Epoca războaielor dronelor aeriene s-a instalat definitiv?

Totodată, o serie de armate au trecut într-un ritm susţinut la utilizarea dronelor aeriene în operaţii militare. Cazuistica este din ce în ce mai voluminoasă. Turcia a adus în această primăvară un exemplu despre cum poate fi executat cu succes un război al dronelor aeriene militare în nordul Siriei. Rezultatele arată fără echivoc că dronele militare au modificat considerabil esenţa purtării războaielor, atât la nivel de strategii, tactici, dar şi în maniera de operare şi de management al percepţiilor. Toate acestea vorbesc despre faptul că noua eră a dronelor militare s-a instalat. Totodată, proliferarea accelerată a tehnologiilor dronelor aeriene militare la nivelul actorilor statali şi non-statali a devenit o realitate, ceea ce va genera, mai repede sau mai târziu, noi riscuri şi ameninţări asupra situaţiei internaţionale de securitate.

Dezvoltări tehnologice ale dronelor militare aeriene        

Tehnologiile dronelor militare au fost dezvoltate rapid în ultimii zece ani, astfel că la nivelul anului 2020, circa 40 de state au achiziţionat şi deţin drone militare de luptă sau de cercetare. Industriile de apărare din circa 28 de state dezvoltă, la un nivel mai larg sau mai restrâns, tehnogii pentru dronele aeriene militare. Statistica americană a ”World of Drones” plasează statele lumii în trei grupe principale: (1) state care utilizează deja în operaţii militare drone de luptă, (2) state care posedă drone militare, dar nu le-au folosit (încă) în luptă şi (3) state care dezvoltă tehnologii pentru drone militare. Totodată, dronele aeriene militare au fost clasificate în funcţie de sistemul Forţelor Aeriene ale SUA. Nivelul 1 include dronele de joasă altitudine, de anduranţă redusă, precum drona Orbiter, iar nivelul 2 este alcătuit din drone de altitudine medie de mare anduranţă, precum Reaper. Mai există Nivelul 2+ (Tier II +), care include dronele militare de mare altitudine şi înaltă anduranţă, precum drona militară americană Global Hawk.

Mini-, micro- şi nano-dronele militare nu sunt incluse în sistemul de clasificare de mai sus. Aceste drone electronice sunt folosite pentru cercetarea acţiunilor inamice în zone foarte apropiate de luptători şi inaccesibile vizual acestora. Sunt de foarte mici dimensiuni, comparabile cu cele ale insectelor, oricum de cel mult 10 cm. Unul dintre cele mai cunoscute modele este Black Hornet, utilizate de militari britanici în Afganistan din 2013, pentru a-i ajuta să vadă ce se întâmplă după ziduri etc., pe o distanţă de maxim 1,5 km. Mişcarea dronei se comandă de la o brăţară prinsă de mână. Pot fi echipate pentru vedere nocturnă şi au autonomie (1) de câteva zeci de minute.

Dronele aeriene tactice de mici dimensiuni se utilizează cu precădere în cercetarea tactică în scopul culegerii de informaţii ISR despre ţinte inamice. Acestea au o autonomie de zbor de circa 12 ore şi pot avea raza de acţiune de până la 90 km. Cum este de exemplu modelul Fulmar, produs de firma franceză Thales. În aceeaşi clasă intră modelul Aladin al companiei germane EMT, cu o rază de acţiune de numai 15 km, respectiv modelul american Raven, un UAV cu motor electric şi rază de acţiune de 10 km şi care poate acţiona autonom - ”offline”, sau poate fi comandat de la sol.

Cele mai multe modele de drone militare aflate în înzestrarea celor mai multe armate moderne sunt cele din categoria UAV-uri de dimensiuni medii. În SUA, aceste drone sunt desemnate sub abrevierea MALE - drone care pot funcţiona mult timp la altitudine medie, sau HALE - la altitudine mare. Această clasă are ca reprezentant modelul Heron produs de Israel Aerospace Industries. Aparatul este capabil să zboare pe o durată de 52 de ore la o altitudine de 10 mii de metri. Cântăreşte peste o tonă, iar anvergura sa la aripi este de 16 metri. Modelul este în serviciu şi în alte state ca SUA, Canada, Turcia, Australia, Maroc şi India. Bundeswehr foloseşte modelul Luna, fabricat de EMT. În ultimii 20 de ani, modelul Luna a zburat mii de ore în Afganistan şi Kosovo, având numai dezavantajul că raza de acţiune este limitată la 100 de kilometri.

