25 decembrie 2019

Este conceptul de rezistenţă armată totală potrivit pentru România?

Daniel Ilie

Potrivit Dex online rezistenţa reprezintă: „Faptul de a rezista; împotrivire, opoziţie, apărare împotriva unui atac. Respingerea atacurilor repetate ale inamicului şi menţinerea poziţiilor proprii. Mişcare populară antifascistă de eliberare, desfăşurată în timpul celui de-al Doilea Război Mondial în ţările ocupate de trupele germane, italiene şi japoneze, precum şi în state cu regim fascist”. Mişcarea de rezistenţă, ca fenomen istoric şi social, reprezintă o stare conflictuală specifică dintre naţiunea ocupată şi agresorul străin care a impus sau impune prin forţă un regim de dominaţie în domeniile politic, militar, economic, social, informaţional şi de infrastructură. Aceasta poate fi armată sau nearmată.

Sursă foto: MApN

Rezistenţa armată se referă la totalitatea acţiunilor de luptă executate de formaţiunile înarmate ale naţiunii împotriva forţelor de ocupaţie şi organelor administraţiei inamicului agresor, pe când rezistenţa nearmată reprezintă forma de împotrivire în masă a populaţiei faţă de măsurile şi acţiunile întreprinse de forţele de ocupaţie exprimată prin diversitate de acţiuni de natură ideologică, politică, economică, culturală, artistică, ştiinţifică etc.

Obiectivul acţiunilor mişcării de rezistenţă în teritoriul temporar ocupat de inamic este destabilizarea inamicului prin hărţuirea permanentă a acestuia, prin crearea unei stări permanente de nesiguranţă şi nelinişte, provocându-i pierderi care să contribuie la schimbarea treptată a raportului de forţe, înlesnind, în cele din urmă, eliberarea teritoriului temporar ocupat. 

Printre misiunile pe care le poate îndeplini o mişcare de rezistenţă se pot regăsi: culegerea şi diseminarea informaţiilor despre inamic, împiedicarea manevrei de forţe şi mijloace inamice, perturbarea fluxului de aprovizionare/ reaprovizionare inamic, neutralizarea elementelor ostile, neutralizarea forţelor de poliţie militară şi forţe speciale inamice, distrugerea sau scoaterea din funcţiune a unor obiective importante ale inamicului, neutralizarea diferitelor puncte pază şi control instituite de inamic, îngreunarea acţiunilor inamicului de evacuare şi strămutare a populaţiei, bunurilor materiale şi valorilor culturale, eliberarea prizonierilor din coloane sau lagăre, sprijinirea acţiunilor aviaţiei, trupelor de desant şi forţe pentru operaţii speciale (FOS) proprii şi aliate şi probabil multe alte sarcini.

În cazul ideal, mişcarea de rezistenţă este organizată şi constituită din timp de pace. Dar în caz de agresiune armată, este necesară la instituirea stării de asediu, declararea stării de mobilizare sau a stării de război. Ea acţionează pe timpul luptei în teritoriul temporar ocupat de inamic, pe principiul clandestinităţii, îmbinând acţiunile de luptă cu viaţa cotidiană adaptată la condiţiile ocupaţiei şi zonei de operaţii. Ea trebuie să fie un efort al întregii societăţi, trebuie să fie condusă de guvernul legitim instalat al naţiunii şi să se desfăşoare până la eliberarea totală a întregului teritoriu naţional (sau parţial ocupat) şi restabilirea independenţei şi suveranităţii ţării.

Numai şi din sumara enumerare a menirii şi sarcinilor pe care mişcarea de rezistenţă le poate îndeplini ne putem face o idee despre importanţa, măcar conceptuală, a unui astfel de fenomen social care va avea rolul său important în desfăşurarea unui eventual război de apărare naţională, sau chiar colectivă, în teritoriul temporar ocupat de inamic. Unele ţări, intuind valoarea istorică, teoretică şi practică importante ale mişcării de rezistenţă, au pus la baza apărării naţionale concepţia rezistenţei totale, a războiului total. Un exemplu bine cunoscut este Elveţia, iar ţări precum cele baltice (Estonia, Letonia, Lituania), Danemarca, Finlanda, Norvegia, Polonia, Suedia şi-au adaptat politicile de securitate şi apărare luând în mod serios în considerare şi implementând măsurile necesare planificării, organizării şi eventualei desfăşurări, într-o formă sau alta, a rezistenţei în teritoriile ocupate de un potenţial agresor.

