11 august 2020

Economia politică a „decuplării”: rivalitatea sino-americană şi procesul naşterii viitoarei ordini economice internaţionale

Radu Muşetescu

Chiar şi înainte de răspândirea pandemiei COVID-19 şi a fricţiunilor politice induse de către aceasta, echilibrul politic şi economic internaţional era deja afectat de diferende semnificative şi inedite dintre administraţia preşedintelui Donald Trump în Statele Unite ale Americii şi ca a preşedintelui Xi Jingpin în Republica Populară Chineză. Tensiunile politice cu privire la Hong Kong, Marea Chinei de Sud şi Taiwan, la care se adaugă negocierile comerciale bilaterale intense, marcau o traiectorie care ar fi dus inevitabil la o confruntare politică deschisă între guvernele celor mai mari două economii naţionale din lume. Actuala pandemie doar a mărit viteza şi animaţia acestei confruntări. Se poate considera că asistăm, în acest moment, la o renegociere a cadrului de interacţiune dintre Washington şi Beijing, care va duce la o nouă ordine politică şi economică mondială pentru următorii 20 – 40 de ani. Lumea trăieşte practic o perioadă similară Crizei Rachetelor, perioadă ce a marcat relaţiile sovieto-americane pentru circa 40 de ani.

Sursă foto: Profimedia

Clasa politică americană a catalogat acest proces ca fiind o încercare de „Decuplare” sau de ridicare a unui nou „Mare Zid” între economia chineză şi cea americană. Sintetizând disputa la esenţă, această clasă politică – fiindcă nu este vorba numai de Donald Trump – consideră că actuala ordine economică mondială – respectiv cadrul său multilateral instituţional – a oferit Republicii Populare Chineze (RPC) prea multe facilităţi, care au permis acesteia să le exploateze într-un mod eficient fără a face compromisuri. Dacă actualul cadru ar fi menţinut, probabil într-un orizont de până în 10 de ani, economia chineză ar trece pe primul loc în lume în termeni nominali (în termeni de paritate a puterii de cumpărare, deja a făcut-o în 2014, conform Fondului Monetar Internaţional), numeroase tehnologii ar fi dominate de companii gigant chineze precum Huawei sau ZTE iar zone politice de tip „balama” – adică echivalentul unei noi „Mişcări nealiniate” din anii 80, precum Africa sau America Latină – ar fi influenţate politic de o manieră semnificativă de către Beijing. Piaţa internă chineză ar fi doar un rezervor protejat din care marile companii chineze şi-ar extrage resursele pentru cucerirea pieţelor globale. În consecinţă, asistăm la o dispută atât la nivel de discurs dar şi din ce în ce mai tangibilă la nivel economic între cele două capitale.    

 

Marea „cuplare” a Chinei la economia globală

Pentru a vorbi de „decuplare”, merită într-adevăr explorat procesul care a dus la „cuplarea” economiei chineze la economia americană şi la ordinea politică şi economică globală. Acest proces a pornit practic odată cu aşa-zisa „normalizare” a relaţiilor bilaterale din 1971, când, în scopul fisurării coeziunii blocului socialist, administraţia Richard Nixon – şi, în esenţă, celebrul consilier de securitate naţională Henry Kissinger – a stabilit un nou cadru de interacţiune prin reluarea relaţiilor sino-americane (incluzând, printre altele, descalificarea regimului de la Taipei ca şi reprezentant al naţiunii chineze în instituţiile internaţionale) şi deschiderea economiei chineze la fluxurile globale de factori de producţie. Probabil că nimeni nu a anticipat în acel moment cât de performantă va deveni economia chineză în acest context de liberalizare, negociat în contextul Războiului Rece, când principala axă de competiţie politică era Washington – Moscova. China era marginală acestei dispute deşi, strategic, momentul „normalizării” a marcat o victorie majoră a Washingtonului asupra Moscovei prin dispariţia solidarităţii ideologice şi adoptarea unui realism mercantil la Beijing. 

