05 ianuarie 2020

Escaladarea tensiunilor dintre Iran şi SUA

Sandu Valentin Mateiu

Războiul nedeclarat dintre SUA şi Iran a intrat într-o nouă fază, cea a atacului asumat, cu provocarea de victime omeneşti, şi încă ce victimă! - creierul acţiunilor militare şi teroriste ale Iranului, generalul Qassem Suleimani. După acest atac, deşi SUA nu vor escalada, încercând să evite un război pe care nu îl doresc, mulţumite fiind că războiul economic dă rezultate şi că una din căile de „ieşire din strânsoare”, prin metode hibride, a Iranului (atacarea trupelor americane şi a Ambasadei SUA din Irak de către miliţiile şiite pro-iraniene), a fost blocată, cel puţin, pentru moment, sunt şanse reduse de de-escaladare, Teheranul fiind obligat să răspundă. Militar, SUA au găsit o soluţie la războiul hibrid, la fel de brutală ca şi acţiunile teroriste desfăşurate de Iran sub acest nume: îşi asumă eliminarea creierului acestor acţiuni hibride. Astfel, întreg eşafodajul „războiului hibrid” devine inutil, mai ales neasumarea, cea care îi transforma pe terorişti în politicieni cu acte în regulă.

Sursă foto: Mediafax

Mingea este în curtea Teheranului, care nu va lăsa lucrurile să rămână în situaţia actuală, întreaga sa strategie în regiune, dar şi prestigiul său construit cu multe eforturi financiare şi militare, fiind afectate, de la mitul invincibilităţii (o combinaţie de viclenie politică, acţiuni militare brutale asumate în Siria, Israel, Liban şi Yemen şi acţiuni teroriste neasumate în Arabia Saudită şi în alte state, inclusiv unele europene) la câştigurile politice majore pe care le-a obţinut prin controlul majorităţii statelor unde locuiesc şiiţi, chiar dacă, în unele, aceştia sunt minoritari (controlul, mai ales prin corupţie, a unei bune părţi din clasa politică irakiană; „proptirea” la putere a lui Bashar al Assad în Siria; controlul, prin rebelii Houthi, a Yemenului; controlul politic şi militar al Libanului, prin Hezbollah). Pe de altă parte, Teheranul trebuie să fie atent să nu îi fie afectat interesul fundamental, rămânerea la putere a regimului ayatollahilor, ori un conflict deschis cu SUA va fi pierdut mai repede decât se crede, mai ales că regimul nu mai are garantată adeziunea populaţiei. Raliaţi în spatele decidentului Khamenei, reprezentanţii structurilor de forţă, printre care şi Corpul Gardienilor Revoluţiei Islamice/CGRI, deţinătorii de facto ai puterii politice, economice şi militare, sunt foarte atenţi la ce paşi vor urma: de ce ar pierde totul într-un război al cărui rezultat este cunoscut, mai ales că, de mult, elementul ideologic a fost devansat de cel materialist (ca în orice „aparat de securitate” al unui regim dictatorial). Una sunt agresiunile efectuate, fără riscuri directe, în regiune, şi alta este un război cu SUA, care ar echivala cu o condamnare la dispariţie, mai ales că, dincolo de declaraţii, Iranul nu are aliaţi, ci doar complici, care nu se vor implica, în cazul unui conflict major.

Iranul a primit o lovitură grea, dar regimul ayatollahilor urmează reacţioneze într-un mod calculat, de la ofensiva diplomatică, încercând să creeze imaginea internaţională a unor SUA agresoare militar la adresa sa şi căutând, în plan intern, să obţină sprijinul populaţiei (cât se mai poate aduna, după ce aproape o mie de iranieni de rând au fost împuşcaţi fără scrupule atunci când au protestat împotriva regimului). După ce va depăşi starea de şoc produsă de această execuţie, Teheranul va căuta o strategie politică de victimizare, dar şi de provocare, precum şi una militară duală: acţiuni continue, a căror intensitate va creşte gradual, prin intermediul miliţiilor şiite irakiene, mai ales în Bagdad, în pregătirea unui răspuns complex, la nivel strategic, care va conţine lovituri serioase la adresa intereselor americane, dar care nu vor fi asumate de Teheran. Nu este exclus ca una dintre aceste acţiuni să fie chiar în Bagdad, atacarea de către „protestatari” a Ambasadei SUA şi luarea de ostatici. Iranul va lua în calcul toate modalităţile de răspuns care să lovească puternic în interesele americane şi cele ale aliaţilor săi, fără să poată fi, însă, acuzat, cele mai probabile fiind atacuri asupra trupelor şi a altor obiective americane de către proxy săi, miliţiile şiite din Irak, Siria şi Liban, dar nimic nu poate fi exclus, inclusiv atacuri teroriste asupra unor obiective americane în terţe ţări, unde operativii iranieni au capacitatea să o facă fără riscul de a fi identificată „amprenta iraniană”. Iranul va căuta să escaladeze acţiunile sale pe toate direcţiile, de la împiedicarea navigaţiei din Golf la presiuni militare asupra aliaţilor SUA. Teheranul va fi încurajat de faptul că SUA nu vor o escaladare (temându-se de implicarea într-un nou conflict în Orientul Mijlociu), dar va fi limitat de faptul că nu poate să forţeze nota, riscând să împingă SUA spre un asemenea război, dacă întinde coarda prea tare.  