Istoria universală ne-a demonstrat importanţa organizării şi desfăşurării mişcării de rezistenţă în teritoriul vremelnic ocupat de inamic, în cadrul războaielor de eliberare naţională, ea consemnând, totodată, nenumărate alte aspecte ale luptei de rezistenţă din cele mai vechi timpuri. Rezistenţa ocupă perioade însemnate ce reflectă cu pregnanţă voinţa naţiunilor de a-şi apăra pământul, libertatea socială şi naţională.

Foarte scurt istoric

Mişcări importante de rezistenţă antifascistă s-au manifestat în multe ţări ocupate din Europa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cum ar fi cele ale armatei teritoriale poloneze, rezistenţa antifascistă franceză, mişcarea de rezistenţă italiană, mişcările de partizani sovietici, de partizani iugoslavi, sau mişcarea norvegiană de rezistenţă Milorg, care au îmbrăcat o mulţime de forme, precum luptele de gherilă, sabotajul, propaganda, dezinformarea, ascunderea refugiaţilor şi ajutorul dat piloţilor aliaţi doborâţi.

În România, chiar şi în perioada Primului Război Mondial este consemnată mişcarea de rezistenţă (nearmată) a populaţiei din Bucureşti împotriva ocupaţiei străine[i] (1916-1918). Aceasta a fost urmată de mişcarea de rezistenţa antinazistă care a durat până după lovitura de stat de la 23 august 1944, act care a răsturnat dictatura pronazistă a mareşalului Ion Antonescu şi a adus România în coaliţia antifascistă. Potrivit unui raport final al comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste din România din anul 2006[ii] „PCR pretindea că era partidul eroicei rezistenţe antinaziste şi principalul garant al ruperii ţării de trecutul fascist”. Odată cu intrarea trupelor sovietice în nord-estul României în anul 1944, a început rezistenţa armată anticomunistă (1944-1962), sau „rezistenţa din munţi”, cum a mai fost numită. Foarte mult timp aceasta a reprezentat un fenomen istoric despre care s-a ştiut extrem de puţin, fiind dezvăluită după anul 1989 ca temă publică, se menţionează în raportul amintit.

Părerile istoricilor, mediului academic şi ale specialiştilor sunt destul de împărţite când vine vorba despre eventuale dovezi care să demonstreze succesul asigurării unităţii de comandă (organizarea militărească) a rezistenţei armate din România. Doar la nivel regional (Bucovina, Vrancea, nordul Transilvaniei, Munţii Apuseni, Banat, Oltenia, Munţii Făgăraş-versantul nordic şi sudic, zona de munte Sinaia-Braşov-Predeal, Muntenia, Dobrogea) se pare că au fost unele încercări de închegare a unor formaţiuni înarmate ale rezistenţei, dar acestea nu au fost în măsură să deţină efectiv controlul unui anumit teritoriu. Probabil că datele contradictorii în legătură cu aceste mişcări de rezistenţă se explică, mai ales, prin caracterul lor clandestin.

Care este situaţia actuală la nivelul Alianţei şi al României?

La nivel NATO nu există o doctrină privind mişcarea de rezistenţă. Articolul 3 vorbeşte doar despre rezilienţa (robustă) şi pregătirea populaţiei care sunt considerate esenţiale pentru securitatea şi apărarea colective, fiecare membru al Alianţei trebuind să fie rezilient şi să fie capabil să se refacă după un eventual atac armat.