Dronele aeriene militare mari sunt reprezentate cel bine de UAV-urile de mai mari dimensiuni ale SUA, remarcabile fiind modelul Predator şi urmaşul său mai puternic Reaper. Se vehiculează informaţia că aceste aparate produse de General Atomics au fost vândute la un preţ de circa 17 milioane USD/bucată. Reaper are o rază de acţiune de până la 1000 de km şi autonomie de zbor de 14 ore. Aparatul permite să fie echipat cu diverse muniţii, cum ar fi proiectile dirijate pentru nimicirea de ţinte terestre. SUA foloseşte acest tip de dronă în operaţii militare împotriva unor actori statali cu care nu se află oficial în război, sau pentru a nimici infrastructuri ale unor actori non-statali şi persoane suspectate sau dovedite de activităţi teroriste. Aparate Reaper se află în înzestrarea unor state NATO - Spania, Franţa şi Marea Britanie. De remarcat că drona CH-4 dezvoltată de China – şi vândută cel puţin Egiptului şi Irakului, are un aspect foarte asemănător cu Reaper, cel puţin la arhitectura exterioară.

Cel mai mare şi puternic sistem aerian fără pilot - UAS Unmanned aircraft system, de pe glob la acest moment (şi preţios având în vedere preţul de 130 milioane USD al unui astfel de aparat fără echipamentele de luptă), este modelul american RQ-4 Global Hawk, produs de Northrop Grumman. Această dronă americană imensă zboară la o altitudine de până la 18 mii de metri, pe o durată de minim 30 de ore. Este întrebuinţat pentru culegerea în timp real de informaţii militare de înaltă rezoluţie şi acurateţe. Pentru aceasta, aparatul este dotat cu echipamente sofisticate de intelligence militar, în special cu capabilităţi avansate ISR, IMINT, SIGINT şi COMINT. A fost utilizat deja pentru sprijin în operaţii militare şi monitorizarea zonelor de conflict armat în Irak, Afganistan, Africa de Nord, Orientul Mijlociu şi Asia-Pacific. Versiunea EQ-4B Global Hawk are echipamente pentru asigurarea unui nod aerian de comunicaţii - Battlefield Airborne Communications Node, oferind totodată şi sprijin pentru salvarea vieţii militarilor proprii. Experţii internaţionali în domeniu se aşteaptă ca în viitorul apropiat să apară un model concurent din seria de drone chineze CH.

Producători, posesori şi utilizatori de drone militare aeriene

Cei mai importanţi producători şi exportatori de drone aeriene militare sunt SUA, Israel, urmate de China. SUA au exportat drone militare în 54 de state, iniţial numai în state membre NATO. Prima excepţie a realizat-o cu India, printr-un contract semnat acum doi ani, urmând contracte cu multe alte state. Drona militară de referinţă este MQ-9 Reaper, care a fost utilizată pentru sprijin în diferite teatre de operaţii mai bine de zece ani. Israel a reuşit să construiască o dronă cu performanţe similare, aparatul IAI Heron. Potrivit statisticilor Institutului SIPRI, Israelul ar avea totuşi cea mai mare listă de exporturi ”discrete” de drone aeriene militare, care ar include state occidentale ca SUA, Marea Britanie, Canada, Franţa, Germania, Spania, Olanda, sau altele ca Rusia, Ucraina, Australia, Brazilia, India, China, Azerbaidjan şi Nigeria.