Cel mai probabil, teatrul de înfruntare dintre cele două state, cel puţin pentru moment, rămâne Irakul, prins între cele două puteri „de ocupaţie”. Oricum, scena este deschisă, mai ales că Iranul va acţiona hibrid, aşa că un atac iranian asupra intereselor americane este de aşteptat oriunde în lume, acolo unde Iranul poate „ajunge”. Din păcate, Iranul poate „ajunge”, probabil, şi în România, unde există obiective americane, inclusiv unele militare! Răspunsul Iranului la uciderea generalului Qassem Suleimani nu este o problema de „dacă”, ci de „unde”, „când” şi „cum”, pentru a beneficia de meritul de a fi atacat … fără să poată fi acuzat că a atacat! Asta e moda acum, după ce atât Iranului, cât şi Rusiei „le-a mers” cu executarea unor acţiuni hibride/neasumate, jonglând, până la negare, cu regulile de drept internaţional.

De cealaltă parte, SUA doresc de-escaladarea deoarece ceea ce era de demonstrat s-a demonstrat, preferând să păstreze războiul în domeniul economic, unde se înregistrează un relativ succes, dar şi pentru că Donald Trump nu are o strategie pentru Orientul Mijlociu, ci doar un obiectiv contradictoriu: cum se poate pleca, militar, din regiune, fără, însă, ca interesele SUA şi ale aliaţilor lor să fie afectate ( inclusiv cu Iranul „îngrădit”).   

Deşi sunt acoperite de declararea CGRI ca organizaţie teroristă şi de argumentul prevenţie (uşor de contestat, mai ales că informaţiile nu pot fi prezentate public deoarece s-ar dezvălui sursele), SUA au deschis un capitol controversat, nu numai în relaţiile cu Iranul, „decapitarea” - lichidarea asumată a liderilor politico-militari ai unei puteri adverse, în afara cadrului unui război declarat! Chiar dacă are un anumit efect de descurajare (nici un lider al unei puteri adverse SUA nu mai doarme prea liniştit după acest atac, mai ales Khamenei), s-a deschis o nouă „cutie a Pandorei” într-o lume, şi aşa, complicată, având din ce în ce mai puţine norme respectate cu adevărat.

Preşedintele Trump şi-a justificat decizia prin necesitatea prevenirii pierderii de vieţi americane, Casa Albă lăsând să „scape” informaţii în acest sens, iar liderii politici şi militari ai Administraţiei reiterând faptul că decizia a fost un pas bine calculat - luându-se în calcul consecinţele strategice - nu o mişcare pripită. Problema constă în faptul că democraţii nu au adoptat poziţia bipartizană tradiţională, criticând decizia preşedintelui şi mergându-se până la acuza că a declanşat un război fără să consulte legislativul. Deşi „mai este nevoie” şi de o decizie a Teheranului în acest sens, acuzele nu sunt departe de adevăr: atacul echivalează cu un act de război. Totuşi, democraţii ar trebui să-şi amintească cum au tolerat Iranul (unul din liderii miliţiilor şiite implicate în acţiuni antiamericane…a fost la Washington, la o întâlnire cu preşedintele Obama, în calitate de ministru în guvernul Maliki!). Totuşi, preşedintele Trump se va bucura de sprijinul majorităţii opiniei publice americane, obosită să asiste la uciderea soldaţilor săi de către cei care nu pot fi pedepsiţi (sau cel puţin, aşa părea până acum: Suleimani este cel care coordonat acţiunile miliţiilor şiite care au dus la uciderea a sute de soldaţi americani în Irak). Deja, Administraţia Trump prezintă intens imaginea unui Suleimani ca fiind echivalentul şiit al teroriştilor sunniţi (şi nu este prea departe de adevăr, extremismul şiit având doar avantajul că a devenit politică de stat).     

