EVENIMENTE POLITICO-MILITARE NATO-UE / IULIE

NATO

”Războiul Rece” din Arctica

După ce, mai mult de douăzeci de ani, problemele nordului îndepărtat au fost ”decuplate” de preocupările strategice ”tradiţionale”, problematica competiţiei militare din zona arctică a revenit în atenţia actorilor globali şi regionali.

Recent, secretarul de stat Mike Pompeo a declarat pentru Reuters că există ”un model de comportament agresiv al Rusiei în Arctica” şi şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la creşterea influenţei militare a Rusiei în regiune. În acelaşi timp, oficialii ruşi se arată îngrijoraţi de creşterea activităţii NATO în Arctica. În aprilie a.c., preşedintele Vladimir Putin afirma că ”NATO a desfăşurat cele mai mari exerciţii din regiune” şi că ”activitatea forţelor aeriene ale Rusiei în zona Mării Baltice, în Arctica, este incomparabil mai redusă decât activitatea ţărilor NATO”.

În aceste condiţii, relaţiile tensionate dintre SUA şi Rusia ar putea determina apariţia unui ”război foarte rece” în zona arctică.

Concurenţa pentru zona arctică se datorează ratei crescute de topire a gheţii, care facilitează utilizarea unor noi rute comerciale maritime, mai scurte şi mai economice, precum şi existenţei în regiune a aproximativ 22% din resursele de combustibili fosili neexploatate încă.

În iunie, Departamentul american al Apărării a lansat Strategia Arctică. Noul document este o actualizare a celui redactat în 2016 şi evidenţiază dorinţa SUA de a crea o ”regiune arctică sigură şi stabilă în care interesele naţionale ale SUA să fie protejate, teritoriul american apărat, iar naţiunile să coopereze în mod pozitiv pentru a soluţionarea provocărilor comune”. Raportul exprimă îngrijorări deosebite cu privire la ruta maritimă din Marea Nordului, care pare a fi ”cheia” tensiunilor regionale dintre Rusia şi SUA. Noua rută maritimă, care se află în apele arctice de pe coasta nordică a Rusiei, este cea mai scurtă cale maritimă care leagă Asia de Est de partea europeană a Federaţiei Ruse. ”În Marea Nordului, deja Moscova solicită în mod ilegal prezenţa piloţilor ruşi la bordul navelor străine care vor să utilizeze această rută şi ameninţă chiar cu utilizarea forţei militare echipajele care nu vor să se supună”, afirma Mike Pompeo.

Rusia se consideră singura naţiune aptă să îşi protejeze legitim interesele în zona arctică, în condiţiile în care investiţiile sale comerciale şi militare din regiune, precum şi exerciţiile militare desfăşurate au surclasat alte state. După cum afirmă mai mulţi specialişti în zona arctică, ”pentru controlul acestei zone este necesar, printre altele, şi deţinerea unei flote de spărgătoare de gheaţă”. În prezent, în timp ce Rusia are 40 de spărgătoare de gheaţă - inclusiv unele nucleare, SUA au nava Polar Star 1976 şi USCGC Healey (WAGB-20), introdusă în serviciu în anul 2000. Această diferenţă nu poate fi ”ştearsă” prea curând, fapt dovedit şi de aprobarea dată de Congresul american pentru construirea a şase spărgătoare de gheaţă până în 2026.

Pe lângă construcţia de spărgătoare de gheaţă, SUA şi o parte din aliaţii săi din cadrul NATO încearcă să răspundă ”ofensivei” ruse. Aceste răspunsuri includ desfăşurarea unor exerciţii militare bianuale (ICEX), reactivarea şi dezvoltarea celei de a doua flote (responsabilitate Costa de Est a SUA şi Atlanticul de Nord, n.n.) din cadrul marinei militare americane şi renovarea şi re-utilizarea facilităţilor din Keflavik, Islanda, de către SUA, închise provizoriu după retragerea forţelor americane în 2006.

Deoarece NATO nu are o strategie clară şi unitară pentru Arctica sau Marea Neagră, ambele regiuni se vor confrunta cu riscuri sporite, în condiţiile în care Kremlinul îşi dezvoltă în continuare capabilităţile militare din cele două zone. Aceste riscuri includ limitarea libertăţii de acces şi manevră, cauzate de capacităţile puternice de apărare aeriană şi de interdicţie ale Rusiei (Anti-Access/Area Denial - A2/AD). Există, de asemenea, riscul unor erori tactice. Un incident neintenţionat ar putea declanşa o escaladare militară dezastruoasă între Moscova şi NATO.

