05 decembrie 2020

Epistemic şi deontic împotriva pandemiei

Mircea Mocanu

În tumultul cauzat de suprapunerea alegerilor peste pandemia de Covid-19, scena politică românească prezintă derapaje de rol al diferitelor persoane şi instituţii angajate în activităţi subsumate celor două complexe fenomene sociale. Câteva lămuriri teoretice permit mai buna înţelegere a unor deficienţe majore de management al crizei şi trădează un clivaj grav între guvernanţi şi cetăţeni în combinaţia nefastă de condiţii electorale şi pandemice.

Sursă foto: Profimedia

Autorităţi epistemice, autorităţi deontice

Cei care ştiu arată celorlalţi, iar cei care trebuie să rezolve situaţia iau decizii şi declanşează acţiuni cu un anumit scop. În teoria comunicării, un mesaj poate fi de mai multe feluri, între care comunicare informaţională şi comunicare acţională, descrisă şi ca normativă sau imperativă. Evident, comunicarea informaţională transferă informaţii descriptive despre un anumit subiect / fenomen, în timp ce  comunicarea normativă transferă date referitoare la o acţiune concretă a propriului sistem (considerat în general, potrivit teoriei sistemelor). În prima categorie se înscriu toate comunicările explicative din domeniul cunoaşterii realităţii, de toate tipurile, culminând, în privinţa complexităţii, cu domeniile ştiinţifice. În a doua categorie se numără comunicările sub formă de mesaje programatice şi dispoziţii directe, de la îndemnuri pentru animale şi sfaturi pentru copii, la cereri simple, ordine militare, legi şi decizii guvernamentale, bugete, planuri, orare de instituţii, programe politice, economice, şi alte comunicări care nu descriu obiecte sau fenomene, ci vizează acţiuni.

Aceste diferenţieri de mesaje produse şi transmise către alţi cetăţeni separă persoanele şi instituţiile din viaţa publică în autorităţi epistemice şi autorităţi deontice. De la indivizi până la instituţii, autorităţile epistemice sunt cele la care recurgem atunci când dorim să ne lămurim asupra unor diverse aspecte ale vieţii: când eram copii, îi întrebam pe adulţi (părinţi sau profesori), iar ca adulţi consultăm un expert, deschidem un dicţionar sau cartea unui savant, mergem la rabin, la un guru, consultăm un medic, accesăm un site prin Internet sau „sunăm un prieten”, cu speranţa să obţinem informaţia necesară.

De cealaltă parte, autorităţile deontice sunt cele care stabilesc şi coordonează o anumită cale de urmat, iau decizii şi implementează intenţiile / politicile organismului cărora le aparţin, în sensul responsabilităţii statuate în cadrul acelui sistem administrativ / militar / social etc. Rezultă acţiuni concrete, adică autoritatea deontică transferă valoarea cunoştinţele teoretice în măsuri practice prin prisma unei anumite politici, în vederea servirii unui interes al sistemului administrativ respectiv. Ideea de Interes marchează rolurile celor două tipuri de autorităţi pentru că, în principiu, autorităţile epistemice nu au alte interese în afara interesului profesional de cunoaştere a fenomenului respectiv, pe când autorităţile deontice acţionează pentru realizarea unui obiectiv subsumat unui interes.

Este adevărat, unele persoane cu autoritate epistemică pot ocupa roluri deontice, iar acest lucru constituie premisa unei performanţe manageriale. În multe cazuri, acest deziderat este urmărit, de exemplu prin concursuri în vederea ocupării unor posturi de conducere sau prin selecţie în vederea desemnării. Astfel, preşedintele Academiei Române este un academician, nu oricine altcineva, iar în domeniul militar, un general provine din rândul ofiţerilor de carieră, deci deţine fundamentul de cunoaştere necesar conducerii trupelor în luptă. Autoritatea epistemică a unei persoane nu asigură, însă, succesul acesteia în capacitate deontică: un chirurg celebru nu este neapărat un bun director de spital sau un bun ministru al sănătăţii, managementul este, totuşi, altceva, există studii consacrate acestui domeniu, iar în Franţa funcţionează celebra École Nationale d'Administration (ENA). Cert este faptul că, atunci când o persoană ce constituie o autoritate epistemică ocupă un post managerial, acea persoană trece de la statutul de autoritate epistemică la cel de autoritate deontică: dacă acel profesor universitar continuă să predea cursuri în timp ce este ministru, doar la catedră este autoritate epistemică, altfel, el este, primordial, autoritate deontică. De exemplu, dr. Raed Arafat este, de mult timp, autoritate deontică, deşi îşi menţine calităţi epistemice care îi potenţează activitatea (adică ştie ce face).