O altă problemă a Administraţiei Trump este sprijinul internaţional limitat de care se bucură. Europenii au reacţionat relativ bine, chemând la de-escaladare şi exprimându-şi îngrijorarea faţă de consecinţele regionale, dar nu au condamnat atacul. Germania a avut o reacţie nesperat de realistă, în sprijinul SUA, dar şi Marea Britanie şi Franţa nu au fost departe de o asemenea poziţie (Parisul a corectat comunicatul rus asupra convorbirii telefonice Macron -  Putin care vorbea despre o condamnare a atacului. De, astea sunt riscurile „deschiderii strategice” către Moscova). Totuşi, este puţin probabil ca europenii să se implice militar dacă lucrurile escaladează. Israelul a apreciat decizia americană şi a luat decizia trecerii în stare de alarmă a armatei sale, un gest firesc, de vreme ce acest stat este una din ţintele principale ale Iranului, vizate direct sau prin proxy. Totuşi, Israelul a obţinut ceea ce dorea: SUA şi Israel sunt, acum, în aceeaşi barcă (în urmă cu câteva săptămâni, şeful armatei israeliene se plângea că Israelul este singur în faţa Iranului). Fireşte, Rusia şi China au condamnat atacul, dar au chemat la reţinere, indicând neimplicarea directă în această confruntare. Aşa că şi Iranul este singur în faţa SUA, fapt la care se aştepta, deoarece complicitatea împotriva SUA nu înseamnă şi alianţă. La fel, Turcia a fost ambivalentă, dar mesajul Ankarei nu mai este relevant pentru politica decisă de SUA. Astfel, Administraţia Trump este obligată să lupte şi pe „frontul de acasă”, dar şi pe „frontul aliaţilor” săi, pentru a avea asigurat sprijinul necesar pentru păstrarea actualei poziţii ferme în faţa Iranului.

Administraţia Trump va acţiona, probabil, printr-o strategie triplă în regiune:

1) continuarea marii strategii, cea de îngrădire la nivel economic a Iranului, dublată acum de contracararea manevrelor diplomatice ale Teheranului pentru a se prezenta ca victimă a unui agresiuni militare;

2) adoptarea unei strategii defensive în întreg Orientul Mijlociu pentru apărarea bazelor şi a altor obiective americane. Printre cele mai vizibile măsuri se află dislocarea Diviziei 82 Aeropurtate în Kuweit, dar, foarte probabil, sunt în curs dislocări masive de mijloace aeriene şi navale care să asigure capacitatea de primă reacţie militară împotriva Iranului, inclusiv prin atacarea unor obiective de pe teritoriul acestuia, dacă situaţia o cere;

3) la nivel tactic, îmbinarea măsurilor de natură defensivă - respectiv preventivă, în vederea apărării obiectivelor sale din regiunea Golfului, în special cele din Irak, respectiv Bagdad (de la menţinerea trupelor sale în starea de alertă maximă la intensificarea patrulelor aeriene şi navale şi, mai ales, reacţie imediată de apărare a Ambasadei SUA din Bagdad, probabilul centru al reacţiei imediate iraniene, prin interpuşi, miliţiile şiite irakiene pro-iraniene), cu cele ofensive, mai ales în Bagdad - prin acţiuni ale forţelor speciale de capturare a liderilor unor miliţii, precum şi alte acţiuni preventive de diminuare a capacităţii combative a acestora, ele fiind principalul instrument cu care Iranul acţionează.

SUA nu vor neglija nici elementul politic, Iranul având capacitatea de a mobiliza elementele politice pe care le controlează pentru a obţine o soluţie politică irakiană de îndepărtare a trupelor SUA din Irak (un mare dezavantaj în acest demers este adversitatea populaţiei irakiene faţă de controlul iranian asupra ţării prin intermediul acestei elite corupte, dar şi poziţia echilibrată, deloc pro-iraniană, a ayatolahului al-Sistani, liderul religios al şiiţilor irakieni). În afară de aceasta, SUA vor lua măsuri de securitate suplimentare, pe teritoriul său şi la obiectivele sale din întreaga lume, mai ales la cele la care Iranul are capacitatea să ajungă.

