Escaladarea conflictului din Idlib: un test dur pentru relaţiile Turcia-Rusia

Încă de la începutul conflictului sirian, Ankara şi Moscova au susţinut părţi opuse în acest război, însă, urmându-şi propriile interese, au colaborat în stabilirea unor înţelegeri de încetare a focului, purtând discuţii în Astana, Soci şi, recent, luna trecută, în Moscova. Departe de a fi primul de acest fel, conflictul în curs de desfăşurare din Idlib s-a dovedit a fi o adevărată provocare pentru liderii ambelor fronturi, în timp ce niciunul dintre aceştia nu îşi poate permite adoptarea unei retorici dure la adresa celuilalt. Idlib a fost o fortăreaţă a opoziţiei şi a trupelor armate anti-guvernamentale încă de la începutul războiului civil din Siria, în 2011. În septembrie 2018, Turcia şi Rusia au fost de acord să transforme Idlib într-o zonă de dezescaladare, în care acţiunile agresive să fie interzise. Cu toate acestea, din acel moment, mai mult de 1800 de civili au fost omorâţi în atacuri lansate de regim şi de forţele ruse, încălcând atât acordul de încetare a focului, stabilit în 2018, cât şi un acord nou, iniţiat pe 12 ianuarie. Totuşi, să nu uităm că nu doar Idlib defineşte această provocare, cât întregul context în care conflictele siriene reprezintă un element integral.

În dimineaţa în care întreaga Turcie trăia şocul ştirilor conform cărora mai mulţi soldaţi turci au fost ucişi şi răniţi în Idlib în urma unui atac din partea forţelor regimului lui al-Assad, preşedintele Erdogan se pregătea pentru vizita sa în Ucraina, unde a ţinut o conferinţă de presă comună cu preşedintele Volodimir Zelenski, prin care a anunţat un acord de schimb liber şi o asistenţă militară mai puternică între cele două ţări. Vizibil afectat de escaladarea conflictului şi de pierderile armatei turceşti, preşedintele Erdogan a declarat într-o conferinţă de presă care a avut loc chiar înainte ca acesta să se îmbarce la bordul avionul prezidenţial: „Cei care pun la încercare determinarea Turciei cu astfel de atacuri perfide vor realiza că au făcut o mare greşeală. Nu putem să nu ripostăm în timp ce soldaţii noştri sunt sacrificaţi. Vom continua să îi facem să plătească pentru ceea ce au făcut.” Pentru cei care cunosc evoluţia evenimentelor de ordin intern din politica şi societatea turcă, funeraliile soldaţilor martirizaţi în conflictul din Siria au devenit un element obişnuit al ştirilor zilnice, dar tensiunea din rândul poporului creşte, iar mai mulţi experţi internaţionali şi locali pun sub semnul întrebării atât strategia preşedintelui Erdogan în ţările vecine, cât şi parteneriatul acestuia cu Rusia.