Odată cu obţinerea statutului de membru al NATO şi al UE de către România, politicile în domeniul apărării şi securităţii au trebuit subsumate politicii de securitate a comunităţii euroatlantice, ceea ce a presupus trecerea de la o concepţie bazată pe apărarea naţională spre una care să aibă în centrul atenţiei apărarea colectivă. S-a dorit în acest sens adaptarea treptată a tuturor strategiilor, doctrinelor, manualelor şi regulamentelor militare naţionale, întrucât participarea la apărarea colectivă şi la misiunile desfăşurate în aria de responsabilitate a NATO şi a UE a presupus executarea de operaţii sau acţiuni militare într-un cadru întrunit şi multinaţional, precum şi participarea la operaţii expediţionare.

În prezent cadrul „doctrinar” militar se bazează pe trei documente de planificare majore, Strategia naţională de apărare a ţării pentru perioada 2015-2019, Carta Albă a Apărării şi Strategia militară a României. Probabil că ele vor trebui actualizate începând cu anul 2020.

Strategia militară defineşte principiile şi conceptele strategice şi operaţionale, care asigură îndeplinirea obiectivelor militare naţionale şi misiunile stabilite, conturând, în mare măsură, cadrul de dezvoltare a organismului militar pentru apărarea armată a ţării, dar în context aliat.

Potrivit acesteia, starea finală dorită constă în realizarea capacităţii de acţiune întrunită a Armatei şi a structurii de forţe necesare îndeplinirii nivelului de ambiţie: descurajarea unei potenţiale agresiuni; executarea unei operaţii de apărare, pe teritoriul naţional, pentru contracararea acţiunilor agresive convenţionale, neconvenţionale şi/sau hibride, până la intervenţia forţelor principale aliate; participarea, conform angajamentelor asumate, la o operaţie majoră de apărare colectivă NATO de tip Articolul 5 sau la o operaţie de mare intensitate desfăşurată de UE, pe baza clauzei de asistenţă mutuală.

Ca urmare, concepte precum apărarea ţării de către întreaga naţiune (sau război al întregului popor, sintagmă utilizată anterior anului 1989 în cadrul legislativ şi doctrinar privind organizarea apărării naţionale a Republicii Socialiste România, în care se menţiona că „este o datorie sfântă a fiecărui cetăţean român, bărbat sau femeie, indiferent de naţionalitate”) nu mai apar în cadrul doctrinar militar actual. Cu atât mai puţin se vorbeşte despre posibilitatea organizării şi constituirii unei mişcări de rezistenţă în condiţiile ducerii acţiunilor de luptă pe teritoriul temporar ocupat de inamic.

Totuşi, printre misiunile forţelor pentru operaţii speciale (FOS) din Armata României (AR) menţionate în lege[iii] regăsim şi misiunile neconvenţionale. Acestea însă nu sunt explicate sau definite în niciun fel.

Întrucât atât la nivel NATO, cât şi al României nu există, încă, o doctrină specifică am încercat să găsesc o definiţie a acţiunilor neconvenţionale în „Doctrina întrunită americană a operaţiilor speciale”[iv]. Aceasta defineşte acţiunile neconvenţionale ca fiind operaţii şi activităţi executate în sprijinul mişcării de rezistenţă pentru a o ajuta să destabilizeze forţele inamice aflate în teritoriul temporar ocupat, prin intermediul unor forţe de gherilă, clandestine, sau chiar proxy.

Prin analogie, cel puţin până la elaborarea unor documente doctrinare naţionale în domeniul operaţiilor speciale, FOS din AR au, potrivit legii, şi misiunea de a sprijinii mişcarea de rezistenţă, în eventualitatea ocupării temporare parţiale sau totale a teritoriului naţional de către forţe inamice de ocupaţie.

Proiectul concepţiei FOS din NATO referitoare la operaţiile de rezistenţă, în context aliat

În ceea ce priveşte ţările membre NATO şi partenere, lucrurile s-au mişcat în ultimii 6 ani la iniţiativa Comandamentului de operaţii speciale american din Europa (SOCEUR), ţărilor baltice membre NATO (Estonia, Letonia, Lituania), Poloniei, dar şi a ţărilor partenere precum Finlanda şi Suedia şi a Comandamentului NATO de operaţii speciale (NSHQ) care lucrează la elaborarea în comun a unei concepţii multinaţionale a operaţiilor de rezistenţă (Resistance Operations Concept – ROC[v]). Aceşti actori s-au reunit pentru a discuta despre ameninţările comune, soluţiile politice potenţiale de răspuns şi despre efortul de coordonare între aceste organisme, recunoscând că operaţiile de rezistenţă reprezintă un efort al întregii societăţi când vine vorba despre asigurarea apărării naţionale.

