După New START, paşi calculaţi către haos şi apocalipsă

Direcţiile de abordare a problemei expirării tratatului New START

După articolul în care profesorul Nicolae Iancu a prezentat istoricul şi realităţile actuale ale Noului Tratat pentru Reducerea Armelor Strategice „New START” (New STrategic Arms Reduction Treaty), MAS a publicat o analiză care prezintă patru cursuri de acţiune în perspectiva terminării acestui tratat, în februarie 2021:

• prelungirea tratatului sau acţiunea în cadrul actualului New START;

• abandonarea tratatului actual şi negocierea altuia;

• scenariul sub spectrul apocalipsei - abandonarea New START fără un alt acord şi escaladarea înarmării nucleare;

• haos înaintea apocalipsei: implicaţii spectaculoase ale încetării tratatului New START, altele decât înarmarea nucleară necontrolată.

Dacă în analiza menţionată am abordat primele două cursuri de acţiune, în paginile de faţă vor fi examinate scenarii încadrate în celelalte două. Aceste cursuri de acţiune sunt ambele situate în perspectiva sumbră a urmărilor unei curse nestăvilite a înarmării nucleare, ca urmare a previzibilei încetări a valabilităţii New START, fără convenirea unui alt tratat care să îi continue rolul într-un format adaptat noilor realităţi geopolitice şi tehnologice. Practic, sfârşitul acestui tratat înseamnă că, pentru prima dată în cincizeci de ani, nu va mai exista nicio literă de drept internaţional care să limiteze arsenalele nucleare ale Statelor Unite şi Rusiei. Deşi New START nu limita / controla toate categoriile de arme nucleare, totuşi acest tratat „oferea un nivel de asigurare că măcar o parte din forţele nucleare [ale Rusiei] sunt plafonate”, după cum se exprima la 31 iulie vice-amiralul David Kriete, adjunct al comandantului Comandamentului Strategic al SUA. Concret, New START permite celor două state semnatare să deţină un număr maxim de 1550 de focoase nucleare strategice instalate pe maxim 700 de sisteme de trimitere la ţină operaţionalizate. Focoasele nucleare considerate strategice sunt cele operaţionalizate pe rachetele balistice intercontinentale (ICBM) instalate pe lansatoare terestre, maritime (pe submarine - SLBM) sau pe avioane (bombardiere strategice - ALBM).

Cu privire la viziunea Washingtonului asupra lumii post-New START, în luna iunie 2019, un număr de opt membri importanţi ai Partidului Democrat din Statele Unite, cu expertiză şi implicare în domeniul securităţii, au adresat o scrisoare preşedintelui Donald Trump, în care au enunţat şapte întrebări cu privire la politica şi soluţiile Casei Albe în domeniul controlului armelor nucleare. Tot în acest sens, Centrul pentru Analize Navale (CNA) al Pentagonului a publicat un studiu, încă în martie 2019, care evaluează riscurile şi opţiunile de urmat după încetarea tratatului New START. Aspecte din aceste documente vor fi analizate în continuare, ca şi alte opţiuni şi consecinţe.

Opţiunile Rusiei pentru escaladarea înarmării nucleare

Cursul de acţiune cu rezultatul cel mai pesimist este, fără îndoială, escaladarea total necontrolată a înarmării Rusiei şi S.U.A. (şi nu numai) cu armament nuclear strategic.

Situaţia actuală arată că Moscova încă se situează sub plafonul de 1550 de rachete nucleare strategice, deci ar mai putea operaţionaliza câteva ICBM, în limitele tratatului. Criticile recente ale Washingtonului se îndreaptă nu asupra depăşirii plafonului stabilit prin tratatul New START, ci asupra asimetriei considerabile pe care a realizat-o Rusia prin dezvoltarea de arme sub-strategice, care nu sunt reglementate prin tratat (în plus, Statele Unite doresc un nou acord internaţional, care să includă şi China).