Imediat după aceste confruntări, atât partenerii politici, cât şi adversarii preşedintelui Erdogan au făcut declaraţii împotriva tangoului periculos pe care acesta îl joacă împreună cu Moscova. Liderul Partidului Mişcarea Naţionalistă (MHP), Devlet Bahceli, a condamnat regimul Asssad şi atacurile lansate de acesta asupra trupelor turceşti, cerând guvernului să reconsidere relaţiile pe care le are cu Rusia, principalul aliat al regimului: „Assad (al Bashar, din Siria) este un ucigaş, un criminal, un om care acţionează ilegal şi o sursă de conflict”. Bahceli a acuzat Rusia şi pentru faptul că nu se află de partea Turciei în conflictul cu Siria, declarând că Moscova este la fel de responsabilă pentru martirizarea trupelor turce precum regimul Assad. „Trebuie să înfruntăm această realitate”, a adăugat Bahceli. Rusia îşi îndeplineşte scopurile „în Siria pas cu pas, prin criză şi haos”, a precizat acesta. „Dorinţa noastră sinceră este ca guvernul să reconsidere relaţiile cu Rusia”, a subliniat liderul MHP, în discursul său. Alţi critici au declarat că aceste evenimente au fost planificate intenţionat în apropierea vizitei lui Erdogan în Ucraina, drept răspuns al guvernului de la Moscova. Meral Aksener, preşedintele partidului opoziţiei naţionaliste IYI (Iyi Parti, în traducere Partidul Bun) şi un adversar politic puternic de-al preşesintelui Erdogan, a declarat, fără a avea vreo dovadă, că este posibil ca suportul de ajutoare militare către Ucraina să fi provocat, de fapt, confruntările din Siria: „S-a spus că Turcia va oferi Ucrainei 200 de milioane de lire (33,5 milioane de dolari) sub formă de ajutoare. În aceeaşi noapte, 3 februarie, armata siriană controlată de Rusia, care este responsabilă de ocuparea Ucrainei şi a Crimeei, a atacat soldaţi turci. Aici, acest joc de şah este clar: Noi oferim ajutor militar şi tot noi devenim ţinte militare.” Logica din spatele declaraţiilor lui Aksener este bine argumentată, deşi este nevoie de mult curaj, din partea oricărui partid politic din Turcia, pentru a vorbi împotriva guvernului sau pentru a-l critica sub orice formă. Deşi nu există dovezi, legătura dintre ajutorul militar al Turciei către Ucraina şi confruntările din Siria ar putea avea temei, evoluţia evenimentelor fiind singura care poate demonstra acest fapt.

De fapt, dintr-o analiză detaliată care merge dincolo de retorica oficială, reiese că vizita lui Erdogan în Ucraina a avut o simbolistică aparte, care nu poate fi privită decât ca un răspuns diplomatic la rolul (in)direct jucat de Rusia în conflictul din Idlib. Preşedintele Erdogan a reiterat fosta sa poziţie cu privire la nerecunoaşteera teritoriului Crimeei ca teritoriu rus, numind anexarea peninsulei de către Moscova, în 2014,  drept „ilegitimă”. Dacă aserţiunea ilegalităţii anexării Crimeei de către Rusia nu era de ajuns pentru a-i atrage atenţia lui Putin, preşedintele turc a salutat garda de onoare ucrainiană, cu expresia „Slavă Ucrainei”, un slogan folosit de naţionaliştii ucraineni pro-nazişti, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Mai mult decât atât, această vizită a marcat şi scopurile comune declarate ale Turciei şi Ucrainei de a creşte, până în 2023, acordul comercial la 10 miliarde de dolari şi de a mări cooperarea în materie de finanţare în domeniul apărării. Mai precis, Ankara va finanţa Kievul cu 36 de milioane de dolari pentru a cumpăra echipament militar din Turcia. Ca atare, mesajul trimis de preşedintele Erdogan către Moscova, direct de la Kiev, a forţat barierele toleranţei ruseşti, putându-se traduce astfel: suntem atenţi la paşii noştri, dar dansăm pe muzica voastră.

