Dosarul Kosovo – decisiv pentru viitorul european al Balcanilor de Vest

[ English Version HERE ]

Chiar şi după intensificarea implicării diplomatice a SUA în regiune, mai cu seamă în gestionarea procesului de soluţionare a conflictului din Bosnia şi Herţegovina (1995), tensiunile etnice din fosta Iugoslavie au continuat să se manifeste şi au crescut în intensitate, constatându-se o continuare a violenţelor extreme după ce liderii sârbi de la Belgrad au declanşat operaţiile militare care aveau ca obiectiv înăbuşirea tendinţei de separare a provinciei Kosovo. Aici nu trebuie să omitem a evidenţia că exacerbarea tendinţelor separatiste în Kosovo nu a fost doar rezultatul precedentelor create prin separarea Croaţiei, Sloveniei şi Bosniei şi Herţegovinei, ci şi rezultatul tensiunilor generate de momente anterioare importante care au marcat evoluţia situaţiei din fosta Iugoslavie materializate prin centralizarea graduală a puterii la Belgrad, dar şi prin reducerea competenţelor Kosovo (1988 – 1990) şi abolirea autonomiei acestei provincii (iulie 1990). În contextul dimensiunii atinse de conflictul din Kosovo şi imposibilităţii dovedite a instituţiilor internaţionale de a identifica o soluţie viabilă şi acceptată de ambele părţi pentru stabilizarea situaţiei din provincie, în 1999 NATO a intervenit militar pentru a evita un posibil genocid, încetarea conflictului şi impunerea păcii în regiune.

Momentul culminant care a precedat şi a contribuit decisiv la materializarea declaraţiei independenţei Kosovo a fost referendumul organizat în 2006, în Muntenegru, sub auspiciile UE, referendum care a consfinţit independenţa faţă de Serbia şi recunoaşterea entităţii muntenegrene ca stat membru ONU. Ideea că, în mod subiectiv, fostelor republici iugoslave dar, mai ales, unei republici slave ortodoxe cum este Muntenegru, li s-a permis separarea de Serbia, în timp ce aproape două milioane de etnici albanezi trebuiau să continue să facă parte din statul sârb, s-a dovedit a fi  nesustenabilă şi i-a determinat pe liderii kosovari să ceară proclamarea independenţei, spulberând orice soluţie alternativă.

A devenit evident că abordările diferite ale administraţiei de la Belgrad în cazuri similare a motivat şi mai mult pe etnicii albanezi kosovari pentru a-şi declara în mod unilateral independenţa (17.02.2008), mai ales că aceştia au beneficiat şi de cadrul favorabil generat de plasarea provinciei sub administraţie internaţională (2001), dar şi de Planul Ahtisaari care prevedea independenţă supervizată de comunitatea internaţională (2007).

Cum era de aşteptat, declararea unilaterală a independenţei Kosovo a generat o multitudine de controverse şi, implicit, puncte de vedere diferite la nivel internaţional, argumentul cel mai elocvent în acest sens fiind faptul că, până la data de 17.02.2018, Kosovo beneficiază de un număr de 115 recunoaşteri diplomatice oficiale, sub pragul de 2/3 necesar pentru a se emite o hotărâre a Adunării Generale a ONU. Din punct de vedere statistic, independenţa Kosovo este recunoscută oficial de 111 (58%) din cele 193 state membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), 23 din cele 28 (82%) state membre ale Uniunii Europene (UE), 25 din cele 29 (86%) state membre NATO şi 36 din cele 57 (63%) state membre ale Organizaţiei Cooperării Islamice (OIC).