China a devenit un exportator ”ideal” de drone aeriene militare pentru că nu condiţionează livrările prin clauze politice, profitând astfel de multe oportunităţi de piaţă cu exporturi în circa 37 de state. A dezvoltat familia de drone militare Caihong - dintre care CH-5 se detaşează ca şi performanţe operaţionale, de altitudine şi de sarcină utilă. Şi multe alte drone. Cea mai importantă dronă militară de cercetare (informaţii militare) şi de atac este drona Wing Loong II. O altă realizare este drona de atac AV500W. Încă din 2015 a livrat drone de luptă şi tehnologii pentru drone către Rusia, Pakistan, Irak şi Nigeria, ţări care au şi dezvoltat cu China tehnologii specifice. De exemplu, industria militară pakistaneză a fabricat drone bazate se pare pe tehnologia dronei CH-3. Ulterior, în Orientul Mijlociu a apărut modelul chinezesc modernizat CH-4, folosit de Irak pentru a executa lovituri asupra luptătorilor din Statul Islamic încă din 2015. Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Egiptul şi Iordania au achiziţionat, de asemenea, aparate CH-4, primele două şi fabricând versiuni ale acestui model.

Alţi producători şi exportatori mai importanţi sunt Austria (a exportat drone în 13 state), Franţa (în 11 state), Canada, Germania, Iran (în câte 5 state), Rusia (în Kazahstan, Belarus, Armenia şi în Ucraina înainte de 2014).

În ceea ce priveşte dronele aeriene de luptă, este de remarcat că peste zece state deţin astfel de aparate şi au efectuat deja operaţii militare în care au utilizat aceste drone pentru a executa lovituri aeriene - SUA, Israel, Marea Britanie, Rusia, Turcia, China, Iran, Pakistan, Irak, Nigeria, Azerbaidjan şi Emiratele Arabe Unite. Multe alte ţări, inclusiv China, India şi Arabia Saudită, deţin drone de luptă în arsenalele lor militare.

Până în anul 2015, utilizarea dronelor aeriene de luptă cu diferite muniţii pentru executarea de lovituri aeriene nu a fost intensă la nivel internaţional. Semnificative au fost doar utilizarea lor în premieră în 2001 în Afganistan de către SUA, apoi de Marea Britanie. Sau în Gaza de către Israel. Proliferarea ulterioară a dronelor aeriene militare în general – şi a celor de atac în special, a făcut posibil ca ultimele să fie folosite din ce în ce mai frecvent în operaţii militare de anvergură. SUA deţine primul loc în clasamentul mondial atât în ce priveşte producţia şi comercializarea de drone de atac cu diferite muniţii (rachete aer-sol, proiectile dirijate etc.), cât şi în utilizarea dronelor militare ca arme de sine stătătoare pentru realizarea de lovituri aeriene. Israel este se pare pe locul secund. Deşi acest stat nu este tocmai transparent privind preocupările de perfecţionare a dronelor de luptă, utilizarea de către acest stat a dronelor de atac a fost semnalată frecvent.

În context, pot fi notate utilizarea dronelor de luptă de Pakistan în 2015, sau de Nigeria în 2016. Tot în acel an, Iranul a întrebuinţat extensiv dronele de lovire indigene Shahed 129 în Siria, Azerbaidjan a folosit UAV-ul israelian IAI Harop în Nagorno-Karabach, Irak a folosit drona chinezească CH-4, iar Turcia dronele de producţie proprie Bayraktar. Chiar şi Emiratele Arabe Unite au folosit dronele chinezeşti Wing Loong II în Yemen şi Libia în 2018. La sfârşitul anului trecut au fost înregistrate două operaţii militare semnificative - Rusia în Siria cu dronele Orion, respectiv Franţa în Mali cu dronele americane MQ-9 Reaper. În acest an s-a asistat deja la operaţia militară inovativă realizată exclusiv cu drone aeriene de atac de către militarii Turciei în nordul Siriei şi la utilizarea recentă de drone militare de către Rusia în Venezuela.     

Rusia recuperează decalaje   

În ultimii ani, pe durata acţiunilor militare ale Rusiei în estul Ucrainei şi a implicării militare ruse în Orientul Mijlociu, modelul de organizare şi metodele de întrebuinţare în luptă a subunităţilor militare ruseşti dotate cu drone aeriene militare au fost perfecţionate permanent, ca de altfel şi caracteristicile tehnico-tactice ale vehiculelor aeriene fără pilot pe care le produce industria de apărare rusească.