Turcia, stat membru NATO, doreşte să se alăture BRICS

De când preşedintele turc, Recep Tayyip Erdogan, a participat la cel de-al 10-lea summit BRICS (Brazilia, Rusia, India, China şi Africa de Sud) de la Johannesburg, din 2018, mulţi analişti politici din Turcia şi din întreaga lume au fost prinşi într-o discuţie intensă despre aspiraţiile tot mai mari ale Turciei de a deveni un membru permanent al grupului. O mare parte a dezbaterii s-a axat pe stimulentele materiale pentru care Turcia ar dori să adauge acronimului grupului un ”T”, cum ar fi avantajele economice şi militare şi opţiunile extinse de politică externă.

Evident că această aspiraţie a Turciei naşte câteva întrebări: 1) De ce un aliat tradiţional al NATO şi un stat cu aspiraţii de aderare la UE ar dori să devină membru cu drepturi depline a BRICS? 2) Membrii grupului ar fi dispuşi să adauge ”T” la BRICS?

Răspunsul la prima întrebare derivă din beneficiile pe care le-ar obţine Turcia. Primul beneficiu potenţial al statutului BRICS ar fi o creştere a poziţiei Turciei în sistemul de relaţii mondial. Din păcate, analiza efectelor pe acest segment este greu de prezis în condiţiile în care nu există un instrument dedicat acestei estimări. Cel mai probabil, la fel ca şi ceilalţi membri, prin aderarea la BRICS, Turcia ar dori să îşi poată expune, cu o mai mare greutate, poziţia în anumite probleme regionale şi internaţionale. Exemplele sunt la îndemână. Sub umbrela grupului, Africa de Sud şi-a consolidat poziţia ca ”lider continental”, iar New Delhi foloseşte clubul pentru a-şi clama respectul internaţional pe care consideră că îl merită. Rusia se mândreşte că face parte dintr-un club economic restrâns şi de elită în care este egală cu ceilalţi membri.

Al doilea beneficiu potenţial este cel economic. Participarea la BRICS ar ajuta Turcia să îşi revizuiască dependenţa economică de Occident, în special de UE. În acelaşi timp, ar contribui la creşterea comerţului exterior al Turciei. Poate cel mai bun exemplu în acest sens este Africa de Sud. Dacă înainte de aderarea la BRIC exporturile Africii de Sud către ţările membre ale grupului erau de 6,2% din totalul exporturilor statului sud-african, după aderare acestea au crescut la 16,8% în 2010 şi la 29% în 2011. Nu există elemente prin care să se poată argumenta că, după o posibilă aderare a Turciei la BRICS, exporturile acestei ţări către statele membre ale grupului nu vor creşte în mod similar cu cele ale Africii de Sud.

Statutul de membru BRICS ar oferi, de asemenea, Turciei un parteneriat tehnologic, în special în ceea ce priveşte asistenţa militară. Ankara a acceptat deja să achiziţioneze sisteme de apărare antirachetă S-400 din Rusia. În acelaşi timp, dacă ar deveni membră a BRICS, Turcia ar putea beneficia de sprijinul industriei militare a Chinei, Rusiei şi Africii de Sud şi, în acelaşi timp, va putea participa la co-producţia unor sisteme de armament.

Pentru răspunsul la cea de a doua întrebare trebuie să plecăm de la premisa că BRICS nu este o organizaţie instituţională, construită pe valori şi standarde comune. Prin urmare, nu există o foaie de parcurs concretă pentru condiţiile economice şi politice care trebuie îndeplinite pentru aderare. Decizia de aderare este luată exclusiv de reprezentanţii tuturor ţărilor membre. Prin urmare, este dificil să analizăm dacă Turcia se încadrează în ”standardele” BRICS sau nu. Cu toate acestea, având în vedere evoluţiile anterioare (de ex. Africa de Sud), nu putem exclude ipoteza ca grupul să îşi deschidă porţile şi altor state ”mici”, cum ar fi Turcia, Mexic şi Indonezia. Candidatul trebuie să fie o ţară emergentă, recent industrializată, cu o economie în creştere şi o influenţă politică crescândă asupra afacerilor regionale. În acest sens se poate afirma că invitaţia preşedintelui turc la cel de-al 10-lea summit al BRICS nu a fost întâmplătoare, deoarece Africa de Sud consideră că Turcia este un partener strategic şi un lider în regiunea Orientului Mijlociu. În acelaşi timp, este cunoscută iniţiativa Chinei referitoare la crearea BRICS+, în încercarea de a intensifica cooperarea cu alte ţări în curs de dezvoltare. Nu trebuie uitată nici cooperarea din ce în ce mai strânsă economică şi militară dintre Moscova şi Ankara.

