Europa democraţiilor iliberale

Din punctul de vedere al securităţii, finalul istoriei aduce în prim-plan teoria păcii democratice. Aceasta statuează că democraţiile consolidate sau mature nu vor intra niciodată în război, eventualele diferende urmând să se bucure întotdeauna de soluţii paşnice. Dacă vor mai apărea conflicte armate, acestea vor fi în afara spaţiului democraţiei liberale, se vor manifesta localizat şi vor avea natură internă. Statele democratice au legitimitatea conferită de istorie de a interveni pentru reinstaurarea păcii. Centrul de greutate al intervenţiilor se mută de la conflictul propriu-zis către soluţiile post-conflict, iar instaurarea democraţiei de tip occidental reprezintă unica finalitate posibilă. Jocul realist de sumă nulă specific lumii bipolare devine astfel un joc în care toate părţile câştigă, iar câştigul cel mare este instaurarea la scară globală a democraţiei liberale. La trecerea spre noua ordine mondială, Statele Unite, ieşite învingătoare din Războiul Rece, au resursele şi voinţa de a fi liderul noii lumi şi de a răspândi Pax Americana peste tot în lume. Americanii se bucură de temei moral şi beneficiază de instrumentele structurale internaţionale, pe care le construiseră la finele celui de-Al Doilea Război Mondial, tocmai pentru a face improbabilă izbucnirea unui nou război major. Organizaţia Naţiunilor Unite, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord conferă suficiente garanţii că noua ordine mondială beneficiază de cadrul instituţional şi funcţional pentru a dăinui. Primii care se alătură americanilor în efortul de asigurare a noii ordini liberale occidentale sunt europenii. Statele europene participă la toate campaniile majore, de la Primul Război din Golf, la operaţiile desfăşurate sub egida războiului global împotriva terorismului. De fiecare dată, principalul argument în jurul căruia se grupează statele democratice este reprezentat de apărarea drepturilor şi libertăţilor omului. Pe acest fond, sensul major în care se schimbă conceptul de securitate este acela că securitatea nu mai înseamnă doar lipsa insecurităţii. Individul capătă un rol central în spaţiul securităţii, deoarece democraţia de tip liberal îi asigură toate condiţiile pentru a lua deciziile importante din viaţa sa, în mod echitabil şi deschis. Astfel, securitatea devine, în primul rând, un bun individual, alături de valenţa sa tradiţională, ca bun colectiv.

Criticii teoriei hegemoniei democraţiei liberale de tip occidental pornesc chiar de la dualismul securitate individuală – securitate colectivă. Aceştia apreciază că cele două se situează pe poziţii ireconciliabile din punct de vedere conceptual. Acceptarea conştientă a contractului pe care individul trebuie să-l asume pentru a beneficia de securitate va reprezenta întotdeauna un compromis cu propria sa viziune asupra securităţii şi libertăţii. Nu există un sistem de valori atât de universal încât să înglobeze toate formele particulare de exprimare a libertăţii. Totodată, punerea sub semnul îndoielii a legitimităţii răspândirii globale a modelului ideologic al democraţiei occidentale porneşte de la posibila exigenţă a democratizării cu forţa a unor spaţii geografice în care oamenii au suferit mult prea mult din cauza efectelor colonizării sau prezenţei politicilor occidentale în viaţa lor. Mai mult, impunerea capitalismului ca model economic global, potenţat de acumularea de capital, poate intra în contradicţie profundă cu aspiraţiile individuale ale oamenilor spre libertate şi, ca urmare, inhibă emanciparea individului, efect ce nu poate decât să sfărâme creuzetul ideilor noi şi inovatoare, indispensabile evoluţiei speciei umane. Temerile privind onestitatea valorizării diversităţii sunt alimentate şi de creşterea accelerată a fenomenului globalizării.