În consecinţă, dronele militare au devenit o nouă forţă militară semnificativă, folosită cu succes de sine stătător sau în cooperare cu alte forţe pentru menţinerea iniţiativei şi superiorităţii în teatrele de operaţii. Pentru a recupera decalajele în raport cu marile ”puteri ale dronelor militare”, Rusia a achiziţionat drone aeriene militare israeliene. Apoi a realizat drone militare proprii din seria Forpost, fiind construite şi trecute în exploatare cel puţin 10 tipuri de UAV-uri. Mai reprezentative sunt modelele Orlan, Eleron şi Tachyon, Altius-M şi cele din familia Granat.

Astfel, dacă la nivelul anului 2012 Rusia deţinea aproape 200 de drone aeriene, în 2018 armata rusă avea deja în arsenal peste 2000 de astfel de aparate, cu care a dotat  circa 40 de subunităţi militare care au ca misiune exclusiv întrebuinţarea dronelor militare. Alte modelele de drone militare cunoscute a fi în dotarea forţelor ruse sunt Orion, Hunter-B, Phantom, Searcher Mk II şi Bird Eye 400.

Există rapoarte media care arată că s-a ajuns la nivelul la care fiecare brigadă din forţelor terestre ruseşti are în structură cel puţin o companie de UAV-uri, fiecare escadrilă de aviaţie deţine cel puţin un grup de UAV-uri, iar brigăzile şi diviziile forţelor eeriene şi trupelor de rachete au plutoane şi companii de UAV-uri. Cu alte cuvinte, unităţi militare de drone aeriene de cercetare şi de luptă au devenit o parte semnificativ de importantă a organismului militar rus. În plus, dronele aeriene au devenit principalul instrument de a obţine informaţii ”online” la nivel tactic. Se consideră că, datorită capacităţii dronelor de a furniza informaţii certe în timp real trupelor combatante, a început să se dezvolte un nou concept de război, care constă în utilizarea în luptă a unităţilor de UAV-uri, independent sau împreună cu grupări de atac sau forţe speciale, pentru a derula întregul proces de lovire cu foc a ţintelor - identificarea locaţiei ţintelor, executarea tragerilor de luptă şi evaluarea rezultatului.

De data extrem de recentă, este semnalată folosirea dronelor militare ruse în Venezuela. Prezenţa în Venezuela a militarilor ruşi pentru a sprijini pe preşedintele Maduro era cunoscută, dar rapoarte media au informat că drone aeriene militare ruse au executat în această primăvară operaţii militare în adâncimea teritoriului acestui stat. MAE rus a confirmat (9 mai) prezenţa dronelor militare ruse, specificând că dronele respective acţionează ”ca parte a unor operaţiuni de căutare”, evident fără detalii. Apar însă informaţii care susţin că dronele ruse sunt drone de luptă şi folosite de militari ruşi din Forţele cu destinaţie specială pentru a anihila mercenari străini şi forţe paramilitare   ostile regimului Maduro.

Turcia abordează inovativ războiul dronelor aeriene

Flota turcă de drone aeriene militare cu muniţii la bord a fost permanent consolidată de industria de apărare proprie în ultimii zece ani, astfel că, la începutul acestui an, realizarea unui atac masiv exclusiv cu drone aeriene de luptă a devenit o nouă opţiune militară alternativă pentru strategii militari turci în operaţiile pe care le derulează în Siria. Rapoarte publice recente indică faptul că, datorită realizărilor în domeniu, Turcia se alătură statelor cu cele mai puternice flote de drone aeriene de atac – SUA, Israel, Marea Britanie, Franţa, China şi Iran. Ba se consideră că Turcia a realizat drone aeriene militare foarte eficace, devenind chiar o ”putere a dronelor” - depăşind Franţa, sau cel de al doilea doilea mare utilizator activ de drone letale din lume. Eficacitatea acestor arme în acţiuni militare (inclusiv de combatere a terorismului) pe teritoriul naţional şi în Siria - unde situaţia tactică (2) este extrem de complicată, în Irak, sau Libia a fost testată cu succes de militarii turci, în condiţiile în care pierderile umane şi materiale au fost reduse la maxim. Potrivit experţilor în domeniu, întrebuinţarea dronelor militare de luptă este avantajată de faptul că Turcia are capabilităţi de informaţii militare cu care acoperă informativ suficient de bine zona de operaţii din Siria, şi care permit inclusiv readucerea la bază a dronelor de luptă în condiţii ridicate de siguranţă. Totodată, Armata Turciei deţine şi capabilităţi avansate de a purta simultan un război electronic adecvat pentru a sprijini atacurile cu drone de luptă.