În mare măsură, direcţia de acţiune a Rusiei după încetarea valabilităţii New START este previzibilă, anume continuarea înarmării nucleare cu maximum de resurse disponibile. Însă, în primul rând, efortul va fi depus în noile domenii tehnologice, care încă nu au fost convenite că ar fi supuse limitărilor tratatului. Bineînţeles, Moscova va continua şi operaţionalizarea rapidă de numeroase noi ICBM, dar prioritatea revine noilor arme, dat fiind perspectiva ca acestea să nu poată fi contracarate de sistemele actuale de apărare anti-rachetă ale S.U.A. Deci, întrebuinţarea unor arme ce pot străpunge apărarea anti-rachetă americană este preferabilă întrebuinţării rachetelor balistice clasice, care ar putea fi doborâte. Dar câteva ICBM în plus nu strică, nu?

Limitarea de care se loveşte logica Kremlinului este de natură financiară şi tehnologică şi s-a manifestat deja în istoria recentă, ca urmare a Iniţiativei de Apărare Strategică lansată de preşedintele Ronald Reagan (aşa-numitul „Război al Stelelor”). Mai nou, chiar în privinţa noilor arme-minune ale Moscovei există estimări limitative: potrivit postului de televiziune CNBC, serviciile americane de intelligence estimează că Rusia nu poate produce mai mult de şaizeci de rachete Avangard (vehicule planoare hipersonice). Motivul acestei limitări este că specialiştii ruşi nu reuşesc să realizeze / obţină unele componente din fibre de carbon indispensabile depăşirii problemelor ridicate de manevrabilitatea la viteze hipersonice şi nu au nici o soluţie alternativă. Totuşi, oare şaizeci sunt prea puţine? Câte ar trebui „în mod normal”?

O altă problemă legată de înarmarea nucleară a Moscovei derivă din Doctrina Militară a Federaţiei Ruse (versiunea din anul 2014). Acest document precizează că „Rusia îşi rezervă dreptul de a întrebuinţa arme nucleare ca răspuns la întrebuinţarea de arme nucleare sau alte arme de distrugere în masă împotriva ei şi / sau a aliaţilor, şi în cazul unei agresiuni împotriva ei cu arme convenţionale care ar pune în pericol însăşi existenţa statului”. Bineînţeles, identitatea aliaţilor Rusiei împotriva cărora Moscova nu admite folosirea armei nucleare nu este foarte clară. Trecând, însă, peste aceasta, este important de semnalat că Moscova îşi asumă dreptul de a folosi prima arma nucleară în cazul unui conflict convenţional. De altfel, toate exerciţiile de amploare desfăşurate recent de forţele armate ale Rusiei arată că planificatorii militari ruşi operează cu scenarii de escaladare a unui conflict convenţional până la limita la care „cineva” consideră că „este pusă în pericol însăşi existenţa statului” rus. Cum acest prag este, în mod evident, arbitrar, dezastrul nuclear este, practic, la latitudinea unei singure persoane, foarte probabil preşedintele Vladimir Putin.

Opţiunile Statelor Unite după încetarea valabilităţii tratatului New START

Analiştii americani iau în considerare două opţiuni posibile ale Washingtonului.

În primul rând, reacţia firească ar fi de accelerare a înarmării nucleare prin operaţionalizarea de noi ICBM, pentru a menţine pasul cu opţiunea cea mai probabilă a Rusiei şi chiar pentru a depăşi mereu nivelul atins de Rusia. Este luată în considerare soluţia adăugării de noi rachete nucleare pe submarinele clasa Ohio. Aceasta ar fi opţiunea banală, angajarea în cursă. Există, însă, obiecţii de natură financiară privind modernizarea şi creşterea producţiei de rachete nucleare strategice. În acest sens s-a exprimat deja, la 11 iulie, gl. lt. (rez) Frank Klotz, fost subsecretar pentru securitate nucleară în Departamentul Energiei al SUA şi fost comandant al Comandamentului Global de Lovire al Forţelor Aeriene ale Statelor Unite.

