Europa 2019. Anul acesta mai vin refugiaţii sirieni?

Reconstrucţia statală şi economică post-conflict se lasă aşteptată în Siria. O provincie este încă sub controlul rebelilor jihadişti. Alte câteva sunt sub autoritate kurdă sau a miliţiilor sprijinite de Turcia. Forţele militare ale mai multor ţări au contingente dislocate pe teritoriul sirian, de la Marea Mediterană în pustiurile din est. Nu e o perspectivă optimistă pentru cele câteva milioane de sirieni, refugiaţi sau dislocaţi intern, nici pentru celelalte cîteva milioane de refugiaţi externi aflaţi, majoritatea, în statele vecine. Mai ales aceştia din urmă sunt într-o situaţie extrem de dificilă. Acasă încă nu se pot întoarce, în statele gazdă nu mai pot rămâne. Fraternitatea etnică sau religioasă are şi ea limite. Care încep să fie din ce în ce mai evidente şi mai clar expuse de guvernele acestor state, dar şi de atitudinea populaţiei locale.

Desigur, nu peste tot este la fel, nu în toate ţările care au primit aceste milioane de refugiaţi situaţia este la fel de presantă. Există şi excepţii pozitive, puţine şi nu foarte importante numeric. Dar tendinţa este aceasta: refugiaţii sirieni trebuie să se întoarcă acasă sau, cel puţin, să plece, să părăsească locurile unde au găsit temporar un adăpost. Iar fiecare dintre statele vecine are propriile motive şi circumstanţe pentru această opţiune.

Cum a evoluat relaţia dintre statele gazdă şi refugiaţi. De la exuberanţă şi solidaritate, la ostilitate deschisă.

„Primăvara arabă” pe model sirian a creat, în prima ei fază, un val de compasiune şi solidaritate pentru cei care au trebuit, încă din 2011, să părăsească ţara şi să îşi găsească un refugiu, presupus temporar, în statele vecine. Percepţia larg împărtăşită a acelei perioade era că războiul se va încheia în câteva luni, dictatorul Bashar Al-Assad va fi înlăturat rapid de la putere şi oamenii se vor întoarce acasă. După primăvara lui 2011 au venit vara, şi toamna, şi iarna aceluiaşi an, au urmat 2012, 2013, iar anii următori nu au adus schimbarea presupusă. Dimpotrivă, regimul s-a stabilizat, iar, în urma intervenţiei Rusiei, a trecut la ofensivă. Ceea ce părea temporar, a început să aibă caracter de permanenţă.

Toată această perioadă poate fi împărţită în trei faze ale relaţiei statelor vecine Siriei cu comunităţile de refugiaţi sirieni care încă locuiesc pe teritoriul lor:

1.     perioada de solidaritate şi compasiune pentru cei care părăseau Siria, dar şi de exuberanţă şi entuziasm faţă de revoluţia siriană. A durat din 2011, până în 2013-2014, în funcţie de stat, probabil în Turcia mai mult;

2.     perioada de trezire la realitatea dificultăţilor economice şi sociale create de numărul mare al refugiaţilor, de amânarea soluţionării statutului acestora. A început înainte de intervenţia Rusiei şi a continuat până când a devenit evident că regimul de la Damasc a câştigat duelul său fratricid cu opoziţia şi grupările jihadiste;

3.     perioada „ostilă” în care aceste state, sau, cel puţin, majoritatea lor, au început să adopte o atitudine de respingere a continuării prezenţei refugiaţilor sirieni pe teritoriile lor, au promovat măsuri care să îi determine pe aceştia să plece, fie înapoi în Siria, fie în altă parte, oriunde. Este perioada în care ne aflăm acum.

În prima perioadă, caracteristicile au fost: graniţa a rămas deschisă, primirea refugiaţilor sirieni a fost marcată de manifestări de solidaritate şi sprijin, autorităţile locale, la fel ca structurile internaţionale, au considerat criza siriană una scurtă, care nu va atinge sfârşitul anului (2011).

În cea de-a doua, graniţele au fost „reconsiderate şi întărite”, a devenit mult mai dificilă traversarea lor, au început să apară semnele oboselii publice în manifestarea solidarităţii cu refugiaţii care consumau din ce în ce mai mult din resursele locale. Au apărut apelurile internaţionale pentru „împărţirea poverii”.

În faza a treia, au început să fie închise o serie de tabere provizorii, dreptul la muncă a fost restricţionat, comunităţile de refugiaţi au fost izolate în interior prin măsuri birocratice şi administrative care fac viaţa refugiaţilor din ce în ce mai grea. Politica guvernelor locale devine, vizibil, ostilă prezenţei refugiaţilor, încep repatrierile forţate.

Iordania – o monarhie cu majoritatea cetăţenilor foşti refugiaţi.