 

Epistemic şi deontic în managementul de criză

Pentru ce această despicare a firului în patru? Pentru că, în prezent, suferim consecinţele amestecării rolurilor celor două tipuri de autorităţi în gestionarea pandemiei de Covid-19, ceea ce produce confuzii între responsabilităţile şi cerinţele  celor implicaţi. O butadă din teoria cunoaşterii spune că a şti că pătlăgeaua vânătă este fructul plantei respective constituie cunoaştere, în timp ce înţelepciune înseamnă să nu pui vinete în salata de fructe. În România, autorităţile gestionează criza pandemică sprijinindu-se pe experţi, anume pe medicii epidemiologi, virusologi, infecţionişti sau de specialităţi conexe. Deciziile guvernamentale sau judeţene / municipale se iau pe baza argumentelor furnizate de medici. Foarte bine, aşa se face peste tot, aşa trebuie.

Aici este o problemă, însă, pentru că medicii pot explica fenomenul şi condiţiile în care rata de infectare / îmbolnăvire poate creşte sau poate descreşte. Problema este ce face decidentul. Dacă medicul spune că aglomeraţia din pieţe sau din cluburi, cinematografe etc. favorizează contagiunea, guvernul poate lua decizia de a închide pieţele. Sau şcolile. Pare logic. Dar pentru această decizie nu este nevoie de un guvern, este suficient un plutonier (cer scuze onorabilului grad de plutonier). Riscul unui management defectuos (sub-optimal, după unii autori) este suficienţa în luarea unor decizii minimale (în principiu simple restricţii) şi argumentarea măsurilor luate pe baza opiniei experţilor. Pitirea responsabilităţii deontice după stânca solidă a cunoaşterii oferite de experţi este profund imorală. Responsabilitatea administrativă revine în totalitate autorităţii deontice, indiferent de contribuţia autorităţii epistemice, măcar pentru motivul că, mereu, cunoaşterea are limite care sunt absolut fireşti. Problema este competenţa managerială a factorilor de decizie. Orizontul de afirmare al autorităţilor deontice este generos, dar el vizează creativitatea, inventivitatea şi, să nu ne ferim de cuvinte, genialitatea în conceperea de programe, cursuri de acţiune, soluţii şi combinaţii organizatorice care să pună în valoare cunoaşterea oferită de autorităţile epistemice către atingerea obiectivelor de ieşire din criză.

În planul societăţii, mai există problema aşteptărilor publice privind rolul autorităţilor: am constatat că mulţi ziarişti cer celor mai buni medici să spună dacă trebuie închise pieţele sau şcolile. Cred că medicii care răspund la această întrebare greşesc principial; nu este treaba lor! Evident, dacă întreaga viaţă socială ar încremeni pentru două săptămâni şi toţi am sta la o distanţă de zece metri unul de altul, epidemia ar lua sfârşit, iar din punct de vedere medical ar fi perfect. Dar este corect să îi întrebăm pe medici dacă trebuie luată această măsură? 