Din perspectiva Chinei, liderul comunist Deng Xiaoping a conştientizat limitele modelului economiei planificate şi a adoptat agenda economică drept prioritară. După modelele japonez şi singaporez, Deng a optat pentru o abordare bazată pe creşterea orientată către export. Iar din acest moment, economia devine primul punct şi pe agenda comună sino-americană iar accesul la piaţă esenţial. Acest model este bazat pe o integrare a economiei naţionale în fluxurile comerciale internaţionale în măsura în care aceasta are nevoie de pieţe externe dar mai ales de capital şi acces la tehnologie. Este evident că singura piaţă atractivă şi viabilă ca şi acces în lume a fost şi este indubitabil piaţa americană.

Dispariţia Uniunii Sovietice în 1991 şi căderea regimurilor comuniste din Europa de Est a marcat evident principalul factor care a condus la necesitatea unei reevaluări a relaţiei SUA – RPC pe agenda strategică globală. Această stare de fapt a fost însă conştientizată abia recent – în ultimii 5 ani – odată cu succesul economic major al Beijingului şi creşterea proiecţiei sale economice în exterior. Dilema americană este aceea că nu poate folosi cadrul multilateral pe care l-a creat ca şi stâlpi ai ordinii mondiale de după al Doilea Război Mondial. Fondul Monetar Internaţional este o pârghie pe care nu o poţi folosi mai deloc împotriva unor ţări cu excedent bugetar, Banca Mondială nu a reuşit nicăieri în lume să scoată o ţară din subdezvoltare ci doar să faciliteze şi multiplice acest lucru iar Organizaţia Mondială a Comerţului a acceptat în 2001 Republica Populară Chineză cu statutul de „ţară în dezvoltare”. Deşi poate părea paradoxală, nu este întâmplătoare astfel susţinerea faţă de multilateralism în discursul politic al conducerii de partid chineze iar administraţia americană a iniţiat paşi serioşi spre abandonarea acestuia (precum poziţia faţă de OMC, rămas de anul trecut fără un mecanism de soluţionare a diferendelor).

 

Este RPC de azi altceva decât URSS de ieri?

La o primă vedere, mulţi analişti încearcă să facă o comparaţie cu relaţia dintre SUA şi URSS pe perioada Războiului Rece. Există unele asemănări în sensul în care avem de-a face cu o relaţie dintre două regimuri nominal opuse din punct de vedere ideologic dar paralela se opreşte aici. Din punct de vedere economic, lucrurile sunt departe de a semăna. Economia RPC de astăzi seamănă mai curând cu economia japoneză din perioada anilor 80 decât cu cea a URSS din perioada postbelică. Este o economie în care proprietatea privată este acceptată iar marea industrie este protejată şi susţinută de către stat prin diferite mecanisme formale şi informale. În mai 2020, preşedintele chinez reafirma susţinerea conducerii politice de la Beijing faţă de proprietatea privată şi economia de piaţă. Evident, este vorba de un „comunism” atât de modificat „genetic” încât nu mai seamănă cu originalul. Acum 60 de ani, gărzile roşii executau profesorii pe stadioane fiindcă aveau pretenţia că pot să îi înveţe ceva pe membrii clasei proletare. Astăzi, chiar înainte de pandemie, existau circa 360.000 de studenţi chinezi doar în Statele Unite ale Americii (anul universitar 2017-2018), ca să nu mai vorbim de cei din Australia, sau Europa occidentală.    

 

Contextul strategic american şi „decuplarea”

Frustrările actualei administraţii Donald Trump sunt mai degrabă frustrări faţă de politica precedentelor administraţii de la Washington decât faţă de RPC. Este o recunoaştere a eşecului acestora de a realiza potenţialul economic al RPC şi a inabilităţii de a înţelege modul de funcţionare al economiei chineze. În esenţă, este o nemulţumire faţă de ceea ce se percep a fi libertăţile permise Chinei care nu au fost însoţite de către condiţionări politice. Practic, America nu a rămas cu nimic tangibil în mână din această relaţie după 1991, în afara evident a creşterii indirecte a prosperităţii consumatorilor americani datorate câştigurilor de eficienţă prin comerţul internaţional.