Imediat după vizita controversată în Ucraina, preşedintele turc l-a abordat pe omologul său rus pentru a lămuri diferenţele de perspective asupra Siriei şi pentru a demonstra că parteneriatul şi cooperarea dintre cele două state continuă. Deşi era conştient de rolul jucat de Rusia în ultima ofensivă militară din Idlib, care a pus în pericol prezenţa militară în teritoriu, preşedintele Erdogan a fost îndeajuns de atent încât să separe regimul preşedintelui Bashar al-Assad de Moscova, vorbind ca şi când doar forţele guvernamentale siriene au încălcat principiile acordului dintre Turcia şi Rusia, stabilit la Soci, pe 8 septembrie 2018. Aşadar, conturul fin oferit ultimelor evoluţii au caracterizat acţiunile regimului sirian drept o trădare atât pentru Ankara, cât şi pentru Moscova. Mai mult decât atât, preşedintele Erdogan a subliniat faptul că Turcia nu ar trebui să intre într-un conflict sau o confruntare serioasă cu Rusia în această fază, întrucât ambele ţări s-au angajat în iniţiative comune foarte importante. O mişcare predictibilă, paşii Turciei către Moscova au demonstrat, încă o dată, că Erdogan nu îşi permite o confruntare directă cu preşedintele Vladimir Putin, deşi interesele disputate, viziunile asupra regiunii şi nivelul crescut de frustrare de ambele părţi devin din ce în ce mai vizibile, ascunse ca o cutie a Pandorei care, aparent, nu va fi niciodată deschisă.

Preşedintele Erdogan este cunoscut pentru impulsivitatea sa şi pentru reacţiile dure la adresa adversarilor săi, dar acum, mai mult ca niciodată, modalitatea în care a făcut faţă contextului de la începutul lunii februarie a demonstrat eleganţa sa diplomatică, condimentată cu impulsul otoman al răzbunării. Înainte de întoarcerea la Ankara şi cumva în contradicţie, pentru cei care nu sunt familiari cu relaţiile Turcia-Rusia, cu declaraţiile făcute în ziua precedentă, preşedintele turc a subliniat importanţa relaţiei complexe dintre Turcia şi Rusia. Acesta a menţionat dependenţa energetică a Turciei de Rusia precum şi valoarea geopolitică a relaţiei exclusive, printr-un proverb care descrie poziţia Turciei în cel mai bun mod posibil: „Whoever gets up in rage sits down with a loss”, echivalentul în limba română pentru „Dacă loveşti o piatră furios, o să te răneşti”. De asemenea, în faţa întrebărilor jurnaliştilor, preşedintele Erdogan nu şi-a ascuns dezamăgirea faţă de poziţia Rusiei, trimiţând un mesaj care critică „masacrul” perechii Siria-Rusia, care intenţionat a „ţintit poporul civil”.

Ca răspuns la afirmaţiile preşedintelui Erdogan, Ministrul de Afaceri Externe rus a făcut o declaraţie asupra situaţiei din Idlib, subliniind retoric angajamentul Rusiei în cooperarea cu Turcia: „Reiterăm angajamentul nostru şi înţelegerea mutuală agreată în formatul Astana, asigurând ajutor în lupta împotriva grupurilor teroriste din Siria şi păstrării suveranităţii şi integrităţii teritoriale”. Declaraţia rusă este departe de a îndeplini aşteptările turcilor, întrucât aprobă ofensiva forţelor guvernamentale siriene din Idlib, care acţionează în detrimentul prezenţei militare turceşti, criticând, tacit, poziţia Turciei în Idlib.

Reacţia ambelor părţi nu s-a dovedit a fi îndeajuns de eficientă, întrucât situaţia din Idlib a continuat să escaladeze şi s-a înrăutăţit în data de 10 februarie. Au fost anunţate mai multe pierderi umane după dislocarea de săptămâna trecută a trupelor militare turceşti în regiune, menită să oprească forţele siriene ale Preşedintelui Bashar al-Assad. Un nou atac al armatei siriene a dus la moartea altor cinci soldaţi turci. Ca răspuns la această acţiune, Ministerul Apărării din Turcia a declarat că a localizat 115 ţinte siriene şi a „neutralizat” 101 militari sirieni. Această criză seamănă cu un joc computerizat în care fiecare jucător încearcă să provoace cât mai multe daune părţii adversare. Din păcate, în mijlocul acestui conflict se află vieţile oamenilor, şi niciunul dintre lideri, indiferent de convingerile religioase sau principiile etice,  nu pare să conştientizeze această realitate.