Sursă: International recognition of Kosovo / https://en.wikipedia.org/wiki/International_recognition_of_Kosovo

Dosarul Kosovo a căpătat o nouă perspectivă şi o nouă dinamică după avizul consultativ al Curţii Internaţionale de Justiţie (CIJ), din iulie 2010, care a catalogat declararea unilaterală a independenţei ca fiind un act ce nu intră în contradicţie cu normele de drept internaţional. În acest context, Priştina şi-a întărit mesajele în favoarea unor noi recunoaşteri ale independenţei statalităţii Kosovo, în vreme ce Belgradul continuă să încerce să convingă comunitatea internaţională că secesiunea provinciei este un act ilegal şi de natură să creeze un precedent periculos pentru multe alte zone ale lumii. Începând cu septembrie 2010, declararea independenţei şi, implicit, consolidarea acestui nou statut pentru Kosovo beneficiază nu numai de  avizul consultativ favorabil al Curţii Internaţionale de Justiţie, privind conformitatea acestei declaraţii cu dreptul internaţional, ci mai ales de efectele invocării şi susţinerii „principiului autodeterminării popoarelor”, la nivel  european.

Evoluţiile din ultima perioadă arată că Belgradul abordează „dosarul Kosovo” într-un mod pragmatic, fiind interesat atât de intrarea în UE, cât şi de prezervarea poziţiei sale privind Kosovo.

Recent, în contextul derulării procesului de aderare la UE, s-a constatat o schimbare a atitudinii liderilor de la Belgrad, aceştia din urmă acceptând începerea unui nou ciclu de negocieri cu Priştina, în condiţiile medierii UE.

Astfel, Serbia şi Kosovo au semnat în anul 2013 un acord de normalizare a relaţiilor, mediat de UE, înţelegere care a permis guvernului de la Belgrad să înceapă negocierile pentru aderarea la blocul comunitar, în anul 2014. După luni de negocieri mediate de UE, Kosovo şi Serbia au ajuns, în cele din urmă, la un acord de normalizare a relaţiilor prin care Belgradul a fost determinat să recunoască guvernului de la Priştina exerciţiul autorităţii administrative pe teritoriul Kosovo, acceptând să dialogheze cu acesta în calitate de autoritate legitimă, iar Priştina a fost convinsă să acorde comunităţii sârbe din nordul provinciei un statut aparte, acceptând ca sârbii din nordul Kosovo să se autoguverneze, atâta vreme cât admit că sunt parte a provinciei, Curtea Constituţională a Kosovo autorizând acest lucru.

În pofida lansării dialogului între Priştina şi Belgrad, a materializării controlului structurilor de poliţie şi vamale kosovare la frontiera cu Serbia, existenţei unui anumit nivel de libertate de circulaţie şi a funcţionării tribunalelor în partea de nord a Kosovo, participării reprezentanţilor celor aproximativ 120.000 de etnici sârbi la procesul electoral şi, implicit, la procesul legislativ şi executiv, punctele de vedere şi disensiunile pe marginea viitorului Kosovo, atât la nivel regional, cât şi la nivel internaţional, continuă să marcheze în mod semnificativ stabilitatea şi viitorul integrării europene atât al Serbiei, cât şi al Kosovo

Drept urmare, o scurtă analiză a actualei situaţii, la zece ani de la declararea independenţei, scoate în evidenţă Kosovo ca fiind încă o entitate marcată de instabilitate, de riscuri de securitate şi, implicit, de necesitatea prezenţei forţelor internaţionale pentru gestionarea problemelor cu care se confruntă. Interpretarea diferită a principiilor din Cartă sau a prevederilor unor rezoluţii ONU şi, nu în ultimul rând, lacunele legislative şi diferenţele de opinie apărute la nivel european şi internaţional, continuă să contribuie la tergiversarea procesului de recunoaştere a independenţei Kosovo deja declanşat, în contextul în care acest proces este catalogat mai degrabă ca fiind unul ireversibil.

Perspectiva incertă de soluţionare a dosarului Kosovo contribuie semnificativ la menţinerea unui nivel de incertitudine ridicat cu privire la perspectiva Balcanilor de Vest de integrare în UE. Drept urmare, la nivelul comunităţii internaţionale s-au intensificat activităţile de identificare a unei soluţii unanim acceptate pentru extinderea structurilor europene în regiunea Balcanilor de Vest.