Îngrijorarea faţă de lipsa unei perspective a victoriei în urma cursei înarmărilor a fost manifestată încă de la începutul erei nucleare: în cursul preşedinţiei lui Harry Truman, preşedintele Comisiei pentru Energie Atomică a S.U.A., David Lilienthal, a declarat: „Bombe mai multe şi mai bune. Unde va duce asta... este greu să întrevedem. Tot spunem că nu avem altceva ce să facem, dar ceea ce ar trebui să spunem este că nu suntem suficient de isteţi ca să vedem altă cale”. Din păcate, natura umană face ca eforturile pentru găsirea unei „alte căi” să fie puţine.

În al doilea rând, luând în considerare faptul că nivelul actual de înarmare nucleară asigură oricum distrugerea reciprocă, în logica echilibrului de descurajare, Washingtonul poate alege alternativa de a nu se angaja în intensificarea cursei nucleare. Mai precis, Statele Unite ar putea să îşi menţină arsenalul nuclear strategic în limitele prevăzute de New START, plus modernizările planificate, considerând că armele existente asigură descurajarea necesară chiar dacă Moscova va spori masiv numărul de rachete nucleare strategice. Astfel, în ipoteza că Rusia ar declanşa un atac prin surprindere asupra Statelor Unite, rachetele ruseşti ar ţinti armele strategice americane cu locaţie cunoscută. În acest caz, Washingtonul ar fi în măsură să retalieze cu aproximativ 450 de focoase nucleare amplasate pe submarinele clasa Ohio aflate în patrulare în adâncurile oceanelor şi a căror locaţie nu poate fi determinată cu uşurinţă în orice moment. Această opţiune ridică, însă, întrebarea „De ce ar mai renunţa Statele Unite la New START, dacă va opta ulterior pentru respectarea acestuia, chiar unilateral?”

Planificatorii militari sunt educaţi să judece la rece, dar cinismul calculelor seci îndepărtează factorii de decizie de percepţia umană asupra consecinţelor unui eveniment aparent minor care ar putea duce la consecinţe catastrofice, prin „efectul fluture”. În folclorul urban românesc, este cazul bancului în care doi miliţieni aflaţi în patrulare găsesc trei bombe artizanale, cel conştiincios spune „Hai să le ducem la secţie”, cel prudent avertizează „Stai, dacă explodează una?”, la care miliţianul conştiincios îşi linişteşte colegul: „Nu-i nimic, o să spunem că am găsit numai două!”.

Lăsând gluma la o parte, opţiunea de a nu intensifica înarmarea nucleară (cel puţin din punct de vedere cantitativ), deschide perspectiva intensificării măsurilor defensive. Şi această direcţie de efort a fost iniţiată deja, prin sistemele de apărare anti-balistice, iar România are instalat un astfel de sistem la Deveselu. De aceea, Kremlinul insistă să includă sistemele defensive în orice discuţie privind armele ofensive. Totodată, acesta este şi motivul pentru care Moscova depune eforturi considerabile pentru a dezvolta sisteme de transport la ţintă care să străpungă apărarea anti-balistică.

Regimul de verificări prevăzute în tratatul New START

În cazul încetării tratatului New START, temerea că adversarul operaţionalizează mai multe focoase este agravată de incertitudinea cu privire la orice dezvoltare în acest sens, pentru că, odată cu încetarea limitării numărului de focoase nucleare, încetează şi sistemul de verificări stabilit prin New START.

Regimul de verificări stabilit prin New START este remarcabil de detaliat şi riguros şi include schimburi de date, notificări anterioare ale unor activităţi şi inspecţii la faţa locului. De două ori pe an, Statele Unite şi Rusia se informează reciproc, în sinteză, privind numărul total de focoase strategice operaţionalizate, câte dintre ele sunt instalate pe lansatoare terestre (ICBM) şi câte pe submarine (SLBM), precum şi numărul focoaselor instalate pe vehicule / vectori de transport la ţintă în fiecare bază de ICBM sau SLBM. De asemenea, părţile semnatare sunt obligate să se informeze reciproc, cu 48 de ore înainte, despre orice nouă rachetă balistică ce urmează să părăsească uzina producătoare, apoi să comunice unde va fi transportată ogiva respectivă, plus dacă şi când aceasta este instalată pe lansatorul destinat ei (operaţionalizarea). Acest tip de informaţii sunt comunicate şi în cazul declasării unei rachete, iar cealaltă parte semnatară poate verifica din punct de vedere tehnic scoaterea din funcţiune a rachetei respective. Astfel, Statele Unite şi Rusia pot efectua până la 18 inspecţii pe an ale facilităţilor nucleare deţinute de cealaltă parte. Ca urmare, până la jumătatea acestui an, ruşii au efectuat zece inspecţii, americanii opt şi au fost schimbate 18 352 de notificări între Washington şi Moscova.