Iordania a primit un număr impresionat de cetăţeni sirieni din raţiunile expuse anterior, la care s-au adăugat legăturile tribale dar şi faptul că jumătate dintre aceştia se aflau deja în ţară la momentul declanşării crizei. Cei aproximativ 500 – 600.000 de refugiaţi sirieni intraţi pe teritoriul iordanian începând cu anul 2011 (un număr similar se afla deja dislocat în interior din raţiuni, în principal, economice), din care doar 100.000 de persoane au fost repartizaţi în tabere de refugiaţi, au început să se stabilizeze după 2013, la acest număr, şi să devină subiecţi ai economiei iordaniene, ai asistenţei sociale, ai sistemului educaţional. Pentru o ţară cu resurse atât de puţine, atât de dependentă de ajutorul extern, cu probleme economice interne foarte serioase, nici entuziasmul nu putea, însă, dura foarte mult.

Astfel, Iordania, o promotoare a fraternităţii arabe, moştenitoare, prin intermediul monarhiei hashemite, a liniei de sânge cu profetul Mahomed şi a custodiei locurile islamice sfinte din Ierusalim, a început un proces de reevaluare a necesităţii unei graniţe securizate la frontiera cu Siria, a nevoii de regularizare a prezenţei refugiaţilor sirieni pe propriul teritoriu.

Iordania, la fel cu alte state arabe, nu a semnat documentele internaţionale privind protecţia refugiaţilor şi nici nu dispune de legislaţie internă în acest sens. Motivul este unul destul de evident: acest pachet legislativ ar presupune responsabilităţi şi faţă de refugiaţii palestinieni, un subiect extrem de controversat  nu numai la Amman, dar în special la Amman.

Astfel că răspunsul iordanian la provocarea reprezentată de afluxul masiv de refugiaţi a fost unul cu măsuri ad-hoc care a încercat să răspundă la probleme, pe măsură ce acestea au apărut:

-  a primit refugiaţii pentru că nu a avut de ales, dar a încercat să micşoreze şocul prin promovarea politicii supralicitării numerice a acestora (prin introducerea în suma totală şi a sirienilor sosiţi înainte de 2011) pentru a obţine fonduri internaţionale;

-  a construit câteva tabere de refugiaţi, dar cu o oarecare reticenţă şi în locuri neospitaliere din deşert pentru a nu repeta experienţa anilor 70, când taberele palestiniene de pe teritoriul regatului nu se mai supuneau autorităţii locale;

-  a început izolarea populaţiei siriene de restul populaţiei, inclusiv prin continuarea construirii de tabere, dar şi prin măsuri regulatorii care permit înregistrarea tuturor refugiaţilor şi monitorizarea acestora;

-  a restricţionat libertatea de deplasare şi dreptul la muncă, prin impunerea de reguli privind eliberarea permiselor de lucru sau prin reţinerea de către forţele de securitate, pentru lungi perioade de timp, a documentelor personale ale refugiaţilor.

Liban – o ţară în care crizele nu se sfârşesc niciodată.

Dacă situaţia din Iordania poate fi definită drept complexă, cea din Liban este mai mult decât atât. În ultimele decenii a primit şi această ţară mai multe valuri de refugiaţi, unii, cei palestinieni, în prezent aproximativ 300.000, aducând cu ei şi problemele comunităţii şi, inevitabil, conflictul cu Israelul. De aceea, în Liban, de la începutul afluirii refugiaţilor sirieni, subiectul construirii de tabere pentru a-i găzdui a fost tabu, politicienii locali nedorind să repete experienţa anilor 70 şi 80, când taberele palestiniene erau un fel de enclave extrateritoriale, unde legea o făceau diferite grupări şi facţiuni războinice.

Ţara este în prezent stabilizată pe liniile unui sistem confesional fragil care funcţionează atât timp cât cele trei confesiuni majore interne, creştinii, musulmanii sunni şi musulmanii shia rămân într-un echilibru numeric şi decizional. Cei 1,5 milioane de refugiaţi sirieni afectează dramatic acest echilibru, numărul lor fiind aproximativ echivalent comunităţii sunni locale. Elita politică libaneză este, de asemenea, ambivalentă faţă de Siria, o parte a sa fiind solidară cu Damascul, inclusiv prin sprijinirea militară a regimului lui Bashar Al-Assad, cealaltă considerând statul sirian ca fiind cauza problemelor cu care se confruntă Libanul.

De aceea refugiaţii sirieni din Liban nu au avut, de la început, o viaţă uşoară, iar situaţia se înrăutăţeşte pe zi ce trece. Spre deosebire de Iordania, sirienii care au preferat Libanul au făcut-o nu din cauza legăturilor de rudenie, de clan, a locuinţei din apropierea graniţei. Cauza principală a alegerii acestei ţări ca destinaţie a fost o relaţie profesională, an de an circa 300.000 de sirieni traversând graniţa pentru a lucra în domeniile economiei libaneze, unde forţa de muncă locală este insuficientă. În primul rând, în construcţii, dar şi în agricultură, servicii. Când a început conflictul în Siria, cei 300.000 de lucrători sezonieri au venit din nou, de această dată cu familiile. Şi au rămas.

