EDITORIAL Arnold Dupuy | Sprijinirea ancorelor estice ale Europei
Monitorul Apărării şi SecurităţiiPeste doi ani, Rusia va finaliza proiectul Nord Stream II, un project în valoare de 10 miliarde de dolari, presupunând crearea unei conducte de gaz care să treacă prin Germania, având potenţialul de a submina NATO şi de a tulbura relaţiile dintre America şi aliaţii săi europeni, chiar înainte de livrarea gazului. Pentru SUA, obiectivul este clar: ori răspunde strategiei energetice a Rusiei, de a diviza şi a cuceri, ori înfruntă abandonarea ideii expansiunii NATO în Estul Europei sau chiar a Alianţei în sine. Această iniţiativă implică un efort şi un angajament extraordinar din partea statelor estice europene, care presupune promovarea investiţiilor în domeniul energiei, transferul de tehnologie, angajamentul comun în securitate cibernetică, dar şi cooperare guvernamentală. Nu va fi nici ieftin, nici uşor.

Dacă privim Estul Europei prin ochii securităţii, vom vedea că avem două naţiuni-ancoră: Polonia şi România. Nicio altă ţară din regiune nu are această întindere, populaţie, locaţie strategică şi infrastructură necesară susţinerii NATO în eventualitatea unei crize, de aici şi numirea acestora drept „ancoră”. Ambele ţări au prezenţă strategică pe mare: Polonia în nordul Mării Baltice, iar în sud, România cu Marea Neagră. Ambele ţări sunt membre NATO şi au forţe ale SUA dislocate pe territoriilor lor, baze importante de apărare antirachetă. Mai mult decât atât, România şi Polonia se numără printre puţinele state membre NATO care şi-au îndeplinit angajamentul de a aloca 2% din PIB pentru cheltuielile de apărare, aşa cum a fost prevăzut la Summit-ul din Ţara Galillor, din 2014.
Polonia se găseşte din ce în ce mai mult sub presiunea planului Nord Stream II. Conducta submarină de gaz este o completare a celei deja existente, Nord Stream, care trece prin Marea Baltică, livrând gaz rusesc Germaniei, ocolind Polonia, Statele Baltice şi Ucraina. În felul acesta, le restricţionează accesul la alimentarea cu gaz şi taxele de transport, aflându-se la mila vicisitudinilor Moscovei.
Varşovia nu are deloc încredere în activităţile aeriene şi navale ale Rusiei în Marea Baltică, cu atât mai puţin în enclava din Kaliningrad, ascunsă undeva între Polonia şi Lituania, găzduind un imens arsenal de arme şi trupe, inclusiv arme nucleare tactice.
România se află într-o poziţie dificilă. Anexarea Crimeei plasează forţele Kremlinului aproape de coasta României, iar incursiunea armată din Donbas, Ucraina, precum şi confruntarea recentă dintre Moscova şi Kiev din Marea Azov, sunt provocări majore la Bucureşti. România a fost într-o continuă alertă în ultimii 25 de ani, prin conflictul îngheţat (Transnistria) din Moldova, aşadar, prin evenimentele curente din Crimea, Bucureşti se confrună cu un alt impas etnic provocat de Kremlin la graniţa sa. Ultima, dar nu cea din urmă, este propunerea de conductă de gaz Turk Stream, echivalentul Nord Stream la Marea Neagră, prin care gazul rusesc ocoleşte Ucraina la sud şi care ar putea submina Coridorul Sudic de Gaz sprijinit de SUA.
Această sursă de energie accesibilă este una dintre fundaţiile fezabilităţii şi bunăstării sociale a unui stat, energia, aici gazul natural, fiind folosit de Kremlin, din nou, ca instrument geopolitic. Susţinătorii Nord Stream II afirmă că aceasta este o oportunitate de afaceri, ceea ce nu este neapărat departe de adevăr; Nord Stream II reprezintă încercarea Moscovei de a submina statele Europei Estice şi de a-şi consolida influenţa asupra statelor Europei de Vest, multe dintre acestea fiind dependente de gazul rusesc. În plus, Nord Stream II va crea dependenţă de gazul rusesc, ceea ce va duce la fragilizarea obiectivului Uniunii Europene de a diversifica sursele de energie.