Valoarea regimului de verificări New START a fost subliniată de vice-amiralul Kriete astfel: „un sistem de verificări foarte robust. Din perspectivă militară, acele proceduri de verificare pe care S.U.A. le poate desfăşura tot timpul asigură U.S. STRATCOM informaţii excelente despre capabilităţile Rusiei, cifre şi alte feluri de informaţii asociate armelor lor nucleare. Vrem ca acele informaţii să continue să curgă. Dacă, dintr-un motiv sau altul, am pierde în viitor aceste informaţii, va trebui să găsim alte modalităţi de a completa lipsurile în informaţiile asigurate acum de aceste verificări”.

Deci, pentru a compensa lipsa informaţiilor asigurate acum prin sistemul de verificări New START, S.U.A. şi Rusia vor trebui să intensifice masiv eforturile de culegere de informaţii pe care cealaltă parte va căuta să le facă inaccesibile. Raportul CNA menţionat comentează astfel situaţia: „În lipsa practicilor de cooperare transparentă stabilite prin New START, comunitatea de intelligence va aloca, probabil, mai multe resurse pentru monitorizarea forţelor strategice nucleare ale Rusiei. Dar va avea mai puţine informaţii şi o [probabilitate de] încredere mai redusă în analizele realizate. Statele Unite se vor confrunta cu costuri neplanificate necesare redirecţionării sistemelor tehnice limitate, cum sunt sateliţii, precum şi a analiştilor experimentaţi în alte misiuni. La rândul lor, factorii de decizie ruşi vor naviga într-o incertitudine sporită şi vor pierde abilitatea de a confirma concluzia că Statele Unite nu inversează sensul reducerilor din perioada New START. Niciuna dintre cele două ţări nu va mai avea acelaşi grad de încredere în abilitatea sa de a evalua numărul de focoase ale celeilalte... Pe termen lung, ambele ţări se vor confrunta cu o mai mare incertitudine în privinţa forţelor nucleare strategice ale celuilalt şi a operaţiilor acestora”.

Liber la atacat sateliţii de supraveghere?

Între resursele de intelligence utilizate în controlul suplimentar al dezvoltărilor în domeniul balistic şi nuclear se numără şi sateliţii de spionaj (supraveghere şi avertizare timpurie) numiţi eufemistic „mijloace tehnice naţionale de verificare” (National Technical Means – NTM). Fiind capabilităţi constituite în sisteme tehnice mari amplasate în spaţiul public (spaţiul cosmic), NTM nu au scăpat atenţiei în preocupările de control al armamentelor. Astfel, şi tratatul New START conţine prevederi (vagi) care interzic interferenţa cu sateliţii de observaţie ai celeilalte părţi semnatare. Dar New START şi tratatele anterioare de reducere a armelor nucleare nu definesc în mod clar care anume sunt aceste NTM protejate prin acordurile internaţionale, iar Statele Unite şi Rusia au inclus, în mod tacit, în această categorie, aproximativ toţi sateliţii părţii adverse. Această percepţie onorabilă ar putea suferi modificări, însă, în cazul creşterii tensiunilor politice şi militare. Pe de altă parte, tratatele nu definesc precis nici termenul de „interferenţă” pentru acţiunile ce ar putea fi întreprinse asupra sateliţilor adversarului, chiar în afară de acţiunea cinetică.

