italia, un decret privind legiferarea lucrătorilor migranţi a fost adoptat la 13 mai. Cu toate acestea, decretul este încă intens discutat şi criticat.

În acest context, la 23 iulie, vicepreşedintele Comisiei UE, Margaritis Schinas, a afirmat că ”Europa nu poate eşua de două ori în ceea ce priveşte migraţia şi trebuie să evite repetarea crizei din 2015”. Declaraţia a fost făcută pe timpul unei întâlniri organizată la Viena, cu participarea reprezentanţilor statelor din Balcanii de Vest şi a 18 state membre ale UE.

Propuneri de reformă a modului de gestionare a migraţiei către UE şi a politicii de azil sunt aşteptate în septembrie din partea Comisiei UE. În ciuda acestui termen, există încă diferenţe de opinie între statele europene. Reprezentanţii Atenei au precizat, înainte de şedinţa de la Viena, că Grecia şi alte state din sudul Europei doresc ca distribuţia obligatorie a refugiaţilor în UE să fie pe ordinea de zi a propunerilor de reformă. Ţări precum Polonia, Ungaria, Republica Cehă şi Slovacia s-au opus vehement.

Ministrul german de interne, Horst Seehofer, a cărui ţară deţine, în prezent, preşedinţia rotativă a UE, susţine necesitatea existenţei unor proceduri mai stricte pentru a decide la frontierele externe ale UE care persoane sunt eligibile pentru statutul de refugiat şi care nu. Acesta ştie prea bine despre rezistenţa potenţială la reforma europeană a azilului, mai ales când vine vorba de cotele de repartiţie. Cu toate acestea, el speră să îi convingă pe sceptici cu o logică simplă: dacă vor fi introduse audieri preliminare de azil la frontiera externă a UE şi dacă se va ajunge la acorduri de returnare cu ţările de origine, numărul persoanelor care vin în Europa s-ar reduce considerabil, iar împărţirea acestora pe baza cotelor va fi mai uşor de acceptat.

Dar până la realizarea acordurilor cu statele de origine şi crearea centrelor de ”triaj” mai este cale lungă … iar migranţii bat din nou la ”porţile Europei”, iar cele mai afectate state sunt cele din sudul şi estul continentului.

ACHIZIŢII MILITARE ŞI INDUSTRIA DE APĂRARE

Proiecte europene în competiţie în domeniul aeronautic

De când Marea Britanie a anunţat, în iulie 2018, viitorul său sistem aerian de luptă Tempest Future Combat Air System (FCAS), care a urmat lansării proiectului franco-german ”Système de Combat Aérien Futur” (SCAF sau FCAS), s-au făcut speculaţii dacă Europa îşi poate permite două programe de o asemenea amploare şi s-au generat apeluri repetate la contopirea celor două proiecte.

Pentru moment, o astfel de armonizare a eforturilor pare puţin probabilă, cel puţin în termenul apropiat. În plus, pe măsură ce fiecare program progresează, miza pentru fiecare proiect creşte, în condiţiile în care ”înfrângerea” aduce cu sine ”penalizări” uriaşe materializate prin pierderea poziţiei tehnologice pe piaţa mondială de apărare, dar şi prin efectele negative asupra economiilor ţărilor şi companiilor implicate.

Cele două concepte concurente au mari asemănări din punct de vedere operaţional - ambele au conectivitate la „Air Combat Cloud” şi pot comunica cu ”roiuri de drone” de sprijin numite ”Remote Carriers”. Dar există şi diferenţe. De exemplu, Tempest ar putea, după cum sugerează unii, să fie operat de un echipaj format din mai mulţi oameni, în timp ce proiectul franco-german este prevăzut pentru un singur pilot.

Dacă, după cum pare probabil, rămân două programe FCAS în Europa, problema este că, în prezent, costurile uriaşe de dezvoltare trebuie amortizate la un număr mai redus de potenţiali clienţi. Realizarea acestui deziderat necesar pentru reducerea costurilor ar presupune preluarea mai multor parteneri. Pentru Tempest, Marea Britanie a semnat acorduri de cooperare cu Italia şi Suedia, aducând în proiect companii precum Saab, GKN Aerospace Suedia, Leonardo Italia, Elettronica, Avia Aero şi MBDA Italia. Olanda este interesată şi ea de acest proiect. De cealaltă parte, Spania s-a alăturat Franţei şi Germaniei.

Din acest punct de vedere am putea firma că Tempest este ”mai internaţional” decât proiectul franco-german. Tempest ar putea fi interesant pentru India şi Japonia, dar şi pentru parteneri tradiţionali ai Marii Britanii, cum ar fi Canada şi Australia. De asemenea, nu este exclus ca relaţiile de lungă durată în domeniul echipamentelor de apărare ale Marii Britanii cu Arabia Saudită să genereze o cooperare şi pe acest proiect.

Pentru o piaţă europeană de apărare fragmentată, faptul că există doar două proiecte în competiţie reprezintă, totuşi, o îmbunătăţire faţă de anii ‘90, când Franţa a optat pentru o soluţie naţională cu Rafale, Suedia cu Gripen, iar Germania a decis să nu investească deloc în acest domeniu.

Din perspectivă economică se poate afirma că a avea două proiecte în competiţie în Europa nu este raţional. În realitate, majoritatea partenerilor implicaţi în cele două proiecte încearcă să asigure comenzi unor companii de profil naţionale.

În concluzie, conform mai multor experţi, Europa nu îşi permite, în actualul context, mai multe programe pentru o aeronavă de generaţia a şasea, iar o potenţială convergenţă între cele două programe ar aduce beneficii industriei europene de apărare.