Există numeroase încercări diplomatice şi legale de a suspenda proiectul Nord Stream II, multe dintre ele iniţiate atât de membrii estici ai Uniunii Europene, cât şi de SUA; spre exemplu, criticile aduse împotriva conductei de gaz de către Preşedintele american, Donald Trump, la Summit-ul NATO de la Bruxelles, 2018 şi recent adoptata rezoluţie bipartizană (fără caracter obligatoriu), HR 1035, care se opune proiectului Nord Stream II.
Aceste eforturi, totuşi, trebuiau depuse la timpul lor. Germania este în favoarea proiectului, intensificând îngrijorările europenilor din est conform cărora Uniunea Europeană, dominată de Berlin, nu ar dori să confrunte Rusia şi ar fi incapabilă de a-şi proteja interesele. Între timp, construcţia Nord Stream II continuă, îndemnând Varşovia şi Bucureşti să încurajeze SUA spre îndeplinirea rolului de garant al securităţii regionale.
SUA şi-a demonstrat suportul pentru acele ţări de la periferia Europei de est, mai ales în privinţa condiţiilor de securitate energetică vulnerabile. Mai mult decât atât, acest sprijin a fost demonstrat atât de administraţia Republicană, cât şi de cea Democratică, de la Washington. Cu toate acestea, nivelul de suport venind din partea SUA şi a celui venind de la Bruxelles nu au reşit decât pe alocuri să stabilizeze regiunea, în deosebi din cauza faptului că aventurismul rusesc continuă să se desfăşoare în Europa centrală şi estică („near abroad”). Această instabilitate, care a otrăvit relaţiile continentului şi a blocat progresul economic pentru aproape jumătate de secol, poate submina evouţiile dobândite în cei 25 de ani, având potenţialul de a diviza Europa. Ce poate face SUA?
Statele Unite pot, cel puţin, sprijini diversitatea energetică provenind din surse diferite de cele ruseşti, incluzând gazul natural, precum şi produsele nerafinate şi rafinate. Atât România, cât şi Polonia au resurse considerabile de şist, aşadar, acest lucru ar putea însemna promovarea creşterii producţiei domestice, precum şi blocarea proiectelor Nord Stream II şi Turk Stream. Aceste eforturi pot include interconectori bidirecţionali şi o infrastructură a unei conducte de gaz şi petrol de la nord la sud, din care să se scoată gaz non-rusesc.
Statele Unite pot sprijini, de asemenea, modernizarea infrastructurii de energie, care să includă o mărire a capacităţii de stocare, modernizarea reţelei electrice şi a apărării cibernetice. Într-adevăr, sunt importante vulnerabilităţile cibernetice ale infrastructurii energiei Europei de est, mai ales că există numeroase exemple de astfel de atacuri, atribuite Rusiei, asupra releţelor electrice regionale. Vectori critici de atac incorporaţi în infrastrucura de energie locală includ sisteme de control care controlează şi monitorizează reţelele electrice ale regiunii, precum şi depozitele de gaz natural şi carburant şi sistemul de distribuţie. O securitate cibernetică fezabilă cere o apărare robustă, integrată, realizată de experţi tehnici. Deşi există numeroşi români şi polonezi specializaţi în securitate cibernetică, aceştia nu pot înfrunta singuri aceste provocări. Se cere creşterea suportului SUA, precum şi a altor eforturi de cooperare.
Un element cheie al angajamentului SUA este sprijinirea securităţii energetice, care va domoli extraordinara influenţă energetică a Rusiei, va spori competiţia şi va promova stabilitatea regională economică şi politică. Securitatea energetică a Poloniei şi României va ajuta la stabilizarea Europei de Est şi la consolidatea vecinilor din state mai mici şi mai vulnerabile. Aşadar, aceste ţări, aflate într-o regiune critică, sunt categoric pro-SUA şi merită suport continuu şi sporit. Unde Washington este văzut ca singurul partener de încredere, SUA le-o datorează acestor aliaţi loiali.
Arnold Dupuy este profesor adjunct de ştiinţe politice la Virginia Tech şi Universitatea George Mason, predând politica internaţională şi geopolitică energetică. Este, de asemenea, partener al Iniţiativei Mării Negre, creată în cadrul Universităţii din Bucureşti.
