Este nevoie de o nouă doctrină a operaţiilor speciale?

Pentru a asigura coerenţa conceptuală şi acţională necesare îndeplinirii misiunilor specifice şi realizării obiectivelor politicii de apărare, noua doctrină a operaţiilor speciale va trebui să ţină seama de documentul fundamental, ”Strategia Naţională de Apărare a ţării pentru perioada 2015-2019”, experienţa operaţională acumulată de Forţele pentru operaţii speciale (FOS) din Armata României (AR) şi va trebui să fie documentul principal folosit de decidenţii şi experţii militari atunci când vine vorba de modul de organizare, echipare/ înzestrare cu armamaent şi tehnică militară, instruire, prioritizare a alocării resurselor şi întrebuinţare a structurilor de FOS în acţiuni militare pentru a contribui la gestionarea crizelor şi asigurarea securităţii şi apărării naţionale şi colective, în cadrul Alianţei transatlantice.

Preambul

Vulnerabilităţile României în faţa ameninţărilor de tip hibrid, ameninţările la adresa securităţii energetice şi a libertăţii de mişcare maritimă amplificate de dezechilibrul important de securitate din Regiunea Extinsă a Mării Negre determinat de continua militarizare a zonei (ultimile evoluţii semnificative - dislocarea de bombardiere strategice ruseşti de tip Tu-22M3 cu muniţie nucleară) în scopul consolidării sistemului rusesc de interzicere a accesului (A2/ AD Anti Acces/ Area Denial), desfăşurarea exerciţiilor militare de amploare şi a alertelor inopinate ordonate pe teritoriul Federaţiei Ruse din proximitate noastră, la 5 ani de la anexarea ilegală a Peninsulei Crimeea, evoluţiile politice din vecinătate, evoluţia situaţiei de securitate din zona Balcanilor de vest, crizele nerezolvate din Orientul Mijlociu, fenomenele migraţiei şi refugiaţilor, terorismul transfrontalier, dar şi recentele evoluţii din interiorul Uniunii Europene, sau, de ce nu, cele naţionale sunt toate subiecte abordate în permanenţă, cu preocupare, de către majoritatea analiştilor politico- militari şi de către specialiştii în domeniile securităţii şi apărării.

Părerile despre posibile evoluţii ulterioare, scenarii şi eventuale consecinţe sunt, ca întotdeauna, împărţite, dar dincolo de orice altă polemică pe problematică, ar trebui să înţelegem că securitatea şi apărarea naţională se cer consolidate în faţa noilor riscuri şi ameninţări. De altfel, printre direcţiile de acţiune şi principalele modalităţi de asigurare a securităţii naţionale menţionate în ”Strategia Naţională de Apărare a ţării pentru perioada 2015-2019” se numără ”dezvoltarea capabilităţilor necesare pentru a reacţiona în cazul unor ameninţări asimetrice şi de tip hibrid” vizând asigurarea unui ”cadru legal adaptat”, ”intensificarea colaborării inter-instituţionale” şi „alocarea de resurse printr-un proces integrat continuu, multianual şi riguros de planificare”.

Situaţia actuală

Paşi în acest sens s-au făcut prin crearea unor instrumente de luptă împotriva modurilor de acţiune asimetrice. Mai puţini, însă, în ceea ce priveşte execuţia programelor de înzestrare a armatei cu echipamente moderne şi performante utile asigurării securităţii şi apărării naţionale, inclusiv în domeniul contracarării ameninţărilor asimetrice şi hibride, deşi resurse financiare s-au mai alocat în ultima vreme.

Din datele disponibile public, nici colaborarea inter-instituţională, dar nici cunoaşterea instituţională nu excelează când vine vorba de gestionarea crizelor pentru că această activitate nu se face integrat, neexistând un astfel sistem de management al crizelor la nivel naţional. În cazul unei crize determinate de acţiuni asimetrice şi hibride, unii ar putea argumenta că este şi normal, atâta timp cât nici măcar la nivel de concept nu avem o definiţie unanim acceptată. Totuşi, probabil că legislaţia aferentă va trebui revăzută.

În sprijinul celor de mai sus vin concluziile unui studiu din 2018 al think-tank-ului GlobalFocus Center constatând că România nu are, încă, o arhitectură clară pentru gestionarea unor potenţiale agresiuni în aşa numita ”zonă gri”, aflată la intersecţia dintre starea de pace, criză şi război. Ba mai mult, în raport se afirmă că ”Discuţiile cu experţii din domeniu au evidenţiat faptul că, deşi există foarte multe grupuri de lucru inter-instituţionale, precum şi strategii scrise, implementarea şi alocarea resurselor reprezintă problema reală”, unul dintre experţi mergând mai departe şi revelând că nu sunt clare atribuţiile şi responsabilităţile diferitelor structuri naţionale în domeniul rezilienţei.

”Pe timp de pace, legislaţia plasează responsabilitatea rezilienţei pe seama Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă. Când este declarată starea de urgenţă, atenţia se mută pe Ministerul Apărării Naţionale.” [De fapt, conform O.U.G. nr. 1/ 1999, MApN este coordonator la declararea stărilor de asediu, mobilizare, sau război]. ”Efortul de integrare rămâne limitat undeva la eşaloanele foarte înalte.”