Turcia este, cu siguranţă, mult în urma celorlalţi membri BRICS (cu excepţia Africii de Sud) în ceea ce priveşte capacităţile materiale şi economice. Cu toate acestea, există un trend pozitiv în Turcia în ceea ce priveşte aderarea la BRICS şi o creştere a sentimentului anti-occidental în politica externă actuală a Turciei. Cu toate acestea, dorinţa Ankarei nu a luat încă o formă oficială şi, prin urmare, potenţialul unei aderări la BRICS este încă scăzut în acest moment. În ciuda acestor realităţi, putem afirma că există o tendinţă pozitivă în relaţiile dintre Ankara şi capitalele BRICS.

UNIUNEA EUROPEANĂ

Strategia UE pentru Asia centrală

Lansată în 2007, strategia anterioară a UE pentru Asia Centrală a devenit în timp un instrument depăşit şi ineficient pentru promovarea intereselor UE în regiune. După mai multe încercări ineficiente de revizuire a strategiei, UE a conştientizat că a sosit momentul pentru o nouă strategie care să promoveze mai bine interesele UE în regiune, în conformitate cu contextul geopolitic internaţional şi, în acelaşi timp, care să contribuie la dezvoltarea ţărilor din Asia Centrală.

Asia Centrală reprezintă, în multe privinţe, un spaţiu cu multe oportunităţi pentru UE. Cu toate acestea, UE nu poate fi decât un actor ”secundar” pe un teren dominat de Rusia şi China. Întrucât SUA şi-au îndepărtat atenţia de la Asia Centrală, UE este acum principala putere occidentală cu un interes clar în regiune. În timp ce liderii autoritari ai ţărilor din Asia Centrală au nevoie de UE pentru legitimare în Vest şi pentru a contrabalansa influenţa Rusiei şi a Chinei, comunităţile pe care le conduc sunt din ce în ce mai asertive în exprimarea nemulţumirii faţă de aceştia. Acest moment nu trebuie ratat de către UE, care poate să îşi creeze o agendă de reforme pentru regiune.

Noua strategie demonstrează că UE s-a maturizat ca actor de politică externă. UE şi-a redefinit interesele în Asia Centrală - poate nu atât de profund şi explicit pe cât s-ar fi dorit, dar cel puţin într-o manieră care ia în calcul noile realităţi globale, precum şi dinamica geopolitică din regiune şi din proximitatea acesteia.

În acelaşi timp, noua strategie reflectă o înţelegere mai exactă a regiunii şi a diferitelor realităţi şi aspiraţii ale celor cinci ţări. În acest sens, în strategie se declară în mod explicit că UE respectă aspiraţiile şi interesele naţionale ale fiecăruia dintre partenerii săi din Asia Centrală şi că va căuta să-şi dezvolte angajamentele faţă de ţările din regiune dispuse şi capabile să intensifice cooperarea pe obiectivele comune. În acest sens, trebuie remarcat faptul că riscul ca UE să-şi compromită valorile fundamentale sub forma "pragmatismului principial" nu s-a materializat. Strategia UE surprinde schimbările din unele ţări din Asia Centrală, în special Uzbekistan şi Kazahstan, ca o oportunitate de a-şi menţine angajamentul de a promova democraţia, statul de drept şi drepturile omului.

O altă schimbare semnificativă faţă de vechea strategie este aspiraţia UE de a crea ”un parteneriat neexclusiv” cu ţările din Asia Centrală.