Şi, astfel, deşi condiţiile locale nu sunt cele mai favorabile, Libanul a devenit ţara cu cei mulţi refugiaţi sirieni, în raport cu populaţia locală. Iar reacţia locală nu a fost, desigur, una favorabilă. Aceştia nu au primit decât un statut de persoane dislocate, pentru că statutul de refugiat ar fi însemnat, ca şi în cazul Iordaniei, asumarea de responsabilităţi. Deci fără tabere de refugiaţi, fără statutul pe care ar trebui să îl aibă, refugiaţii sirieni au putut să se insereze doar în spaţiile libere dintre localităţile libaneze, unde au construit adevărate sate cu locuinţe cu pereţi din carton, plastic sau plăci metalice, favelas pe model local, fără facilităţile de bază ale civilizaţiei.

Şi nici aici nu au o perspectivă de a rămâne, diferite instituţii libaneze, cele mai vocale fiind cele reprezentă structurile de forţă, acţionând pentru plecarea refugiaţilor palestinieni. S-au luat deja măsuri pentru distrugerea unora dintre aceste aşezări provizorii. Cei mai direcţi în a transmite refugiaţilor mesajul că nu sunt doriţi în Liban sunt politicienii creştini, dar nici reprezentanţii celorlalte confesiuni nu sunt favorabili rămânerii pe loc a refugiaţilor sirieni.

Kurdistanul irakian – refugiaţii sunt bine primiţi. Cu o condiţie...

O situaţie specială este cea a refugiaţilor din Kurdistanul irakian. Din două motive:

1. autorităţile locale nu sunt ale unui stat, ci ale unei entităţi cu drept limitat de decizie politică (cel puţin teoretic);

2. 99% dintre cei 250.000 de refugiaţi sirieni din Irak / Kurdistan sunt kurzi.

Şi totuşi aici este, din punctul de vedere al refugiaţilor sirieni, chiar şi al autorităţilor locale, cea mai pozitivă gestionare a acestei problematici. Refugiaţii sirieni kurzi din Kurdistanul irakian au început exodul către această regiune în momentul în care gruparea teroristă „Stat Islamic” punea stăpânire pe vestul Irakului, pe estul şi nordul Siriei. La câţiva ani după debutul „primăverii arabe”. Iar procesul a funcţionat bine pentru că:

-  a existat o comunitate lingvistică (deşi limba kurdă vorbită în nordul Irakului nu e chiar aceeaşi cu cea vorbită în Siria);

-  refugiaţii kurzi sirieni s-au integrat bine în piaţa de muncă, mai ales în sectorul construcţiilor, din Kurdistan;

-  guvernul local, elita politică locală sunt într-un proces de construcţie statală în care numerele contează, întărirea componentei etnice contează, iar cei 250.000 de refugiaţi au adăugat un procent de 5% la resursa umană a regiunii.

Desigur, refugiaţii sirieni din Kurdistanul irakian îndeplinesc această condiţie. De aceea, nu sunt presiuni pentru plecarea acestora, dimpotrivă, se promovează rămânerea lor. Iar un indicator este faptul că taberele de refugiaţi sunt construite din beton şi cărămidă, pregătite pentru şedere îndelungată, potenţial să evolueze către statutul de mici localităţi, aşa cum s-a întâmplat cu taberele de refugiaţi palestinieni din Iordania. Şi mai e un fapt ilustrativ al acestei situaţii speciale: în timp ce 80% dintre refugiaţi au un loc de muncă, pentru localnici procentul este de doar 70.

Turcia – o poveste de trezit Europa.

Deşi nu există comuniune lingvistică, iar memoriile din vremea otomană încă persistă în comunităţile arabe, 64% din refugiaţii sirieni au ales Turcia ca destinaţie, în cel mai mare exod din istoria acestei ţări. Conform agenţiei specializate a ONU, 3,6 milioane de sirieni erau înregistraţi oficial la începutul acestui an, fiind foarte posibil ca numărul real al acestora să depăşească 4 milioane. Desigur, Turcia nu este Iordania sau Libanul, economia e dezvoltată, infrastructura mult mai bună, oportunităţile pentru noii veniţi mai numeroase. Iar politic, Ankara a adoptat de la început o abordare mai dură faţă de regimul de la Damasc, ceea ce i-a încurajat pe suporterii opoziţiei să se îndrepte spre nord.