Extinzând examinarea problemei din punct de vedere juridic, se constată că interdicţia de principiu de a interfera în funcţionarea sateliţilor altor state este prevăzută în încă două tratate internaţionale – Tratatul asupra Spaţiului Cosmic (Outer Space Treaty – OST) semnat în anul 1967, precum şi Convenţia şi Constituţia Uniunii Internaţionale de Telecomunicaţii (ITU). Primul enumerat, OST, nu prevede explicit interdicţia, ci implicit, în Articolul 9, în timp ce convenţia ITU menţionează explicit interdicţia de „interferenţă dăunătoare” cu funcţionarea sateliţilor, şi chiar stabileşte un mecanism de rezolvare a disputelor, dar tratatul este dedicat sateliţilor de telecomunicaţii. Însă, niciunul dintre acestea nu menţionează explicit sateliţii NTM, care au utilizare militară, fiind destinaţi culegerii de informaţii despre armele strategice ale celeilalte părţi.

În această privinţă, expertul Michael Gleason, de la Centrul pentru Politici şi Strategii Spaţiale al Aerospace Corporation, a declarat, la 15 iulie 2019, la Institutul pentru Politici Spaţiale al Universităţii George Washington, că încetarea interdicţiei de interferare cu NTM ar putea duce la „un context strategic schimbat pentru comunitatea spaţială din domeniul securităţii naţionale”. Situaţia operaţională la care se face referinţă implică faptul că toţi sateliţii care fac parte din lanţul de informare (supraveghere şi avertizare) şi decizie (comandă şi control) în vederea lansării de rachete balistice strategice nucleare devin ţinte probabile, într-o situaţie de luptă, pentru acţiunea perturbatoare sau distructivă a părţii adverse. Efectul acestei vulnerabilităţi este creşterea probabilităţii de „neînţelegere, interpretare greşită sau viciere a raţionamentului operaţional”, ceea ce, în mod evident, cauzează scăderea stabilităţii strategice şi stabilitatea şi securitatea în spaţiul cosmic, în general.

În acest context, deja s-a constatat, recent, o creştere a interferenţei ostile în funcţionarea unor sateliţi: este cazul acţiunii Rusiei asupra semnalelor unor sateliţi de navigaţie din constelaţia GPS în Siria, apoi în Norvegia şi Finlanda, ultimele cu prilejul exerciţiilor NATO din noiembrie 2018. Bruierea semnalelor GPS în cazul acţiunii din nordul Europei a afectat nu numai sistemele militare utilizate în exerciţiile militare, ci şi echipamente civile la bordul avioanelor de pasageri, vehiculelor rutiere de diverse categorii, vase maritime, telefoane mobile şi alte aparate. Referitor la aceste aspecte, Agenţia de Intelligence a Apărării a S.U.A. (Defense Intelligence Agency – DIA) a publicat, în ianuarie 2019, raportul „Challenges to Security in Space”. Pe de altă parte, Departamentul Transporturilor al S.U.A. deja lucrează, împreună cu Departamentul Securităţii Naţionale şi Departamentul Apărării, la identificarea de soluţii de protejare a receptorilor civili ai sistemului GPS şi de asigurare a redundanţei necesare în cazul căderii acestuia. Dar, până în prezent, nicio ţară nu a interferat cu funcţionarea sateliţilor NTM, şi nicio ţară nu a reclamat o astfel de acţiune ostilă. Până acum.

Referitor la posibilele interferenţe asupra NTM, un studiu publicat în anul 2017 de Center for a New American Security atrage atenţia asupra integrării tot mai profunde a tehnologiilor contra-spaţiale şi a atacurilor cibernetice în cadrul arsenalelor Statelor Unite şi Rusiei. Aceste dezvoltări cauzează escaladarea riscurilor cu impact major şi erodează stabilitatea strategică între cele două ţări. După cum în toate ţările creşte dependenţa sistemelor de armament de tehnologia informatică (IT), tot aşa creşte şi prezumţia unui risc mai mic în cazul utilizării mijloacelor neletale, ne-cinetice. De aceea sunt dezvoltate capabilităţi cibernetice şi acţiunea în spectrul electromagnetic, ambele oferind şi voalul de incertitudine care ascunde identitatea autorului acţiunii ostile. Ambele domenii constituie şi direcţii de dezvoltare a armelor anti-satelit, aşa cum Franţa a anunţat recent începerea dezvoltării armei anti-satelit bazate pe laser. În acest fel, noile tehnologii IT pun în pericol stabilitatea nucleară la nivel strategic.