La rândul său, Samuel Huntington punea, în 1991, sub semnul întrebării continuitatea fenomenului extinderii democraţiei la nivel global şi permanentizarea efectelor acestui fenomen, deşi consemna practic dublarea între 1974 şi 1990 a numărului statelor în care regimurile democratice ajunseseră la putere, în cadrul a ceea ce el numea revoluţia globală a democraţiei. În fapt, Huntington nota că în ultimii ani ai Războiului Rece se iniţiase al treilea val al democratizării din istoria lumii moderne, în cadrul unui model ciclic, cu fluxuri şi refluxuri, delimitate de derapaje majore de la principiile democraţiei de tip liberal. Primul val a durat peste un secol, fiind iniţiat, în 1820, odată cu universalizarea dreptului la vot pentru bărbaţi în Statele Unite şi întrerupt, în 1922, de instaurarea regimului fascist al lui Mussolini. Ascensiunea celui de-al doilea val a început cu victoria aliaţilor în cel de-Al Doilea Război Mondial şi s-a încheiat odată cu acutizarea Războiului Rece prin ridicarea Zidului Berlinului, în acelaşi an în care începea şi Războiul din Vietnam. Apariţia celui de-al treilea val a fost posibilă ca urmare a rolului cheie jucat de ceea ce atunci se numea Comunitatea Europeană şi a avut ca efect consolidarea democraţiilor din sudul Europei. Sub impulsul garanţiilor de stabilitate politică şi economică comunitare, Grecia a devenit membru al Comunităţii în 1981, în timp ce Spania şi Portugalia s-au integrat în 1986. În aceeaşi perioadă, Turcia şi-a exprimat interesul pentru a se alătura Comunităţii Europene, proiect nefinalizat nici până astăzi, deşi Ankara a argumentat în permanenţă cu necesitatea izolării forţelor islamiste conservatoare şi a susţinerii eforturilor de modernizare şi dezvoltare ale ţării. Conform lui Huntington, ciclicitatea procesului de extindere globală a democraţiei liberale a fost determinată de cinci factori, de natură politică, etică, economică, religioasă şi de contagiune.

În egală măsură, căderea Cortinei de Fier a oferit posibilitatea statelor din estul Europei de a-şi exprima aspiraţiile de integrare în familia Europei occidentale. Pentru vest, această posibilitate a însemnat şi un moment de analiză privind capacitatea sa reală de integrare accelerată a noilor candidaţi în spaţiul occidental şi un prilej de reflexie asupra dilemei extindere, prin acceptarea de noi membrii vs. intensificarea integrării politice, economice şi sociale a membrilor existenţi. Intensitatea acestei dezbateri a facilitat conturarea unei strategii mixte, care a condus la o extindere etapizată, în logica priorităţilor politice. Însă, încadrarea aspiranţilor în grupuri de candidaţi şi eşalonarea calendaristică a extinderii au afectat ataşamentul necondiţionat al oamenilor faţă de valorile comune şi au facilitat apariţia unor voci sau curente contrare sensului unionist.

Alinierea la standardele comune impuse de Bruxelles a presupus un efort semnificativ pentru toţi competitorii. În scurt timp, în tot spaţiul est-european au apărut efectele dureroase ale tranziţiei spre democraţie. Chiar dacă, în bună măsură procesul a avut finalitate prin integrarea a 11 foste state comuniste în Uniunea Europeană, controversele privind metodele şi mijloacele au marcat fiecare pas al parcursului spre occidentalizare. Adesea, reuşitele tranziţiei au fost asumate intern, în stil politicianist, prin clamarea forţei modelului naţional, fie acesta polonez, maghiar sau românesc şi chiar al ascendentului acestuia asupra celorlalte modele naţionale. Eşecurile au fost puse în mare măsură pe seama factorului extern, a regulilor jocului şi a sistemului internaţional, considerate, de multe ori, ca adverse. Consecinţa a fost că parcursurile spre democratizare au condus la un anume tip de dezbinare, în loc să adune. Au produs formate de cooperare regională extrem de fragmentate şi închise, proiectate după interese conjuncturale şi mercantile, în detrimentul obiectivului global al integrării. Au creat predispoziţii spre ierarhizare, în detrimentul uniformizării, favorizând reafirmarea primordialităţii unor interese naţionale iluzorii, în dauna dezvoltării platformelor şi formatelor consolidate de cooperare. Acestea au marcat sentimentele oamenilor şi au format percepţii contradictorii legate de beneficiile integrării, de presupusele nedreptăţi şi inechităţi ale procesului, de dublele sau multiplele măsuri în evaluarea progresului sau calităţii contribuţiei la bunăstarea comună, de posibilele polarizări ale intereselor mutuale, manifeste în deciziile centralizate privind ponderea contribuţiilor şi privilegiilor din interiorul spaţiului european comun. Temerile privind dezechilibrele dintre angajamente şi beneficii în spaţiul securităţii comune şi insuficienţa loialităţilor necondiţionate, notabile în mod special în rândul democraţiilor tinere, au creat falii de neîncredere şi au alimentat suspiciunile legate de soliditatea construcţiei europene şi persistenţa forţei motivaţionale a valorilor democraţiei liberale originare. Astăzi, indiferent de dimensiune şi poziţie geografică, volum al populaţiei, avantaje sau dezavantaje conferite de istorie, niciuna dintre fostele state comuniste nu este o democraţie matură.