Deşi fiecare ţară are propria sa abordare a organizării şi pregătirii mişcării de rezistenţă în eventualitatea ocupării temporare, parţiale sau totale a teritoriului naţional, de către un potenţial agresor, unele permiţând structurilor de FOS ale armatei să organizeze acest efort special, altele alocând responsabilitatea efortului altor ministere, nu celui al apărării, ROC va crea o înţelegere şi un lexicon comune şi va oferi o bază multinaţională pentru planificarea, organizarea şi executarea activităţilor de sprijin al mişcărilor de rezistenţă, în context aliat.

Concepţia a fost publicată prin grija Universităţii de Apărare a Suediei, la începutul lunii decembrie 2019, în cadrul unei ceremonii găzduită la sediul instituţiei din Stockholm, Suedia la care au participat oficiali guvernamentali, lideri militari şi experţi pe domeniu din Suedia, Finlanda, Estonia, Polonia şi Statele Unite ale Americii.

În loc de concluzii

Rezistenţa este o formă de luptă, iar o mişcare de rezistenţă armată eficientă trebuie gândită şi pregătită din timp. Este ca în cel de-al 4-lea adevăr FOS. „Structuri competente nu pot fi create după ce criza a trecut”.

Este România pregătită să abordeze acest subiect sensibil şi să analizeze oportunitatea includerii în propria concepţie de apărare naţională principiile rezistenţei totale, sau ale războiului total, chiar şi în context aliat? Este naţiunea română pregătită să probeze solidaritatea necesară organizării, desfăşurării şi sprijinului unei mişcări de rezistenţă armată în eventualitatea nefericită în care teritoriul ţării ar fi temporar, parţial sau total ocupat de un invadator? Sunt FOS din AR pregătite corespunzător să asigure sprijinul unei astfel de mişcări? Care ar fi cadrul legal necesar? Care vor fi particularităţile procedeelor de luptă ale rezistenţei armate în epoca industriei 4.0 care va schimba caracterul riscurilor, vulnerabilităţilor şi ameninţărilor de securitate şi va influenţa balanţa de putere la nivel regional şi global?

Sunt şi mai multe întrebări la care decidenţii politico-militari dar şi societatea în ansamblul ei vor trebui să găsească răspunsuri atunci când vine vorba despre asigurarea securităţii şi apărării ţării, iar opţiuni precum pregătirea populaţiei, economiei şi a teritoriului pentru apărare, creşterea rezilienţei, pregătirea premilitară a tinerilor şi chiar pregătirea rezistenţei armate nu ar trebui ignorate sub umbrela apărării colective a NATO.

Aşa cum scria în anul 1958, în cartea sa „Rezistenţa totală”, H. von Dach, maior în Armata elveţiană, „experţii militari care subevaluează sau ignoră lupta de gherilă greşesc pentru că nu iau în considerare puterea inimii. Ultima şi clar cea mai crudă bătălie va fi dată de către civili. Ea va fi dată sub imperiul fricii de a fi deportat, executat sau închis în lagărele de concentrare”.



[i] http://bmim.muzeulbucurestiului.ro/fisiere/07-Bucuresti-Materiale-de-Istorie-si-Muzeografie-VII-1969_110.pdf

[ii] https://www.wilsoncenter.org/sites/default/files/RAPORT FINAL_ CADCR.pdf

[iii] Legea nr. 167/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării

[iv] https://www.jcs.mil/Portals/36/Documents/Doctrine/pubs/jp3_05.pdf

[v] https://nsiteam.com/special-operations-command-europe-soceur-resistance-operating-concept/