Pericolul major este ca astfel de interferenţe să apară imediat după încetarea valabilităţii New START, adică exact atunci când ambele ţări în discuţie au o nevoie exponenţială de informaţii privind armele nucleare strategice ale adversarului. Pe de altă parte, după încetarea New START, orice eveniment ce poate fi perceput ca interferenţă cu funcţionarea unui satelit NTM poate fi apoi interpretat de analişti şi factorii de decizie ca un indiciu despre pregătirea unei dezvoltări în domeniul nuclear ce nu se doreşte a fi cunoscută de către adversar. Între dezvoltările posibile în securitatea nucleară se numără, din păcate, şi un atac nuclear prin surprindere. Astfel creşte exponenţial complexitatea situaţiei de securitate prin creşterea entropiei şi a incertitudinii la maximum, iar planificatorii militari vor fi obligaţi să opereze având în vedere scenariul cel mai defavorabil. Cam asta ar fi descrierea haosului, chiar înainte ca cineva să apese pe „butonul roşu”, adică înaintea apocalipsei confruntării nucleare.

Istoric vorbind, Uniunea Sovietică nu a acceptat survolarea teritoriului său de către sateliţi de observare ai Statelor Unite până la negocierile din anul 1972 privind tratatul SALT I şi, concomitent, tratatul privind rachetele anti-balistice (ABM). Bineînţeles, Moscova ar putea reveni la această poziţie după încetarea New START. Dar este greu de presupus că Rusia ar trece la anihilarea sateliţilor NTM americani pentru simplul motiv că această linie defensivă devine mult mai importantă după sfârşitul regimului de verificări New START. Oricare dintre părţi poate considera atacul asupra unui NTM propriu ca fiind un casus belli, indiciul asupra iminenţei unui atac nuclear strategic, „linia roşie” peste care nici Rusia, nici Statele Unite, nu pot accepta incidente. Cel puţin aşa ar considera factorii de decizie educaţi în era tratatelor.

Lărgind orizontul de observaţie, merită semnalat faptul că Beijingul nu a considerat niciodată că prevederile de interzicere a interferenţei cu NTM i se aplică, iar un raport al DIA relevă că „documentele Armatei Populare de Eliberare a Chinei sugerează că sateliţii de recunoaştere, comunicaţii, navigaţie şi avertizare timpurie pot constitui ţinte ale atacurilor menite să orbească şi să asurzească inamicul”. Iar când interesul vital de securitate al unei mari puteri este grav periclitat, autorităţile supreme ale acelui stat sunt dispuse, probabil, să rişte judecarea ulterioară pentru încălcarea unui tratat...

Concluzii dulci-amare

În anii ’50 se estima că nu va fi niciodată nevoie de mai mult de şaizeci de bombe nucleare, pentru simplul motiv că nu existau mai multe ţinte! De asemenea, chiar din anii ’50, Albert Einstein observa că „ideea de a realiza securitatea prin armamente naţionale este, în stadiul actual [1950 – 1960!] al tehnicii militare, o iluzie dezastruoasă... Cursa înarmării între S.U.A. şi U.R.S.S., care iniţial se presupunea că este o măsură preventivă, îmbracă acum un caracter isteric”. Însă, odată cu trecerea timpului, omenirea s-a „obişnuit” cu creşterea numărului de rachete nucleare, cu proliferarea nucleară şi perspectiva anihilării reciproce plus, ca „efect secundar”, distrugerea planetei.