Turcia a reuşit să întrebuinţeze inovativ în februarie a.c. în cadrul ”Operation Shield Spring – OSS” o campanie masivă de atacuri cu drone de lovire asupra forţelor armate siriene din zona Idlib, producând pierderi seriose forţelor lui Assad (3). A fost cea mai mare demonstraţie de forţă a puterii Turciei de a purta un război al dronelor. Operaţia a prezentat elemente de noutate pe mai multe planuri, care sugerează practic cristalizarea unei doctrine sau concepţii militare noi de întrebuinţare în operaţii militare convenţionale a dronelor militare ca şi forţă aeriană de sine stătătoare. A fost şi cea mai mare desfăşurare a dronelor Anka-S şi Bayraktar TB2, fabricate de industria de apărare turcă, şi aceasta atât din punct de vedere al scării largi de utilizare, cât şi al intensităţii folosirii în luptă. Dronele turceşti au dominat spaţiul aerian sirian la joasă înălţime, demonstrând avantajul de a nu se mai apela la alte forţe aeriene sau terestre clasice, în condiţiile în care precizia de lovire, letalitatea şi puterea de distrugere a loviturilor au fost extrem de ridicate. De aceea, multe armate analizează probabil detaliile din ”lecţiile” ţinute de militarii turci despre eficacitatea războiului dronelor aeriene de luptă. Şi sunt deja ţări extrem de interesate pentru a achiziţiona sisteme de drone militare turceşti, pentru a participa la proiecte industriale comune cu Turcia sau pentru a primi tehnologie turcească pentru producţia de drone aeriene de atac. Ucraina, Pakistanul, Indonezia, Qatar şi Tunisia sunt primele dintre acestea.

(1) De exemplu mini-drona produsă de compania norvegiană Prox Dynamics poate naviga până la 25 de minute cu o singură încărcare a bateriei.

(2) Situaţia militară din teren în nordul Siriei este foarte complicată. Sistemele de apărare aeriană siriene şi ruse protejează poziţiile de interes şi obiectivele deţinute, dând curs unor acţiuni militare impredictibile şi ostile intereselor operative şi politice ale Ankarei. Acest peisaj este complicat perturbator şi la fel de ostil intereselor turceşti, de către forţe iraniene care operează alături de cele ale lui Bashar al- Assad.

(3) Cifrele vehiculate în mass-media turcă şi cea internaţională arată pierderi ale Siriei de câteva mii de soldaţi, 151 de tancuri, opt elicoptere, trei drone, trei avioane de luptă, circa 100 de vehicule militare blindate şi camioane militare, opt sisteme de apărare aeriană, peste 80 de tunuri şi tunuri etc. Atacurile masive cu drone de atac la joasă înălţime ale turcilor realizate împotriva forţelor siriene au pus în dificultate (jenantă, după unii observatori) şi forţele ruse dislocate în regiune, ale căror sistemele de apărare anti-aeriană au fost depăşite şi inutile. Potrivit preşedintelui Turciei, Recep Erdogan, dronele sale au distrus cu succes opt complexe anti-aeriene ruseşti ”Pantsir”, special destinate pentru protecţia unor obiective şi infrastructuri critice împotriva unor atacuri aeriene de precizie şi de la joasă înălţime - declaraţie respinsă desigur de Moscova, fiind etichetată drept o exagerare politică.