Spania, Cipru, România, Grecia şi Slovacia nu au recunoscut independenţa Kosovo, considerând că ar putea fi precedent periculos.

Stabilitatea internaţională nu poate fi asigurată prin dezintegrarea statelor multietnice, ci prin reformarea statelor respective şi prin gestionarea eficientă şi eficace a problemelor minorităţilor etnice. Orice excepţie de la regula generală conform căreia conflictul etnic ar trebui să fie rezolvat prin reformarea statului şi nu prin punerea în operă a secesiunii prin utilizarea forţei produce în mod indubitabil consecinţe destabilizatoare pentru ordinea internaţională şi va face extrem de dificile încercările de mediere în oricare parte a lumii.

Trebuie să remarcăm, totuşi, că cele cinci state europene care nu au recunoscut independenţa fostei provincii iugoslave au fost de acord ca UE să demareze negocieri cu Kosovo, pentru a ajuta la calmarea tensiunilor naţionaliste din Balcani. Independenţa justiţiei şi rezultatele limitate în lupta împotriva crimei organizate şi corupţiei rămând preocupări majore pentru toţi actorii internaţionali care sprijină statul de drept în Kosovo. Este posibil ca, în perioada următoare, să asistăm la presiuni suplimentare asupra celor cinci state, dar şi asupra statelor din Balcanii de Vest pentru soluţionarea diferendelor bilaterale, dezvoltarea cooperării în această regiune şi realizarea reconcilierii în regiune.

La nivelul liderilor de la Priştina, soluţia de rezolvare a problemei statutului Kosovo este creşterea determinării şi intensificarea acţiunilor UE pentru integrarea ultimelor cinci entităţi din Balcanii de Vest (Albania, Macedonia, Muntenegru, Serbia şi Bosnia şi Herţegovina şi Kosovo). Pe plan internaţional se consolidează, însă,  din ce în ce mai mult evaluarea că stabilitatea regiunii este strâns legată de perspectiva recunoaşterii independenţei Kosovo şi, implicit, de asigurarea unui mediu politic şi economic stabil şi predictibil, acest lucru fiind în relaţie directă şi cu faptul că UE este cel mai mare partener comercial al statelor din Balcanii de Vest, acumulând peste 76% din comerţul total din regiune.

Cu toate acestea, se poate aprecia că în condiţiile menţinerii unui statut incert pentru Kosovo, atât albanezii, cât şi sârbii vor căuta permanent să-şi consolideze propria poziţie în faţa provocărilor din regiune care, trebuie să recunoaştem, de cele mai multe ori generează un nivel ridicat de impredictibilitate pentru evoluţiile politice, economice, militare şi de securitate din Balcanii de Vest.

La nivelul principalilor actori internaţionali occidentali implicaţi în gestionarea unor astfel cazuri se consolidează din ce în ce mai mult următoarele idei:

- este respinsă existenţa unui „model Kosovo”;

- principiile aplicate în procesul de soluţionare a conflictului din Kosovo nu pot constitui un precedent pentru un oricare alt conflict similar într-o altă regiune a lumii.

Evoluţia situaţiei din Kosovo pare a fi mai degrabă una ireversibilă, la această apreciere contribuind şi catalogarea din ce în ce mai evidentă la nivel internaţional a caracterului distinct şi de unicitate a evoluţiei acestei entităţi. Declararea independenţei a fost şi continuă să fie susţinută de actori internaţionali importanţi, dar a avut şi o serioasă opoziţie din partea unor state. Argumente esenţiale ce pot fi aduse în sprijinul unicităţii dosarului Kosovo:

- situaţia demografică a Kosovo (peste 90% etnici albanezi);