Toate acestea reprezintă condiţii mai mult decât favorabile pentru amplificarea celui de-al treilea reflux al valului de extindere a democraţiei liberale în spaţiul european, în sens huntingtonian. Cauzele reculurilor anterioare identificate de Huntington trebuie privite cu mare atenţie de către responsabilii europeni, pentru că este nevoie mai mult decât oricând de soluţii viabile pe termen lung, care să asigurare continuitatea proiectului european la scară istorică. Unele dintre acestea sunt la fel de actuale şi astăzi: „insuficienţa valorilor democratice la nivelul elitelor politice şi publicului larg, dificultăţile economice majore care amplifică conflictul social şi conferă credibilitate măsurilor de forţă de tip autoritarist, polarizarea socială şi economică determinată de introducerea supraaccelerată a unor reforme majore economice şi sociale sau ingerinţa unor actori externi nedemocratici”.

Alături de întregul context intern al Uniunii Europene, actualul mediu de insecuritate globală, marcat de conflictele armate prelungite la nesfârşit din centrul Asiei şi Orientul Mijlociu, până în Africa Subsahariană, instabilitatea politică şi militară de la frontiera de est a uniunii, reactivarea diferendelor şi ameninţările cu utilizarea forţei ca laitmotiv al noilor strategii de securitate ale actorilor cu aspiraţii de mare putere, alimentează întreg mecanismul de recul al democraţiei, în ceea ce numim astăzi fenomenul iliberalismului. Folosesc termenul fenomen, pentru că în iliberalism nu se regăsesc principii sau elemente de doctrină, ci doar contestare şi populism. De aceea iliberalismul nu este ideologie, dar se manifestă sub formă de regim politic. Iliberalismul nu este construcţie, ci deconstrucţie. Deşi nu coagulează aspiraţii şi idei, iliberalismul are forţa de a aduce oamenii la vot pentru a susţine ceea ce contravine principiilor fundamentale ale liberalismului, adică drepturile omului, susţinerea minorităţilor de orice tip, respectarea statului de drept, promovarea libertăţii de mişcare şi asociere a indivizilor sau a angajamentului civic al acestora. Iliberalismul se hrăneşte din slăbiciunile liberalismului democratic contemporan şi produce divizare până la nivel de grupuri care se coagulează în jurul contestărilor, de cele mai multe ori în sens naţionalist. Mai mult, iliberalismul promovează panica şi alimentează miturile şi teoriile conspiraţiei pentru a controla emoţia maselor.

Iliberalismul şi-a făcut loc şi în inima Europei. Actualele regimuri aflate la guvernare în Ungaria şi Polonia confirmă posibilitatea ca mesajul conservator de tip populist să fie suficient pentru obţinerea victoriei în alegeri. În 2014, premierul maghiar Viktor Orban folosea o naraţiune, validă din punct de vedere teoretic, pentru a-şi legitima măsurile anti-Bruxelles într-o manieră care să-i asigure susţinere din partea electoratului propriu, atunci când afirma că „o democraţie nu este neapărat liberală”. În mod cert, marxiştii sunt încântaţi de acest mesaj. Dar, de la a accepta că filtrele teoretice oferă repere care permit comunicarea structurată pe teme politice şi de securitate şi până la a jongla cu aceste repere pentru a argumenta decizii de politică internă contrare profilului sistemului european de care aparţii este o distanţă foarte lungă. Mai mult, promovarea de către Orban a ideii că „statele democratice liberale nu pot rămâne competitive la nivel global” şi că modelele de succes ale lumii de astăzi sunt oferite de regimurile din Rusia, China şi Turcia, confirmă neputinţa identificării unui regim iliberal cu valorile Uniunii Europene.

Cu toate acestea, pentru înţelegerea dimensiunilor iliberalismului european nu trebuie privit neapărat spre politicieni. Aceştia vin şi pleacă. Nu este vorba nici măcar despre partide politice, fie că acestea se numesc Fidesz în Ungaria sau Lege şi Justiţie în Polonia, pentru a le menţiona doar pe cele mai vizibile astăzi, deşi partidele populiste sunt răspândite peste tot în Europa. Este vorba despre cauzele care fac posibile astfel de evoluţii şi despre soluţiile care să conducă la izolarea acestor tendinţe centrifuge care şubrezesc angrenajele construcţiei europene.

