Duel de argumente între Rusia şi Israel în incidentul care a dus la doborârea avionului IL – 20M. Dar...

Ambele părţi oferă argumente prin care justifică un curs al evenimentelor şi al deciziilor care a dus, tragic, la doborârea avionului militar de supraveghere electronică IL-20M şi la moartea a 15 militari ruşi. În varianta rusă, vina aparţine părţii israeliene, care a acţionat „neprofesional şi neglijent”. În varianta israeliană, militarii sirieni sunt cei care au provocat incidentul prin modul „neprofesionist” în care au încercat să doboare o ţintă aeriană, apreciată drept inamică.

E dificil de făcut aprecieri în condiţiile în care nu este posibilă o verificare independentă (nici nu va fi) a datelor prezentate de părţi, dar unele accente în comunicatele transmise, prezente sau care ar fi trebuit să fie, dar lipsesc, ne pot sugera cel puţin întrebări privind ceea ce s-ar putea afla dincolo de deciziile care au dus la tragicul incident.

Este de remarcat poziţia detaşată adoptată de preşedintele rus, Vladimir Putin, care, la câteva momente după ce a fost informat asupra incidentului, desigur mai detaliat decât lasă să se întrevadă comunicatul prezidenţial, a adoptat un ton conciliant, adaptat momentului tragic. Poziţia preşedintelui rus a fost relativ pusă în plan secund de abordările de forţă adoptate de către ministerul rus apărării şi de cel de externe. Să fi avut aceste instituţii mai multe date decât cele oferite preşedintelui, să-şi permită aceastea o abordare independentă de cea a Kremlinului? Nu credem că e cazul. Pur şi simplu, ulterior aflării informaţiilor despre incident, a avut loc o distribuire de roluri. Preşedintele rus a preluat discursul de continuitate, cele două ministere pe cel de ripostă.

Între cele două variante, israeliană şi rusă, există diferenţe majore, ceea ce, teoretic, ar trebui să nu se întâmple în condiţiile în care, tehnologic, deplasările aeronavelor militare şi civile se înregistrează la detaliu, manevrele sunt desenate pe harta radiolocatoarelor ca pe o tabletă personală, iar convorbirile piloţilor cu centrele de control relevă toate detaliile privitoare la zborul efectuat.

Acuzele, uneori, se suprapun, ca tonalitate:

• partea rusă – „Israelul este singurul vinovat. Acţiunile au fost „neprofesioniste, criminal de neglijente, cel puţin”;
• partea israeliană – „partea siriană este iresponsabilă şi neprofesionistă. Au tras mai mult de 20 de rachete în toate direcţiile, fără măsuri de precauţie pentru eventuale avioane ruse prezente în spaţiul aerian”.

Alteori, se contrazic:

• partea rusă – Israelul a informat că urmează să atace cu doar un minut înainte, fără a  lăsa timp pentru măsuri de redislocare aeriană. Mai mult, a transmis că va ataca în nordul Siriei, în timp ce Latakia, obiectivul loviturilor israeliene, este în vest;
• partea israeliană – „mesajul a fost transmis într-un interval de timp acceptabil, aşa cum s-a întâmplat în perioada în care acest acord a funcţionat”.

Şi se contrazic serios atunci când este vorba de modul în care au acţionat avioanele militare israeliene:

• varianta rusă – chiar după executarea misiunii (bombardarea obiectivelor din Latakia), avioanele israeliene au continuat să zboare în spaţiul aerian apropiat litoralului sirian, având ca rezultat confundarea avionului rus cu cele israeliene de către apărarea antiaeriană (AA) siriană;
• varianta israeliană – rachetele au fost trase de apărarea AA siriană la momentul în care avioanele israeliene deja aterizau în Israel.

După un incident în care apărarea AA siriană doboară, în circumstanţe contradictorii, un avion militar al aliatului său cel mai important - Rusia, cu pierderi umane importante, cum procedează Moscova? Recompensează partea siriană cu reluarea unui contract blocat o perioadă, din 2013, prin care un sistem de rachete, S-300, şi mai performant decât cel care a provocat tragedia, este pus la dispoziţia Damascului, în ciuda avertismentelor anterioare ale Israelului. De fapt, vor fi, probabil, 2-4 sisteme S-300, ce vor fi furnizate[1] în cursul următoarelor două săptămâni, alte 2-4 sisteme urmând a fi transferate ulterior în Siria.