- existenţa unor precedente istorice anterioare, mai ales precedentul slavilor ortodocşi din Muntenegru cărorora li s-a permis separarea de Serbia chiar de liderii sârbi de la Belgrad, în timp ce, celor aproape două milioane de etnici albanezi li se cere şi acum să continue să facă parte din statul sârb, justificându-se că diferenţierea pe criterii etnice, culturale sau religioase nu reprezintă o condiţie suficientă, pentru declararea independenţei fiind necesar să existe motive întemeiate;

- diferenţele majore ce ţin de segmentele culturii, etniei şi religiei;

- dreptul la autodeterminare care este recunoscut de Carta ONU şi reprezintă baza relaţiilor dintre popoare;

- unicitatea cazului Kosovo s-a evidenţiat atât prin actul „secesiunii” ca reacţie la un anumit nivel de opresiune a statului asupra unui grup etnic specific, prin partajare progresivă a suveranităţii, crearea de noi instituţii, toate acestea determinând un nou statut pentru fosta provincie sârbă.

În contextul unei perspective încă neclare de aderare a Balcanilor de Vest la UE apare o problemă deosebită cu privire la viitoarea atitudine a entităţilor din această regiune, nefiind exclus ca unele dintre acestea, Serbia, mai ales, să căute soluţii alternative, fapt ce ar putea contribui la încetinirea reformelor declanşate.

Este semnificativ faptul că, prin Rezoluţia Parlamentului European din 14.06.2017 referitoare la Raportul Comisiei pe 2016, privind Kosovo, UE sprijină pe deplin consolidarea actualului statut al Kosovo, fiind salutată intrarea în vigoare a acordului de stabilizare şi de asociere UE-Kosovo (ASA) la 01.04.2016, ca etapă esenţială a continuării procesului de integrare a Kosovo în UE.  Se solicită Kosovo să continue să dea dovadă de voinţă şi hotărâre politică pentru implementarea foii de parcurs convenite cu UE şi, nu în ultimul rând, liderii comunităţii sârbo-kosovare sunt îndemnaţi să îşi asume pe deplin responsabilitatea privind locul şi rolul lor în cadrul instituţiilor Kosovo, acţionând independent de Belgrad şi în mod constructiv în avantajul tuturor locuitorilor din Kosovo.

Putem aprecia că un succes în soluţionarea dosarului Kosovo ar putea reprezenta o reuşită istorică la nivel internaţional în procesul de normalizare a relaţiilor între comunităţi ce aparţin unor etnii, culturi sau religii diferite, de soluţiile identificate putând beneficia concret diverse populaţii cu aspiraţii de integrare în lumea democratică şi civilizată.

Este semnificativ de subliniat că şi îngrijorările Serbiei cu privire la perspectiva parcursului său european sunt reale, UE nefiind dispusă să facă concesii în favoarea Belgradului în ceea ce priveşte îndeplinirea cerinţelor pentru aderarea la UE, în sprijinul acestei aprecieri putând aduce ca argument tot Rezoluţia Parlamentului European din 14.06.2017, în care se stipulează foarte clar că sunt sprijinite eforturile Kosovo de a se integra în comunitatea internaţională şi participarea Kosovo la toate organizaţiile regionale şi internaţionale relevante dar, în acelaşi timp, Serbia este îndemnată să pună capăt interferenţelor în acest proces.

Având în vedere cerinţele ferme ale UE ce trebuiesc îndeplinite de către Kosovo, liderii de la Priştina relansează o provocare importantă ce ţine de transformarea Forţelor de Securitate din Kosovo în Forţele Armate ale Kosovo, provocare ce ar putea avea un impact semnificativ asupra evoluţiei relaţiei Serbia-Kosovo.