Pe de o parte, prin această sintagmă UE doreşte să demonstreze liderilor ţărilor din Asia Centrală că a înţeles preferinţa acestora pentru politicile externe multi-vectorale, dar că, în acelaşi timp, arată că este conştientă de faptul că, o echilibrare geopolitică în regiune este dificilă. Prin urmare, UE anunţă în mod oficial implicarea sa în regiune şi prin deschiderea cooperării cu parteneri terţi, inclusiv cu Rusia şi China, dar şi cu alte ţări vecine, cu organizaţii internaţionale şi cu bănci de dezvoltare prezente în regiune. Ideea unui ”parteneriat neexclusiv” reflectă şi obiectivul UE de a stabili sinergii între Asia Centrală, ţările Parteneriatului Estic şi Afganistan.

Pe de altă parte, UE doreşte să semnaleze că nu doreşte să intre în concurenţă şi rivalitate geopolitică cu Rusia şi China şi preferă să coopereze doar acolo unde este posibil.

În concluzie, putem afirma că UE nu este naivă - ştie perfect că, în calitate de actor extern regiunii, dar cu un interes strategic în Asia Centrală, este prinsă în jocurile geopolitice care au loc în regiune. Noua strategie dă un semnal pozitiv ţărilor din regiune, dar şi Rusiei şi Chinei.

Prin realizarea acestui ”parteneriat neexclusiv”, UE îşi propune să ajute la dezvoltarea regiunii şi crearea ”unui spaţiu economic şi politic mai rezilient, mai prosper şi mai strâns interconectat”. Aceste aspecte sunt, în fapt, principalele priorităţi ale noii strategii. Prin încercarea de a promova rezilienţa statelor şi a societăţilor din Asia Centrală şi de a prelua ceea ce strategia numeşte o ”agendă ambiţioasă pentru prosperitate”, UE doreşte preluarea unor domenii de nişă care îi oferă avantaje faţă de ceilalţi competitori.

EUROPOL îşi dezvoltă capacităţile de luptă împotriva traficului şi contrabandei de persoane

Pe 02 iulie 2019, Europol, agenţia de impunere a legii din cadrul UE, a înfiinţat Grupul comun de legătură pentru combaterea traficului şi contrabandei cu persoane (JLT-MS – Joint Liaison Task Force Migrant Smuggling and Trafficking in Human Beings). Noua unitate operaţională se va concentra pe operaţiile conduse prin informaţii (intelligence-led operations) împotriva reţelelor criminale implicate în contrabanda cu migranţi şi traficul de persoane. Scopul creării acestui grup este de a creşte eficienţa operaţiunilor desfăşurate împotriva reţelelor de trafic şi contrabandă cu persoane, precum şi a investigaţiilor financiare legate de activităţile ilegale menţionate anterior.

JLT-MS va fi coordonat de Centrul european de contrabandă pentru migranţi (EMSC - Europol’s European Migrant Smuggling Centre) al Europol. Ofiţerii de legătură din toate statele membre ale UE şi potenţialii parteneri de cooperare vor colabora pentru identificarea reţelelor, stabilirea priorităţilor, pregătirea şi executarea operaţiunilor transfrontaliere.

JLT-MS va creşte eficienţa mecanismului de sprijin cu informaţii deja disponibil în EMSC şi va îmbunătăţii contactul direct, coordonarea şi schimbul de informaţii dintre autorităţile de impunere a legii din statele UE şi cele din ţări partenere.

ACHIZIŢII MILITARE ŞI INDUSTRIA DE APĂRARE

Estonia a încheiat noi contracte de armament cu SUA

Guvernul estonian pregăteşte lansarea unei noi strategii de apărare în 2020, care va schiţa viziunea strategică a naţiunii baltice şi priorităţile de achiziţie până în 2030.

Este puţin probabil să existe surprize mari - Rusia va rămâne principala ameninţare potenţială, iar NATO, partenerul internaţional de securitate. În aceste condiţii, forţele armate estoniene investesc în echipamente de luptă americane şi occidentale pentru a le înlocui pe cele de origine sovietică, care încă se mai află în dotare.

La începutul lunii iulie, Estonia a semnat o înţelegere cu compania americană Lewis Machine Tool Company din Iowa, pentru 16.000 de arme care vor fi livrate armatei estoniene începând cu 2020. Prin acest contract, în valoare de 24 de milioane de dolari, forţele armate estoniene vor înlocui complet armele ruseşti folosite de soldaţi şi poliţişti, precum şi armele procurate în anii 90 din Israel. Armele furnizate vor fi automate, cu calibre de 5,56 mm şi 7,62 mm şi vor fi asemănătoare celor furnizate grupurilor de luptă SAS din Noua Zeelandă şi Marea Britanie.