Peste toate acestea se suprapune absenţa unei culturi strategice unitare capabilă să conecteze şi să distrugă inerţia instituţională, cu consecinţe negative asupra unităţii de efort. Studiul mai sugerează şi că nu există o unitate/ celulă integrată de nivel guvernamental capabilă să reacţioneze şi să coordoneze acele situaţii de criză în care liniile de operaţii sunt predominant non-militare, sistemul fiind unul învechit, creat iniţial pentru a face faţă unor provocări liniare. Personal, am constatat deseori acel egocentrism instituţional al sistemului, la care studiul face referire şi care frânează, oarecum, eforturile de cooperare inter-instituţională.

În fine, documentul mai remarcă faptul că, aşa cum aminteam, singurii paşi vizibili până în prezent au constat în înfiinţarea de structuri dedicate la nivelul Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Apărării Naţionale, sau Ministerului Afacerilor Interne, dar aproape toate cu un mandat nu foarte clar şi cu puţine cunoştinţe instituţionale, un organism de coordonare în cadrul Comunităţii de Informaţii, precum şi o consultare preliminară cu experţi din mediul academic şi societatea civilă. În continuare, voi da doar câteva exemple.

Prevenirea și contracararea cu succes a criminalităţii organizate, a traficului de droguri, precum şi a infracţiunilor de terorism şi a criminalităţii informatice sunt în grija Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (DIICOT) din cadrul Ministerului Public, dar în rapoartele de activitate ale instituţiei se admite că optimizarea activităţii ”necesită, fără îndoială, completarea și actualizarea continuă a cadrului normativ la realitățile și provocările societății moderne”.

La nivelul Ministerului Apărării Naţionale au fost recent înfiinţate două comandamente cu atribuţii importante în cea ce priveşte reacţia la noile provocări ale mediului de securitate, Comandamentul Forţelor pentru Operaţii Speciale (CFOS) şi Comandamentul Apărării Cibernetice. Locul şi rolul lor, însă, într-o eventuală arhitectură de comandă şi control  naţională, de tip integrat, destinată gestionării unor potenţiale agresiuni în aşa numita ”zonă gri” vor trebui, în continuare, clar instituţionalizate.

Dacă în ceea ce priveşte domeniul prevenirea şi combaterea terorismului, cooperarea cu instituţiile şi autorităţile publice care fac parte din Sistemul Naţional de Prevenire şi Combatere a Terorismului (SNPCT) pare să funcţioneze şi să-şi demonstreze eficienţa prin intermediul interfeţei Serviciului Român de Informaţii (autoritate naţională în domeniu), materializată în existenţa şi funcţionarea Centrului de Coordonare Operativă Antiteroristă (CCOA), nu acelaşi lucru se poate spune, însă, despre gestionarea răspunsurilor cuprinzătoare, sincronizate, sistematice şi inter-instituţionale la noile provocări ale mediului de securitate, cum ar fi ameninţările şi acţiunile de tip hibrid în aşa numita ”zonă gri”.

De unde apare nevoia elaborării unei noi doctrine a operaţiilor speciale?

În această ecuaţie complexă, cu multe variabile, dar şi necunoscute, FOS din AR vin cu o experienţă operaţională mai mare de 13 ani căpătată în teatrele de operaţii în care au acţionat. Acolo au fost nevoiţi să planifice şi execute misiuni specifice, împreună cu partenerii de coaliţie, având şansa să culeagă şi fructifice multiple lecţii învăţate despre cele două abordări ale operaţiilor speciale, anume:

• directă (cinetică) care presupune letalitate, intelligence, cooperarea între diferite agenţii, folosirea reţelelor digitale de date, controlul spaţiului de luptă şi care implică riscul extrem, precizia execuţiei, impactul imediat şi rezultate la nivel operativ, sau strategic;
• indirectă (non-cinetică) care presupune asistenţa forţelor indigene de apărare şi securitate, ”cucerirea inimilor şi minţilor” actorilor locali, asistenţa umanitară, dar şi abordarea şi cooperarea cu lideri cheie ai societăţii în aria de operaţii cu efecte pe termen mai lung în efortul de construire a unor capabilităţi de apărare şi securitate credibile.

Aşa cum ei înşişi povestesc, ori partenerii de coaliţie membri ai Combined Special Operations Task Force 10 scriu despre ei, în Afganistan, de-a lungul timpului, fie că au acţionat sub mandatul misiunii International Security Assistance Force, sau al Resolute Support, militarii români au participat la planificarea şi executarea a numeroase misiuni cu grad ridicat de risc, preponderent pe timp de noapte, în sprijinul instruirii Forţelor speciale ale Poliţiei afgane (asemănătoare trupelor SWAT). Este vorba, printre altele, de acţiuni directe de tipul intervenţii contra-teroriste, raiduri de mare risc pentru capturarea şi arestarea, pe baza unor mandate ale procurorilor (Warrant/ Evidence based Operations), a diverşilor lideri insurgenţi, oprirea, controlul şi interzicerea accesului vehiculelor (Vehicle Interdiction), în scopul stopării contrabandei cu armament şi muniţii, identificarea, capturarea şi distrugerea ascunzătorilor de armamante, muniţii şi explozibili (Cache Recovery) şi altele, concomitent cu executarea misiunilor de asistenţă militară.