Primele acţiuni de „decuplare” au fost luate chiar de către Beijing. Ele au constat în încercările de a reduce dependenţa faţă de piaţa şi tehnologia americană. Dacă acest obiectiv era defensiv sau ofensiv, este dificil de estimat din punct de vedere operaţional. Încercările susţinute de a crea „campioni tehnologici” precum Huawei sau ZTE care să reducă dependenţa de tehnologiile şi patentele industriale americane, sud-coreene sau japoneze şi proiecte globale precum „Drumul Mătăsii”, respectiv crearea unei infrastructuri globale de conectare a economiei chineze la pieţele europene (cea de-a doua mare destinaţie a bunurilor chineze după SUA), sunt evidente încercări de a permite Chinei o diversificare a pieţelor ca şi accesului la factorii de producţie esenţiali epocii contemporane, precum tehnologia, în afara celor americane. Succesul în această direcţie nu putea lăsa rece clasa politică americană. Deşi SUA vor rămâne mereu primul element pe agenda Chinei către exterior, aceasta se reduce relativ ca importanţă şi, într-un scenariu care să fie conform speranţelor Beijingului, ar duce la o relevanţă minoritară. Alte încercări de „decuplare” sunt crearea Băncii Asiatice pentru Investiţii în Infrastructură în 2015 sau lansarea primei criptomonede suverane din lume (începutul lui 2020). Prin urmare, prima capitală care a ales decuplarea a fost chiar Beijingul.  

Este de menţionat că conceptul de „decuplare” îşi are originea în teoria economică a „dependenţei” avansată în economie mondială prin care se afirmă că statele în dezvoltare nu pot să treacă la un nivel superior de dezvoltare atât timp cât sunt „cuplate” la economiile dezvoltate. Acestea din urmă, prin investiţii şi comerţ, vor reuşi să menţină statele în dezvoltare pe o poziţie inferioară prin capturarea creării suplimentare de valoare. Prin urmare, ţările în dezvoltare ar trebui să se „decupleze” pentru a putea sa beneficieze de propria cale de dezvoltare. Este interesant faptul că astăzi, în 2020, „decuplarea” este amintită în cercurile politice din ţările dezvoltate (în speţă SUA) ca mecanism de a preveni trecerea acestor economii în dezvoltare (respectiv RPC) la un alt nivel calitativ superior de dezvoltare. Practic, avem de-a face cu o reconsiderare a teoriei dependenţei.

 

Viitorul politic al „decuplării”

Putem spune că suntem martorii în prezent a unei perioade similare cu Criza Rachetelor din anii 60. Cele două superputeri globale din acel moment, SUA şi URSS, îşi identificau spaţiul de manevră şi tatonau limitele până la care erau dispuse să meargă. Cadrul negociat acum 40 de ani între SUA şi RPC este devenit caduc prin dezvoltarea economică impresionantă a Chinei iar noi reguli şi limite de interacţiune sunt necesare. O politică externă bazată pe „reproşuri” nu ajută cu nimic.  

În acest moment, este cu adevărat esenţial rolul diplomaţiei de a stabili în comun, prin negociere, limitele de acţiune, zonele interzise sau un mecanism de „dezamorsare” a tensiunilor. Şi, interesant, Donald Trump este un fel de John F. Kennedy al dreptei conservatoare americane (un adevărat macho, cu subiecte incomode pe agendă, etc.) în timp ce Xi Jingpin un fel de Hruşciov chinez (care încearcă, după o tradiţie de decenii, să reformuleze modelul politic din ţara sa şi este dispus de a se aventura în proiecte externe).

După cum confirmă izvoarele istorice, Hruşciov era profund nemulţumit de faptul că, în percepţia sa, SUA nu conştientizau cât de mare este puterea sovietică. Acelaşi lucru se poate spune despre China de astăzi şi, drept dovadă, putem evalua acţiunile sale în Marea Chinei de Sud din această perspectivă. Ca şi Cuba pentru URSS, controlul pe care şi-l doreşte China asupra acestei mări este supradimensionat în viziunea strategică globală a conducerii chineze. Până la urmă, este inutil controlul Mării Chinei de Sud dacă nu ai pieţe de desfacere în Europa, dacă Orientul Mijlociu şi Africa sunt atât de instabile încât nu pot să comercializeze resursele de care ai nevoie. Şi, mai mult, dacă India este activată strategic şi poate deveni propria provocare a Chinei în Marea Laccadive din Sudul Asiei. Criza Rachetelor din SUA din 1962 a marcat practic, din punct de vedere militar, cu adevărat începutul Războiului Rece, în măsura în care conflictul s-a mutat din sfera militară în sfera propagandistică şi economică şi a fost clar că cele două super-puteri militare nu sunt dispuse să apese pe trăgaci. SUA au câştigat prin eficienţă economică şi atractivitate a modelului politic şi cultural.    