Moscova precizează că furnizarea acestor sisteme AA va fi însoţită de alte două măsuri „reparatorii”:

• furnizarea de sisteme performante de identificare de către forţele siriene de apărare AA a aeronavelor amice (ceea ce ar putea releva faptul că au fost probleme cu funcţionarea sistemului de identificare IFF / Identification, Friend or Foe / identificare, amic sau inamic). Ministrul rus al apărării a precizat că este vorba de sisteme care au fost furnizate până în prezent doar forţelor ruse;
• crearea unei reţele de utilizare a bruiajului electronic împotriva sistemelor satelitare, sistemelor radar şi de comunicaţii dispuse pe navele maritime sau pe aeronavele care vor avea ca obiectiv atacarea teritoriului sirian. Tot ministrul rus al apărării, Serghei Shoigu, a afirmat că măsurile vor avea ca efect calmarea „capetelor înfierbântate” ale căror acţiuni reprezintă un risc pentru militarii ruşi.

Pe timpul unei convorbiri telefonice dintre preşedintele rus, Vladimir Putin, şi cel sirian, Bashar al-Assad, acesta din urmă a exprimat „condoleanţe” în urma incidentului, care „i-a transformat în martiri în nobila luptă împotriva terorismului” pe cei 15 militari ruşi. Condoleanţe? Doar atât? Nu regrete? Nu „I am sorry / Izvinite, pojaluista!”?

Furnizarea noilor sisteme se va efectua în următoarele două săptămâni. Deja au apărut o serie de întrebări. Cum este posibil ca într-un interval atât de scurt să fie transferate aceste echipamente deosebit de complexe? Ce se va întâmpla după transfer? Dispune armata siriană de tehnicieni capabili să gestioneze funcţionarea acestor sisteme? Cum se va realiza integrarea lor cu celelalte componente AA care asigură protecţia forţelor ruse din Siria? Pentru că obiectivul final este protecţia contingentului rus în cazul unor incidente similare. Sau, poate, sistemele au fost deja transferate şi acum intră într-o transparenţă publică?

Se poate specula mult pe poziţiile contradictorii oferite de părţi opiniei publice. Un incident tragic pare a oferi Rusiei oportunităţi neaşteptate pentru a gestiona mai bine politico - militar dislocarea din Siria şi a se impune ca broker al evoluţiilor regionale.

Şi, totuşi, mai rămân câteva întrebări:

• sistemele S-200 siriene erau supervizate de consilieri ruşi? Este posibil ca deciziile privind lovirea diferitelor ţinte să fi fost luate în consultare cu aceştia?
• dacă răspunsul este pozitiv, este astfel posibil ca avionul rusesc să fi fost doborât ca urmare a unei decizii luate  de un consilier rus? Poate chiar de un tehnician?

Şi câteva ipoteze neaşteptate:

• doborârea avionului rus să fie urmarea unei decizii a propriilor tehnicieni ataşaţi sistemelor S-200 transferate părţii siriene;
• doborârea avionului rus să fie urmarea unei comenzi asumate de atac asupra unei presupuse ţinte israeliene, ceea ce ar presupune şi faptul că, indirect, militari ruşi au acţionat asupra unor obiective militare israeliene.

La aflarea informaţiei privind transferul sistemelor S-300 către partea siriană, premierul israelian, Benjamin Netanyahu, a avut luni, 24 septembrie, o convorbire la telefon cu preşedintele rus, Vladimir Putin, căruia i-a retransmis[2] mesajul că Israelul va continua să-şi protejeze interesele şi securitatea. Şi a mai declarat că „punerea de sisteme de arme avansate în mâini iresponsabile va creşte pericolele din regiune”. A fost o referire la iresponsabilităţi politice sau tehnice?

Desigur, sunt doar ipoteze de analist care interpretează ceea ce apare în spaţiul public, citeşte, cât poate, printre rânduri de comunicate, concluzionează în funcţie de experienţele anterioare şi background-ul profesional. Dar dacă....