O astfel de experienţă operaţională acumulată într-o perioadă relativ lungă de timp şi cu multe sacrificii nu trebuie irosită. La ea trebuie adăugate lecţiile identificate şi învăţate în urma evaluării măsurii performanţei, dar şi a eficienţei pe timpul instruirii structurilor de FOS în cadrul diferitelor stagii de pregătire naţională (sau multinaţională în comun cu partenerii de Alianţă) - exerciţii, pe scenarii create, de exemplu, pentru testarea răspunsului acestor capabilităţi la ameninţări de tip asimetric, sau hibrid.

În plus, legislaţia relativ recent amendată în domeniul FOS adaugă unele elemente de noutate în ceea ce priveşte locul în structura de forţe a Armatei şi lanţul de comandă, dar şi în ceea ce priveşte rolul acestor capabilităţi în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, prin  extinderea domeniului de competenţă şi la executarea de misiuni neconvenţionale. Ori, neavând o vastă experienţă în executarea unor astfel de misiuni ele vor trebui clar definite pentru a stabili particularităţile acţiunilor de operaţionalizare a FOS. Probabil că ele se referă în special la acţiuni de sprijin al unei mişcări de rezistenţă în teritoriul vremelnic ocupat de inamic. În acest caz, vor trebui să fie stabilite elemente precum obiectivul strategic, cine asigură responasabilitatea şi efortul principal, care va fi valoarea forţei angajate, durata şi fezabilitatea angajamentului, modul de cooperare inter-instituţională, metodele de recrutare şi integrare a elementelor de la nivel tactic, până la nivel strategic şi multe altele.

Toate acestea sunt probleme foarte complexe care trebuiesc adresate în procesul de modernizare a FOS din AR, iar ca rezultat trebuie consolidate totalitatea concepţiilor, principiilor şi ideilor fundamentale, adaptate la specificul naţional, referitoare la noul mod de abordare a operaţiilor speciale. Cu alte cuvinte, produsul final va fi o nouă doctrină a operaţiilor speciale adaptată noilor condiţii din mediul operaţional, rezultate în urma actualelor provocări la adresa securităţii şi apărării naţionale.

Pentru a asigura coerenţa conceptuală şi acţională necesare îndeplinirii misiunilor specifice şi realizării obiectivelor politicii de apărare, noua doctrină a operaţiilor speciale va trebui să ţină seama de documentul fundamental, ”Strategia Naţională de Apărare a ţării pentru perioada 2015-2019”, experienţa operaţională acumulată de FOS din AR şi va trebui să fie documentul principal folosit de decidenţii şi experţii militari atunci când vine vorba de modul de organizare, echipare/ înzestrare cu armamaent şi tehnică militară, instruire, prioritizare a alocării resurselor şi întrebuinţare a structurilor de FOS în acţiuni militare pentru a contribui la gestionarea crizelor şi asigurarea securităţii şi apărării naţionale şi colective, în cadrul Alianţei transatlantice.

Despre locul şi rolul FOS în războiul modern şi în contracararea acţiunilor asimetrice şi de tip hibrid (de oriunde ar veni acestea) ca instrument al puterii militare, am scris în urmă cu ceva timp încercând să subliniez că, deşi sunt percepute ca un instrument foarte valoros şi versatil pentru a răspunde (atât cinetic, cât şi non-cinetic) în mod eficient la astfel de provocări, ele nu trebuie privite ca o soluţie universală care să substituie atât de necesarul răspuns cuprinzător, sincronizat, sistematic şi inter-instituţional al statului la noile provocări ale mediului de securitate. Nici nu ar putea întrucât nu dispun de toată cunoaşterea necesară identificării şi combaterii unor astfel de acţiuni şi nici nu au fost concepute şi create (definite, învestite cu autoritate şi libertate de acţiune, organizate, echipate şi instruite), doar, în acest scop.

După cum aţi putut observa problematica identificării şi furnizării răspunsului potrivit la ameninţările şi acţiunile de tip hibrid la adresa securităţii şi apărării este una deosebit de complexă şi ţine, în ultimă instanţă de voinţă politică, legislaţie coerentă, cooperare inter-instituţională şi implicarea mediului academic şi a societăţii civile, personal înalt calificat şi instruit, tehnologie avansată şi alocare de resurse.

Despre abordările inovatoare cerute de viitorul securităţii în faţa unor astfel de ameninţări vă invit să aflaţi mai multe pe timpul Conferinţei ”Punţi de Securitate Transatlantică pe Fondul Discrepanţelor dintre Marile Strategii de Securitate - Viziunea României”, ce se va desfăşura pe 16.04.2019, la Hotelul JW Marriot din Bucureşti , în cadrul panelului denumit ”Factori de (in)Securitate ai schimbării într-o lume confuză”.