Cum procedăm în managementul crizei Covid-19? Am asistat la un breaking news în care se spunea că, în urma constatării atingerii pragului de (să zicem) 10.000 de infectări la mia de locuitori, guvernul a convocat o şedinţă de urgenţă pentru a stabili ce se mai închide. Oare de ce? Existenţa numărului 10.000 era o necunoscută? Nu se ştia că după 9.000 urmează 10.000? În mod evident, Palatul Victoria este depăşit de situaţie, iar relatările guvernamentale care scot în evidenţă acţiunile întreprinse lasă puternica impresie că laudă „cel mai înalt deal din Olanda”. Incompetenţa managerială este vizibilă de pe Chomolungma şi a fost demonstrată constant prin ezitări şi răzgândiri, cât şi prin inadecvarea măsurilor la realitatea epidemică şi, ca permanentă justificare, prin recursul la recomandările OMS şi la protocolul stabilit, de parcă acestea ar proveni din Biblie. Or, acel protocol, celebra definiţie de caz sau altele norme similare au un vădit caracter minimal, pentru a putea fi aplicate şi în ţări cu resurse mai modeste. Nimeni nu a fost pedepsit pentru că a făcut mai multe teste, pentru că a extins o anchetă epidemiologică sau, în general, pentru că a făcut mai mult pentru sănătatea publică decât recomandă OMS sau altă autoritate în domeniu. Slovacii şi austriecii nu au auzit de protocolul şi definiţiile de la OMS? Este posibilă în pandemie afirmaţia că nu se fac mai multe testări pentru că nu sunt cereri?

În timp ce cunoaşterea are caracter static, în sensul furnizării de informaţii şi atât, responsabilitatea gestionării unei crize este prin excelenţă dinamică, managementul de criză este un proces ce urmăreşte realizarea unui curs de acţiune care să ducă la restabilirea unei stări de echilibru dorite (echilibrul anterior crizei sau un alt echilibru acceptabil pentru sistemul respectiv). În opinia mea, din punct de vedere sistemic, o criză este situaţia în care un sistem recurge la resurse suplimentare pentru absorbţia unui şoc / atenuarea unei turbulenţe, decât resursele întrebuinţate în funcţionarea de rutină. Oricum, sistemul implementează măsuri în cadrul unui curs de acţiune planificat. De aceea, de la începutul pandemiei, organismul desemnat pentru gestionarea crizei ar fi trebuit, probabil, să conceapă sau măcar să schiţeze un plan etapizat, gradual, care să fi inclus măsuri pro-active succesive, pregătite pentru etape de agravare a situaţiei epidemiologice. În Coreea de Sud, şcolile au fost închise în primăvară pentru două săptămâni, dar, în acest timp, ele au fost pregătite pentru reluarea cursurilor în noi condiţii (circuite, ajustarea programului, sisteme de aerisire, pregătirea personalului şi a părinţilor etc). În România, în general, activităţile au fost oprite pentru ca, ulterior, ele să fie reluate doar cu minime îmbunătăţiri (tip dezinfectant, luarea temperaturii la intrare, săgeţi pe jos). Atât? Cum ar fi fost, în privinţa pieţelor, să fi decis guvernul, că pieţele în spaţiu închis vor funcţiona afară încă din vară, în parcări, pentru o lună, timp în care, în spaţiile închise, se vor fi instalat exhaustoare, se vor fi amenajat circuite şi mecanisme de limitare a accesului, ca la metrou, se vor fi depărtat tarabele prin reducerea numărului de rânduri, se vor fi asigurat spaţii suplimentare pentru toamnă şi iarnă, la Circul de Stat, la Expoziţie sau în alte spaţii neîntrebuinţate, iar vânzătorii vor fi primit POS-uri pentru plata cu carduri. Pentru eventualitatea închiderii totale, în cazul agravării şi mai mari a situaţiei, statul ar fi putut anunţa mecanisme de cumpărare a mărfii de la micii producători şi transferul produselor către supermarketuri, cu reglementările necesare pentru avantajul tuturor. Şi am enumerat, din goana calului, doar câteva măsuri ce trec prin mintea unui nespecialist. Aşa ceva ar fi fost bine să anunţe din timp un guvern responsabil, nu să ne dojenească la exasperare că trebuie să purtăm mască. Şi timp a fost destul pentru mai mult decât „Doamne-ajută!”. Vine iarna, care nu-i ca vara; nu am auzit nicio idee privitoare la ajustarea managementului de criză pe timp de iarnă. Se pare că viziunea de gestionare a crizei are orizontul de perspectivă doar până la următoarea şedinţă de guvern. Oricum exista reperul numit alegerile din 6 decembrie. Iar după alegeri, să ţinem cont că principalul subiect este constituirea noului guvern, nicidecum starea de sănătate a românilor.  