Estonia este una dintre cele opt naţiuni ale NATO care alocă 2% din PIB-ul său pentru forţele armate, afirma ambasadorul estonian în SUA, Jonatan Vseviov. Acesta a mai declarat că aproximativ 40% din bugetul de 670 milioane de dolari alocat forţelor armate este destinat achiziţiilor. De asemenea, Vseviov a precizat că, în 2019, Estonia a alocat 2,13% din PIB-ul său pentru apărare, iar în 2030 este planificat să aloce 2,5%.

Anul trecut, Estonia a cumpărat obuziere de 155 mm de la compania sud-coreeană Hanwha, împreună cu muniţia de 155 mm din Finlanda. În acelaşi timp, Estonia a achiziţionat un sistem de apărare anti-aeriană cu rază scurtă de acţiune de la MBDA Missile Systems din Franţa, pentru suma de 59 milioane de dolari. Armata estoniană a cumpărat sisteme antitanc Javelin din SUA.

La începutul acestui an, Estonia a primit ultimul lot de 44 de transportoare blindate CV-90 din Olanda (produse în Suedia).

Din considerente economice, dar şi demografice, Estonia s-a concentrat pe dezvoltarea, echiparea şi dotarea forţelor terestre, fără a face investiţii în zona forţelor aeriene şi navele, dar a oferit posibilitatea utilizării de către NATO a aeroporturilor sale pentru misiunile de poliţie aeriană şi a găzduit exerciţiul BALTOPS 2019 desfăşurat de Alianţa Nord-Atlantică, care a inclus şi utilizarea desantului maritim.

Bulgaria achiziţionează opt avioane de luptă F16

Vineri, 19 iulie 2019, Parlamentul bulgar a ratificat achiziţionarea a opt avioane de luptă noi F-16 fabricate de Lockheed Martin. De asemenea, pentru această achiziţie, instituţia bulgară a aprobat o creştere excepţională a deficitului public pentru anul în curs de la 0,5% la 2,1%. Această rectificare a fost necesară ca urmare a faptului că plata integrală trebuie efectuată până la începutul lunii septembrie 2019.

”Prin achiziţionarea acestor avioane F-16 Block 70, vom fi prima ţară balcanică dotată cu un astfel de avion”, Slovenia, Grecia şi România deţinând modele mai vechi, a declarat ministrul bulgar al apărării Krassimir Karakaceanov.

Avioanele, care vor fi livrate până în anul 2024, vor fi achiziţionate la preţul de 1.256 miliarde de dolari. Pe lângă avioane, contractul de vânzare include şi alte componente printre care: zece motoare F110 General Electric dintre care doua pentru piese de schimb, nouă radare  AN/APG-83 Active Electronically Scanned Array şi diverse tipuri de muniţii.

Bulgaria încearcă de câţiva ani să-şi înlocuiască flota de avioane de luptă MiG-29 fabricate de sovietici. Din cele 15 de avioane ale MiG-29 ale forţelor aeriene bulgare, doar şapte mai pot îndeplini misiuni. Referitor la această achiziţie, comandantul forţelor aeriene, Ţanko Stoikov, afirma că este ”prima modernizare a forţelor aeriene bulgare în decurs de 30 de ani”.

Guvernul bulgar a preferat oferta americană celei suedeze care prevedea livrarea a 10 aeronave Gripen noi. Oferta suedeză a fost favorizată într-o licitaţie anterioară şi a fost susţinută de preşedintele Rumen Radev. Procedura de licitaţie a fost relansată în 2017, odată cu instalarea premierului conservator Boiko Borissov.

Fostul comandant al Forţelor aeriene, preşedintele bulgar, Rumen Radev, a afirmat că preţul avioanelor F16 este prea mare în condiţiile în care nu include tot armamentul necesar, în special rachetele aer-sol.

De asemenea, opoziţia bulgară a criticat achiziţia avioanelor F-16, reclamând că plata nu poate fi eşalonată şi că aceasta pune o presiune suplimentară pe bugetul acestui an, cu efecte şi în anii următori.