Neîncrederea se regăseşte astăzi peste tot în cadrul Uniunii Europene, de la est la vest şi de la nord la sud. De la criza economică profundă care a lovit întreaga Europă, dar care a zdruncinat în mod special sudul uniunii şi a creat presiuni fără precedent asupra spaţiului monedei unice, până la respingerea cotelor de refugiaţi impuse de Bruxelles, unitatea europeană s-a erodat continuu. Dificultăţile în consolidarea unei voci unice pe temele fundamentale, chiar existenţiale, ale Europei unite au creat condiţiile pentru transformarea imposibilului în posibil, iar ulterior a posibilului în probabil, în ceea ce poate deveni reculul proiectului european. Decizia Marii Britanii de a părăsi uniunea, reactivarea unor mişcări separatiste în interiorul statelor membre şi amploarea mesajului eurosceptic sunt consecinţe ale refragmentării intereselor comune în interese naţionale conjuncturale şi concurente. Ceea ce este şi mai îngrijorător, este că o astfel de divizare creează o problemă majoră de securitate, cu două tăişuri. Pe de o parte, slăbeşte securitatea comună prin punerea sub semnul întrebării a argumentelor pentru participarea la efortul comun de securitate al Uniunii Europene, iar pe de altă parte, generează tensiuni ca urmare a reafirmării unor interese naţionale cu potenţial conflictual în plan regional.

Gradul de divizare al intereselor din interiorul Uniunii Europene a fost abordat direct de preşedintele francez, Emmanuel Macron, în cadrul discursului susţinut în aprilie 2018 în faţa Parlamentului european la Strasbourg, caracterizând această realitate drept premisă pentru un „război civil european”. Macron a reafirmat determinarea Franţei pentru reformarea uniunii şi prezervarea valorilor democraţiei liberale, arătând că „răspunsul în faţa autoritarismului nu este democraţia autoritară, ci autoritatea democraţiei”.

Totodată, să nu uităm că, în preambulul eseului său despre democraţiile iliberale scris acum două decenii, lucrare în care se pare că termenul iliberalism a fost utilizat pentru prima dată, Fareed Zakaria face trimitere la alegerile din Bosnia din septembrie 1996 pentru a pune în dezbatere dilema determinată de rezultatul alegerilor „declarate libere şi corecte”, dar care au marcat venirea la putere a „celor consideraţi rasişti, fascişti, separatişti şi oponenţi ai păcii şi reintegrării”. Astăzi, statele din spaţiul fostei Iugoslavii precum Bosnia şi Herţegovina, Serbia, Muntenegru sau Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, cred în valorile democraţiei liberale, sunt candidate sau potenţial candidate la integrare şi privesc cu mare atenţie la determinarea şi coeziunea Uniunii Europene pentru extindere în arealul Balcanilor de Vest.

Confuzia şi lipsa de încredere vor persista atât timp cât Bruxellesul va fi privit drept o capitală a unei entităţi exterioare cu care statele membre trebuie să convieţuiască pentru a perpetua modelul unionist. Este surprinzător cât de mulţi oameni percep Uniunea Europeană ca un concept abstract, fără a înţelege încă că aceasta nu reprezintă altceva decât statele din care este formată şi că, în final, uniunea este aşa cum sunt ei. Diferenţele dintre procentele de votanţi la alegerile interne, respectiv la cele europene, reprezintă un indicator la îndemână pentru o astfel de observaţie. Însă, în funcţionarea Uniunii Europene nu este posibilă logica dedublării, aşa cum nu funcţionează strategia delimitării. Uniunea presupune solidaritate, responsabilitate şi implicare, iar fenomenele adverse, precum iliberalismul trebuie înţelese şi abordate frontal, pentru că acestea afectează foarte mulţi oameni, o bună parte dintre aceştia fiind tineri. Tocmai acei tineri care reprezintă principala resursă de securitate şi forţa motoare a oricărei societăţi orientată spre progres şi bunăstare.

Rămâne de văzut cum se va manifesta intenţia Comisiei Europene de a condiţiona accesibilitatea bugetului 2021-2027 de îndeplinirea de către statele membre a unor cerinţe concrete de coeziune, precum acceptarea cotelor de refugiaţi, respectiv de protejare a unor valori fundamentale ale uniunii, aşa cum sunt promovarea statului de drept şi lupta împotriva corupţiei.