Consecinţele cele mai importante pentru România, dacă situaţia escaladează, sunt:

1) militar: deşi e puţin probabil, deoarece, chiar dacă are rachete balistice cu raza de acţiune necesară pentru a lovi obiective militare în Europa, acestea sunt ultimele pe lista de ţinte a planificatorilor iranieni, sistemul BMD găzduit de România are un rol important în apărarea Europei împotriva acestui foarte puţin probabil atac cu rachete iraniene;

2) politic: pe măsură ce escaladează situaţia pe teren şi se amplifică manevrele diplomatice necesare fiecăreia din cele două părţi pentru a-şi consolida poziţia internaţională, România s-ar putea afla în situaţia să îşi arate deschis, probabil, în cadrul unei decizii NATO, loialitatea faţă de aliatul său principal, SUA, aprobând poziţia acestuia în conflictul cu Iran;

3) securitar: atât din acest motiv politic, cât, mai ales, datorită planurilor de răspuns hibrid ale Iranului privind lovirea neasumată a obiectivelor americane, oriunde în lume unde are capacitatea să o facă, nu poate fi exclusă posibilitatea executării unor atacuri teroriste asupra bazelor şi a altor obiective americane din România, direct sau, cel mai probabil, prin interpuşi (operativi Hezbollah sau aparţinând altor asemenea miliţii proiraniene declarate teroriste de SUA şi, în majoritatea cazurilor, şi de UE). Situaţia actuala poate ridica probleme de securitate şi pentru cetăţenii români din Orientul Mijlociu sau din alte zone unde pot deveni victime colaterale ale unor atacuri teroriste sau de altă natură, cât şi pentru militarii români aflaţi în teatrele de operaţii.

Spirala escaladării va evolua încet, dar sigur, urmând să vedem când Teheranul va decide o acţiune decisivă. Preşedintele Trump, deşi a încercat să nu aibă „războiul său” (aşa cum a avut fiecare preşedinte american), are şanse reduse să scape de acest lucru. Întreaga lume asistă, în mare parte, neputincioasă, cum unul din conflictele cronicizate de decenii (indiferent de nivelul atins de tensiunile dintre cele două părţi) se apropie de pragul în care un război va fi greu de evitat. Nici una din părţi nu îl doreşte, dar s-a ajuns în punctul în care vor trebui făcute eforturi serioase de către ambele părţi pentru a se evita un război, pacea păstrată în aceste condiţii nefiind acceptabilă pentru Teheran, şi, în anumite aspecte, nici pentru SUA.  

Probabil, va fi război, indiferent dacă va fi declarat sau nu şi dacă vor trage cu armele sau doar „cu calculatoarele”, deşi va fi greu de recunoscut ca atare, nerespectând tiparele cunoscute ale unui conflict. Dar, mai întâi, Teheranul îşi va lua un răgaz, prilejuit de ceremonia de înmormântare a generalului Qassem Suleimani, ocazie cu care se va construi mitul „marelui martir”, cu scopul de a îi uni pe toţi iranienii, respectiv şiiţii, în jurul regimului ayatollahilor în lupta lor împotriva „Satanei”. În această perioadă, se va clarifica atât reacţia internaţională faţă de acest eveniment, cât şi amploarea sprijinului politic intern pentru această nouă etapă în politica antiiraniană a preşedintelui Trump, bipartizanismul ţinând de domeniul trecutului la Washington. De asemenea, măsurile defensive luate de SUA se vor definitiva (dislocarea Diviziei 82 Aeropurtate este în curs).

Astfel, Teheranul va avea o imagine mai clară a posibilităţilor de a replica hibrid. Şi o va face, deşi ştie că SUA aşteaptă, pregătite să răspundă, chiar dacă nu vor să escaladeze. Dar nici Teheranul nu are de ales, lovitura primită fiind prea vizibilă pentru a o putea lăsa fără răspuns.

Atât Teheranul, cât şi Washingtonul, vor încerca să rezolve „cuadratura cercului”[1] cu şanse reduse ca pătratul păcii să poată fi egal cu cercul războiului.

 


[1] În lumea de azi, s-a găsit soluţia şi la asta, chiar dacă este una greşită. Matematic, nu politic.