China poate oferi oricând surprize dar după cum par a fi lucrurile, nu este un stat care să se mulţumească cu ceva pieţe prin Asia de sud-est, Africa sau America Latină. Marea miză pentru companiile chineze rămâne piaţa americană iar Beijingul va constata relativ repede că în lumea asta nu prea ai unde să vinzi telefoane mobile de ultimă generaţie sau tehnologie 5G în altă parte decât pe pieţele dezvoltate. Prin urmare, această decuplare este puţin probabil să meargă până la capăt.      

Până la urmă, nu poţi deveni prosper construind doar blocuri şi clădiri monumentale, căi ferate şi autostrăzi, canale şi baraje. Prosperitatea este la nivel de consumator, la libertatea lui – uneori capricioasă – de a-şi schimba obiceiurile de consum şi de a explora bunuri şi servicii pe care liderii politici le consideră narcisiste, decadente sau inutile. Dacă conducerea politică, oricare ar fi regimul nominal, nu le acceptă şi se va angaja în proiecte de prestigiu de tipul „piramidelor” faraonice, economia va experimenta o pierdere de prosperitate care va permite unui concurent mai eficient să preia iniţiativa.  

Disputa de astăzi dintre Statele Unite ale Americii şi Republica Populară Chineză seamănă foarte mult, de asemenea, şi cu cea dintre Statele Unite ale Americii şi Japonia din anii 80. La acel moment, exista temerea că companiile japoneze vor prelua controlul economiei americane. Acest lucru nu s-a produs datorită unei combinaţii de factori, dintre care cei mai importanţi au fost cel monetar (celebrele acorduri de la Hotelul Plazza din New York, din 1985). În următorii ani, yenul japonez s-a apreciat cu peste 50% iar economia niponă a intrat în ceea ce s-a numit „Deceniul pierdut”: lipsă de creştere, pierdere de productivitate şi reaşezarea companiilor japoneze la un loc secundar în competiţia corporativă globală. În 1988, opt din primele zece bănci pe plan internaţional erau japoneze. În 2018, cinci din primele zece sunt chinezeşti iar în primele 30 există doar două bănci japoneze.

Primii perdanţi din punct de vedere economic ai unei confruntări sino-americane ar fi chiar cei doi jucători. O excludere a economiei chineze din circuitele globale, împotriva propriei voinţe, este imposibilă. Dacă la nivelul înaltelor tehnologii, lucrurile pot într-adevăr escalada, la nivelul restului comerţului, nimeni nu va putea să evite eficienţa evidentă a unor companii chinezeşti dar şi a unei forţe de muncă cu un cost scăzut şi foarte competitivă. Ideea repoziţionării lanţurilor de producţie dinspre China spre exterior va fi valabilă doar atât timp cât se vor găsi economii care să ofere aceeaşi dotare cu infrastructură şi calitate a forţei de muncă. Altfel, atunci când puţină lume va mai vorbi de COVID-19, profitul va reveni în forţă ca şi principal indicator de performanţă pentru marile companii internaţionale.

Ceea ce pare a fi evident în relaţia dintre SUA şi URSS în perioada Războiului Rece a fost opţiunea Washingtonului de a interacţiona cu blocul comunist numai la nivelul comerţului cu materii prime şi produse cu valoare adăugată redusă. Probabil că acum SUA este în procesul de a adopta o strategie similară faţă de RPC, dovadă stă şi acordul comercial (faza 1) semnat la începutul lui 2020. Percepţia că marii campioni tehnologici chinezi folosesc resurse puse la dispoziţie de către guvernul de la Beijing pentru a cuceri piaţa americană nu poate fi ştearsă uşor. Washingtonul a tăiat deja accesul acestora la patente şi furnizori iar recent la pieţele de capital nord-americane.    

Următoarea perioadă va fi esenţială pentru această redefinire. Cei mai mari jucători din economia globală trebuie să facă compromisuri şi să negociere în mod realist. Altfel, jocul strategic la nivel global va fi unul cu sumă negativă pentru toată lumea, nici măcar unul cu sumă nulă.