 

Munca în echipă şi comunicarea strategică

Am scris că o criză impune angajarea unor resurse suplimentare faţă de activitatea de rutină. În acest sens, pe bună dreptate, autorităţile apelează la întreaga populaţie pentru a obţine conformarea la măsurile restrictive necesare combaterii pandemiei şi insistă asupra cuvântului „împreună”. Dar nu este aşa de simplu. Încrederea se câştigă, iar efortul trebuie să vină din partea autorităţilor pentru că acestea sunt, ţineţi minte?, în slujba noastră. Un articol MAS recent chiar a dezvoltat subiectul comunicării strategice necesare în campania de vaccinare. Din păcate, însă, pe post de comunicare în managementul pandemiei, de la cea mai înaltă tribună a ţării ni se spune doar ce trebuie să facem noi, mai nimic despre ceea ce fac autorităţile. Cazul campaniei de vaccinare este o excepţie. Tot din păcate, autorităţile se autoexclud din echipa pe care trebuie să o formăm „împreună” atunci când nu respectă ele însele restricţiile impuse populaţiei, şi exemplele sunt multe. Contra-exemplele includ poza de la guvern, numărul de participanţi la lansarea programului de redresare şi rezilienţă, precum şi pelerinajul la sparanghel şi la procesiunile interlopilor, care au fost posibile şi protejate de autorităţi, faţă de pelerinajele religioase, interzise clar, cu explicaţii, apoi tolerate româneşte, ca şi carantina unor localităţi, care se proclamă ferm, dar se impune „aproximativ” (vorba lui Zizi Şerban: „da' nu cine ştie ceeee”). În aceste condiţii, consolidate prin foarte multe alte exemple, credibilitatea autorităţilor este la pământ, iar după expresia „dragi români”, întregul mesaj emană o rea-credinţă care aduce a comunicare pentru Untermenschen: „nu are rost să facem testare în masă, pentru că poţi fi găsit negativ astăzi şi te poţi infecta mâine”.