În ciuda regretabilei banalizări a perspectivei apocaliptice deschise de o lume fără tratate de control al armelor nucleare, pentru moment, nu putem decât să ne bucurăm că raţiunea factorilor de decizie a împiedicat holocaustul nuclear, dar coşmarul nuclear nu poate dispărea din mentalul omenirii. De altfel, ameninţarea cu întrebuinţarea rachetelor nucleare strategice este mai probabilă decât întrebuinţarea efectivă a acestora, şi pentru motivul că poate aduce beneficii în cadrul unor negocieri sau sprijină războiul hibrid prin substanţa oferită de puterea nucleară pe fundalul căreia statele îşi pot permite acţiuni nesancţionate din panoplia războiului hibrid. Se pare, deci, că vom continua să trăim sub spectrul apocalipsei nucleare, cu diferenţa că norii se vor afla mai jos, iar tunetele mai aproape.

Totodată, reversul medaliei arată că putem spera că progresele în domeniul anti-rachetă vor depăşi avansul în realizarea de sisteme ofensive care să străpungă apărarea anti-rachetă. Dacă Moscova insistă asupra includerii sistemelor defensive în orice noi negocieri, acest lucru nu poate duce decât, eventual, la controlul sistemelor defensive (!), la limitarea posibilităţilor de apărare, deci să nu existe prea multă apărare anti-rachetă. Ori, cu toţii ne-am bucura să „prolifereze” apărarea anti-rachetă, nu armele ofensive. Poate că omenirea are nevoie de un tratat care să oblige ţările să investească în apărare anti-balistică, are nevoie de o cursă a apărării anti-balistice.

Cealaltă perspectivă examinată aici vizează încetarea restricţiei de interferenţă în funcţionarea sateliţilor care asigură, în prezent, completarea datelor provenite din verificările reciproce în regimul stabilit de tratatul New START. Astfel, după 5 februarie 2021, nu va mai exista interdicţia de a obstrucţiona sau interzice activitatea sateliţilor NTM ai adversarului, pentru prima dată după cincizeci de ani.

Evident, în acest caz, serviciile de informaţii militare din Statele Unite şi Rusia vor trebui să aloce resurse suplimentare semnificative culegerii de informaţii şi analizei acestora, eventual prin transferul de la alte spaţii sau domenii de interes. Urmând principiul precauţiei, probabil că acest lucru este deja luat în vedere de planificatorii din intelligence, mai ales în contextul noilor arme anunţate de Rusia (şi China). După cum am arătat în articolul precedent, presiunea timpului acţionează cu efect dublu: pe măsura apropierii de data fatidică, 5 februarie 2021, atenţia factorilor de decizie va vira, cu siguranţă, către măsurile de adaptare la o lume fără niciun tratat de control al armamentului nuclear strategic, şi tot mai puţin către modalităţile de prelungire a New START sau de negociere a unui acord nou.

Pe de altă parte, ostilitatea reciprocă sporită prin încetarea tratatului va creşte şi probabilitatea de interpretare a ambiguităţii tratatelor în mod părtinitor şi greu de contraargumentat. De aceea, în afară de spectrul nuclear, mai probabil şi mai urgent este ca securitatea globală să fie afectată de insecuritatea constelaţiilor de sateliţi militari. Dacă propaganda „anti-război” blama cu tărie însăşi ideea de sateliţi de spionaj, se pare, totuşi, că aceştia au adus şi încă aduc o contribuţie esenţială la securitatea planetei Pământ. Problema este că, în cazul armelor anti-satelit, este mai uşor ca statele ostile să realizeze proceduri de obstrucţionare a sateliţilor adverşi, aflate sub nivelul ce poate fi identificat şi acuzat de către partea vizată. Astfel, devine previzibilă o instabilitate generată de periclitarea permanentă a funcţionării sateliţilor de supraveghere şi avertizare timpurie de către, de ce nu?, entităţi neidentificate, hackeri particulari, omuleţi verzi operând tastaturi în locaţii mereu în mişcare.

Deci, chiar dacă apocalipsa nucleară poate fi evitată sau amânată zi de zi, este probabil un haos cauzat de instabilitatea funcţionării sateliţilor meniţi să ajute evitarea catastrofei nucleare.