Într-un astfel de context, pot fi creionate mai multe scenarii de evoluţie a situaţiei din Kosovo:

- normalizarea relaţiilor dintre Kosovo şi Serbia până în 2019. În contextul unui astfel de scenariu, Serbia ar putea deveni membru UE în 2025, iar Kosovo ar putea beneficia de liberalizarea vizelor în 2019, ar deveni membru al marilor organizaţii internaţionale şi ar fi de aşteptat aderarea la UE în perioada următoare, cu angajamentul Serbiei de a susţine Kosovo pentru obţinerea statutului de membru. Implicit, un asemenea scenariu va contribui la îmbunătăţirea situaţiei economice atât în Serbia, cât şi în Kosovo, dar şi la adoptarea de către cele două entităţi a unor decizii dificile care ar consta în renunţarea Belgradului la pretenţia sa teritorială asupra provinciei Kosovo, în timp ce Kosovo ar trebui să acorde anumite puteri executive asociaţiei municipalităţilor cu majoritate sârbă din nordul Kosovo. Într-un astfel de caz, cel mai probabil comunitatea internaţională ar putea să fie dispusă să acorde pachete de stimulente financiare şi politice pentru susţinerea ambelor părţi şi, în acelaşi context, am putea asista şi la modificarea poziţiei unor actori internaţionali importanţi cum sunt Rusia şi China, fapt ce ar contribui la deblocarea procesului de recunoaştere a Kosovo şi în cadrul ONU;

- menţinerea retoricii populiste şi naţionaliste a liderilor de la Belgrad şi Priştina şi, implicit, menţinrea actualui conflict îngheţat între Serbia şi Kosovo. Acest scenariu pare a fi unul realist, deoarece liderii politici din Kosovo şi Serbia nu par a fi dispuşi să facă compromisuri, liderii celor două entităţi fiind chiar doi foşti inamici: Aleksandar Vucic a fost ministrul sârb al informaţiilor în timpul războiului din Kosovo, în timp ce Hashim Thaci a fost liderul militar al kosovarilor albanezi/UCK. Într-un astfel de context, principalele consecinţe vor fi deteriorarea situaţiei politice şi economice din Serbia şi Kosovo şi, implicit, creşterea incertitudinii cu privire la perspectiva europeană a celor două entităţi. Probabilitatea unui astfel de scenariu ar putea fi crescută de o posibilă deteriorare a situaţiei economice şi o scădere a nivelului de unitate în cadrul UE, acest fapt conducând la îngheţarea procesului de extindere în regiunea Balcanilor de Vest şi, implicit, la pierderea de către Bruxelles a instrumentului aderării care, până în prezent, a constituit unul din principalele instrumente de menţinere a stabilităţii regiunii. Drept urmare, ar putea creşte considerabil influenţa Rusiei, Chinei şi Turciei în Balcanii de Vest, o astfel de evoluţie contribuind la exacerbarea actualelor tensiuni latente care au la bază extremismul religios şi etnic;

- izbucnirea unui conflict armat între Kosovo şi Serbia în cazul în care perspectivele de aderare la structurile europene ale celor două entităţi vor deveni irealizabile. Probabilitatea de realizare a unui asemenea scenariu ar putea fi crescută de influenţa Rusiei, aliat puternic pentru Serbia şi care poate continua să exercite dreptul de veto în cadrul Consiliului de Securitate al ONU pentru a bloca parcursul internaţional al Kosovo Materializarea unui astfel de scenariu ar putea impulsiona un posibil proces de negare a independenţei Kosovo, fapt ce ar putea declanşa contrareacţii extreme din partea kosovarilor albanezi ce ar putea zdruncina din temelii inclusiv stabilitatea Macedoniei şi Bosniei şi Herţegovinei şi ar compromite definitiv perspectiva europeană a Balcanilor de Vest.

În prezent, independenţa Kosovo pare a fi singura variantă decizională fezabilă la dispoziţia comunităţii internaţionale. Chiar dacă Serbia şi-a anunţat ferm decizia de a renunţa la integrarea în UE în cazul nerealizării unor compromisuri în favoarea sa în dosarul Kosovo, autorităţile de la Belgrad par a conştientiza că actuala situaţie în Kosovo este ireversibilă şi sunt, într-o foarte mare măsură, rezultatul politicilor opresive ale foştilor lideri de la Belgrad.