La fel ca şi în celelalte cazuri, nici Turcia nu a crezut că această criză va depăşi limitele anului 2011. În acea perioadă, intrarea în Turcia era fără vize pentru cetăţenii sirieni. După un timp au apărut restricţiile pentru cei care veneau pe cale aeriană sau la bordul navelor. Au început controalele de securitate şi selecţionarea celor lăsaţi să intre. S-a înălţat un gard de securitate de-a lungul întregii graniţe. Refugiaţii au trebuit să aştepte în tabere improvizate de-a lungul graniţei, pe partea siriană, pentru a li se permite intrarea. La un moment dat erau  1,5 milioane de refugiaţi sirieni în această situaţie.

Iar pentru guvernul turc, sirienii nu erau nici măcar refugiaţi. Pentru Turcia, termenul „refugiaţi”, adoptat de Convenţia de la Geneva din 1951, are o conotaţie geografică, acoperindu-i doar pe cei provenind din Europa, aşa cum a optat Ankara la momentul semnării documentului. Pentru că primul val istoric de refugiaţi în Turcia a fost cel venit din Grecia, după primul război mondial. Cel de-al doilea a fost, în 1989,  al turcilor veniţi din Bulgaria. Sirienii, de zece ori mai numeroşi decât predecesorii lor în trecerea de nevoie a graniţei turce, au fost denumiţi la început „oaspeţi”, ulterior „persoane sub protecţie temporară”. Cu timpul, sub presiunea evenimentelor au devenit, totuşi, „refugiaţi”.

Aşa au fost cunoscuţi când, în 2015, au trecut graniţa terestră cu Bulgaria şi Grecia sau au fost transportaţi pe nave comerciale în insulele greceşti, depăşind uşor, atât de uşor, filtrul structurilor turce de securitate. Angajându-se, ulterior, într-un marş istovitor prin Peninsula Balcanică spre centrul Europei.

După patru ani, nici Europa nu se mai predă atât de uşor, nici Turcia nu mai poate folosi încă o dată aceeaşi formulă de „negociere”. Situaţia prezentă a fost sintetizată de Binali Yıldırım, candidatul Alianţei Poporului / AKP la alegerile repetate din Istanbul: „Sirienii din Turcia sunt sub protecţie temporară. Ei se vor întoarce acasă. Aproape 500.000 s-au întors deja în regiunile eliberate de terorişti de către Turcia şi mai mulţi vor pleca după ce regiunea de la est de Eufrat va fi curăţată. Sirienii din Istanbul (aprox. 500.000, n.n.) care vor desfăşura activităţi ilegale, vor fi prinşi”.

Nu e prea multă fineţe în exprimarea candidatului, fost prim ministru, care reprezintă coaliţia la putere în Turcia. Alegătorii kurzi nu au mai votat, cum obişnuiau, cu partidul lui Erdogan, iar noua minoritate care se prefigurează, cea a sirienilor care nu se decid să se reîntoarcă, nu pare nici ea un fan al preşedintelui. Perioada de miere dintre guvernul turc şi refugiaţii sirieni s-a încheiat.

În final, să recapitulăm!

Refugiaţii sirieni din Iordania se pot întoarce în Siria, cei mai mulţi provenind din guvernoratul Daraa, aflat sub controlul Damascului. Procesul va fi lung, pentru că infrastructura locală este distrusă, iar revenirea sub autoritatea regimului pe care l-au contestat nu este o opţiune pentru mulţi dintre cei care au trecut graniţa la sud.

Pentru refugiaţii sirieni aflaţi în Liban, presiunea de a pleca este şi mai intensă, ceea ce va avea ca efect, probabil, grăbirea procesului de repatriere.

Din Kurdistanul irakian, bogat în petrol şi oportunităţi economice, prea puţini se vor întoarce într-o regiune disputată şi săracă.

Turcia este încă aglomerată cu refugiaţi, dar şi plină de surprize. Unele interne, altele, în zonele aflate sub controlul său pe teritoriul sirian. În guvernoratul / provincia Idlib, o masă de manevră de 1 -2 milioane de oameni în nevoie, poate, în disperarea provocată de un potenţial atac siriano – rus asupra bazelor jihadiste locale, să ia oricând drumul spre nord.

Într-un  mesaj transmis cu ocazia Zilei Refugiaţilor (20 iunie), preşedintele turc Recep Tayyip Erdoğan a criticat atitudinile negative faţă de refugiaţi, deplângând discriminarea, xenofobia şi rasismul politicienilor populişti şi a media, în special din ţările occidentale. Aceleaşi ţări care au achitat o importantă notă de plată, ulterior anului 2015, pentru a fi sprijinite măsurile de protecţie economică a refugiaţilor sirieni aflaţi în Turcia.

E un  semn că refugiaţii sirieni de pe teritoriul turc, prezenţi sau potenţiali, nu mai sunt doriţi sau că banii alocaţi s-au cam epuizat?