În cazul crizelor internaţionale, managementul presupune coagularea resurselor suplimentare împotriva unui adversar extern, un actor ostil cu voinţă proprie. În cazul crizei pandemice, rolul autorităţii deontice este de a coagula sprijinul populaţiei pentru reuşita unui obiectiv naţional. Aici, realizarea coeziunii sociale este esenţială, între instrumentele obligatorii pentru realizarea acestei coeziuni necesare este comunicarea, iar multe dintre dezastrele guvernării sunt catalogate ca „probleme de comunicare”. Parte şi condiţie sine qua non a comunicării eficiente este transparenţa. În ceea ce priveşte pandemia, guvernul a creat Grupul de comunicare strategică, o construcţie care s-a dovedit a fi un foarte bun exemplu pentru opusul transparenţei. Netransparenţa a început cu componenţa enigmatică a acestui grup, iar când s-a aflat cine conduce acest grup a reieşit şi faptul că respectivul strateg nici nu are diplomă de învăţământ superior. Asta nu are cum să ajute la consolidarea încrederii în autorităţi, nu? Chiar includerea sintagmei „comunicare strategică” în denumirea structurii este o eroare strategică, pentru că sintagma înseamnă, în esenţă, să spunem populaţiei doar ceea ce trebuie, când şi cum trebuie, în scopul atingerii unui obiectiv strategic. Deci sunt posibile minciună, manipulare, îndulcirea adevărului, propagandă, în contextul în care prefecturile au interzis comunicarea oricăror date despre epidemie, iar prim-ministrul a interzis expres Institutului pentru Sănătate Publică să furnizeze publicului informaţii necenzurate. De altfel, cifrele pandemiei în România sunt nerelevante din cauza nivelului minim de testare, ca şi din cauza inconsistenţelor, corecţiilor şi schimbării logicii de calcul („totalul din judeţ, dar fără focare”?!?! De ce nu „totalul din judeţ din care îi scădem pe cei infectaţi”, cu rezultate mult mai bune). În concluzie, cifrele oferite de guvern nu mai sunt crezute, numărul de infectări urmează docil platoul indicat de preşedinte, uşor realizabil prin limitarea testărilor. Între timp, după ce românul trage concluzia „sanchi!”, atenţia celor interesaţi se refugiază în date mai sigure, cum este numărul celor internaţi la ATI, numărul de decese sau rata de pozitivare, adică numărul de infectaţi din numărul de teste efectuate, nu la mia de locuitori. Şi stăm prost. Comunicarea strategică a Guvernului României este o glumă care nu ajută deloc la încrederea în autorităţile deontice şi subminează angajarea populaţiei în conformarea la măsurile restrictive. În mod firesc, în cazul pandemiei, rostul onest al comunicării strategice ar fi fost să gestioneze transparenţa, să încurajeze difuzarea largă a informaţiilor, dar să sprijine în mod esenţial şi competent înţelegerea lor corectă, precum şi înţelegerea măsurilor luate de guvernanţi. Dar asta ar fi însemnat abordarea constructivă şi onestă a relaţiei cu cei guvernaţi, cu preţuire pentru cei loviţi sau ameninţaţi de Covid-19. De unde?

 

Deci?

Faptul că valul al doilea al pandemiei a prins România în perioada electorală agravează incompetenţa autorităţilor pentru că, în mod vizibil, guvernul nu acţionează pentru rezolvarea crizei, ci pentru ca guvernanţii să iasă bine din criză şi pentru ca, de ziua onomastică, centrul imaculat să primească în dar primul său parlament. Aici, parafrazându-l pe Sir David Omand („Securing the State”), guvernul se foloseşte de experţi aşa cum beţivul se foloseşte de stâlpul de iluminat public, anume pentru sprijin, nu pentru lumină.   

Din păcate, suprapunerea pandemiei peste perioada pre-electorală (de două ori!) a prilejuit subsumarea efortului de acţiune sanitară activităţilor politice: manifestări ale pandemiei au fost puse pe seama unor cauze politice, dar cu ţintă cât mai sus, nu printre cei mărunţi, măsurile necesare au fost sincronizate cu evenimente politice (închidem sau deschidem şcolile sau pieţele cu o zi înainte de alegeri, pentru efect politic), şarade de tip poliţistul rău / poliţistul bun (veştile bune le dau eu, atunci când trebuie), şi atâtea altele, dar aceste rânduri s-au străduit să nu fie politice, poate fără succes. Oricum, efectul negativ asupra managementului pandemiei este evident, iar oamenii îşi caută speranţa în altă parte, nu în guvernanţi. Nu în aceştia.

Deci, Palatul Victoria a ratat şansa de a gestiona pandemia împreună cu poporul pentru popor, pentru că a acţionat ca un plutonier care forţează nişte cetăţeni habotnici să se conformeze, nu a muncit pentru a determina populaţia SĂ VREA să se conformeze, chiar să îi convină să se conformeze, pentru că fiecare are încredere în guvernul său, întrucât ştie ce măsuri ia, ştie ce măsuri urmează să ia, le înţelege şi se pregăteşte să le facă faţă. Exact relaţia dintre guvernanţi şi guvernaţi este centrul de greutate necesar a fi solid în combaterea pandemiei. Tratat cu atitudine responsabilă şi empatică, poporul ar avea încredere în cei care îl guvernează pentru că ar primi la timp toate informaţiile necesare, care să îi sunt explicate, le înţelege şi acceptă sacrificiile. Nu încercaţi în România anului 2020!