Delegaţia rusă s-a întors în Turcia, luni dimineaţă, după prima întâlnire dintre negociatorii ruşi şi turci, care a avut loc în Ankara, sâmbătă, fără nicio soluţie la acest conflict. Situaţia se înrăutăţeşte pe măsură ce subiectul ia amploare, căci Rusia nu este dispusă să accepte şi să sprijine cererile Ankarei privind o retragere a forţelor siriene dincolo de linia de delimitare agreată prin memorandumul din 2018, de la Soci. Moscova este cumva prinsă între două „partenere de interes” şi nu poate cere Damascului să îndeplinească aceste speculaţii, în timp ce trupele lui Assad continuă să avanseze în ciuda dislocării trupelor turceşti. Rusia nu îşi riscă relaţiile bilaterale cu Siria, preferând, mai degrabă, să îşi sacrifie ”aliatul otoman” şi nu să refuze sprijinul pentru trupele lui Assad în cazul în care forţele turceşti şi grupurile opuse provoacă o ofensivă şi încearcă împingerea armatei siriene dincolo de graniţele zonei de dezescaladare din Idlib.

Deşi monitorizează atent situaţia, Ankara înţelege dinamica actuală şi conştientizează că acestea sunt momentele în care a fi un stat membru NATO puternic, deşi câteodată contestat, este un avantaj. Cererea sprijinului NATO în regiune împinge Turcia să meargă pe o aţă destul de fragilă, riscând din nou un conflict direct cu Rusia. Moscova nu a permis Forţelor Aeriene Turceşti să survoleze deasupra oraşului Idlib, reducând astfel posibilitatea unui success al operaţiunilor militare turceşti, chiar dacă Rusia evită intervenţia militară directă în acest conflict.

Afirmaţiile Ankarei la adresa Moscovei trebuie, de asemenea, intepretate ca o dorinţă de a ridica miza viitoarelor negocieri. Făcând acest lucru, ar putea oferi Moscovei posibilitatea de a evita umillirea Damascusului, dând dovadă de perseverenţă în menţinerea intereselor Siriei în negocierile cu Turicia şi în crearea unui nou acord privind regiunea Idlib, conform realităţii din teren.

Dincolo de motivele egocentrice şi ameninţările de răzbunare, acesta poate fi momentul potrivit pentru ca Turcia să îşi reconsidere poziţia privind Siria şi „parteneriatul” cu Rusia. Deşi constituie un răspuns puternic la atacurile recente, dislocarea trupelor în Idlib se poate dovedi puţin benefică pe termen lung. În schimb, ar putea fi de interes focusarea pe alte teritorii care nu au fost anexate de către regimul sirian şi care pot constitui o nouă zonă de securitate turcă, asigurând armatei turceşti un teritoriu sigur pentru recuperarea puterii. Pierderea a 13 soldaţi în atacurile siriene a adus o mare presiune asupra trupelor turceşti şi asupra preşedintelui Erdogan, care trebuie să fie atent la următorii paşi în acest dans. Conflictul din Siria a avut un mare impact asupra politicii interne a Turciei, iar orice decizie greşită din partea preşedintelui turc poate pune în pericol atât poziţia statului în regiune, cât şi legitimitatea acestuia ca lider. Deşi nu are un temei puternic, perseverenţa Turciei în a cere retragerea armatei siriene dincolo de limitele stabilite în cadrul acordului din Soci, fără a exista un document semnat de către părţile implicate, poate întări poziţia Rusiei, Moscova fiind mai degrabă dispusă să atace „aliatul turc”. Acest fapt poate duce la un nou război rece, de această dată între Rusia şi Turcia, dezvoltat în umbra unui Idlib fierbinte. Contextul poate favoriza consolidarea puterii regimul sirian, care s-a dovedit a fi cel mai încăpăţânat dintre toate regimurile arabe, rămânând la conducere, în ciuda conflictului de 10 ani şi a milioanelor de vieţi afectate.