21 ianuarie 2019

Donald Trump la jumătatea mandatului. Deciziile majore care au schimbat lumea (Partea I)

Niculae Iancu

Sursă foto: Mediafax

Se împlinesc doi ani de la instalarea preşedintelui Donald Trump în Biroul Oval de la Washington. Doi ani marcaţi de puternice turbulenţe şi dezbateri nesfârşite privind stabilitatea şi legitimitatea sistemului internaţional instituit la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Doi ani care au consemnat o serie de decizii majore ale liderului celei mai mari puteri globale, care au creat surpriză sau îngrijorare, admiraţie sau dezaprobare, nesiguranţă sau apreciere, pentru cetăţeanul american sau pentru întreaga comunitate internaţională.

Consecinţele acestor decizii, încă greu de anticipat astăzi, se vor putea regăsi într-o lume mai bună, pragmatică, funcţionând după reguli adaptate la realităţile Secolului XXI, în care raportul dintre costuri şi beneficii este corect şi legitim distribuit între actorii sistemului internaţional. În egală măsură, consecinţele ar putea fi opuse, într-o lume profund divizată, o lume a barierelor şi constrângerilor, a insecurităţii şi izolării. Timpul va arăta care dintre aceste scenarii s-a dovedit fezabil şi în ce măsură o lume considerată mai echitabilă este şi o lume mai sigură.

Ceea ce pare a fi singura certitudine a prezentului este intrarea în epoca transformărilor profunde ale actualului sistem internaţional, iar schimbarea nu va putea fi niciodată înţeleasă ignorând rolul central al Statelor Unite.


Ca urmare, analiza de faţă prezintă deciziile majore ale Administraţiei Trump, din prima jumătate a mandatului său, cu potenţial de influenţare semnificativă a modului tradiţional de funcţionare a sistemului internaţional şi, mai ales, cu o forţă de nestăvilit în modelarea lumii viitoare.

În loc de introducere - Zidul de la frontiera cu Mexicul

Blocajul financiar, fie acesta şi parţial, al instituţiilor publice americane a intrat în a patra săptămână. Deja este cea mai lungă criză de această natură înregistrată de guvernul Statelor Unite în istoria sa. Dezbaterea din Congres dintre democraţi şi republicani pe tema alocării de bani publici pentru ridicarea unui zid la frontiera cu Mexicul, care în viziunea preşedintelui Donald Trump ar putea stăvili valurile de emigranţi dinspre sud, a intrat într-un impas aparent fără ieşire. Cei care decontează nota de plată a conflictului politic, aşa cum se întâmplă de obicei, sunt cetăţenii. De data aceasta este vorba despre cei aproape opt sute de mii de funcţionari din instituţiile şi agenţiile guvernamentale federale afectate şi de familiile lor.

În susţinerea solicitării sale, Preşedintele Trump invocă existenţa unei situaţii de urgenţă, a unei adevărate „probleme de securitate naţională, o problemă de natură teroristă”, după cum consemnează CNN. Ridicarea de bariere fizice pentru îngrădirea libertăţii de mişcare a oamenilor a reprezentat, de multe ori, o măsură de forţă a politicienilor aflaţi în faţa situaţiilor de criză aparent fără soluţii politice, determinate de mişcarea unor mari mase de oameni aflaţi în căutarea unei lumi mai bune. Însă, indiferent dacă decidenţii politici s-au aflat sau nu de aceeaşi parte a zidului în raport cu oamenii pe care au încercat să-i oprească, de fiecare dată, astfel de soluţii au fost aspru criticate şi s-au întors împotriva iniţiatorilor. Poate că exemplul cu valoare de simbol este cel al Zidului Berlinului, care s-a dovedit a fi cea mai imorală decizie politică de acest tip a istoriei recente a omenirii.

Perseverenţa Administraţiei Trump în a determina Congresul american să aprobe alocarea în 2019 a peste 5 miliarde de dolari pentru ridicarea zidului, atipică pentru o ţară considerată campioana globală a democraţiei liberale, a drepturilor omului şi libertăţilor multiple, este doar cea mai recentă confirmare a determinării cu care preşedintele urmăreşte realizarea promisiunilor sale electorale. Aceasta vine după un lung şir de decizii majore de politică internă şi externă, percepute atât de presa de peste ocean, cât şi în multe capitale ale lumii, ca având puternice nuanţe izolaţioniste, parte a unui comportament unilateralist cu iz naţionalist, fără precedent în multe decenii de ordine internaţională liberală.

Cu toate acestea, astfel de concluzii nu sunt altceva decât expresia unui model de analiză care a guvernat studiul relaţiilor şi securităţii internaţionale pentru întreaga epocă postbelică. Dar dacă acest model şi-a epuizat resursele, iar lumea nu mai este aceeaşi? Poate că astăzi este nevoie de o nouă teorie, iar preşedintele Donald Trump, în mod conştient sau nu, poate scrie istorie pentru ceea ce viitorii analişti vor numi fundamentele securităţii internaţionale şi ale noii ordini globale, într-o lume pe care astăzi putem doar să credem că ne-o imaginăm.

Retragerea din Parteneriatul Trans-Pacific

Totul a început în 20 ianuarie 2017, „ziua inaugurării” lui Donald J. Trump ca cel de-al 45-lea preşedinte al Statelor Unite. Cu ocazia instalării, Trump lansa modelul de politică externă şi de securitate „America în primul rând”, într-un discurs inaugural centrat pe afirmarea interesului naţional înaintea oricăror interese sau angajamente comune anterioare. În esenţă, viziunea primordialităţii americane urmăreşte reducerea deficitelor comerciale ale Statelor Unite, „consolidarea vechilor alianţe şi formarea unora noi” şi „protejarea frontierelor” împotriva pericolelor din exterior, toate acestea „în beneficiul muncitorilor americani şi familiilor americane”.

La doar trei zile de la instalarea în Biroul Oval, în 23 ianuarie 2017, Trump a luat prima decizie majoră din cadrul mandatului său. Retragerea Statelor Unite din Parteneriatul Trans-Pacific (TPP), un tratat de natură economică între 12 state de pe ţărmurile Pacificului, inclusiv Canada şi Mexic sau Japonia, Australia şi Noua Zeelandă. Acordul fusese negociat de Administraţia Obama şi urmărea crearea celei mai mari pieţe de liber schimb, prin reducerea taxelor şi protejarea comerţului într-un spaţiu geografic uriaş, acoperind 40 de procente din economia globală.

Pentru arhitecţii americani ai tratatului iniţial, valoarea strategică a TPP era conferită de faptul că acesta urma să reprezinte vehiculul pentru afirmarea supremaţiei Statelor Unite în Asia şi să conducă la consolidarea alianţelor sale regionale. TPP era parte a unei viziuni pe care secretarul de stat de la data negocierilor, Hillary Clinton, viitorul contracandidat democrat în alegerile prezidenţiale câştigate de Trump, o enunţa chiar prin titlul articolului „Secolul Pacific al Statelor Unite”, publicat, în 2011, în Foreign Policy. Clinton spunea că „regiunea Asia-Pacific a devenit un factor esenţial al politicii globale. […] Aici este casa câtorva dintre aliaţii noştri cheie şi a unor importante puteri emergente precum China, India şi Indonezia”. Printr-o astfel de frazare, Clinton realiza o primă delimitare a părţilor unei balanţe de putere în curs de aşezare, care probabil că va domina securitatea internaţională pentru multe decenii de acum înainte, cu sau fără Statele Unite în interiorul TPP.

Cu toate acestea, retragerea Statelor Unite din acord în epoca Trump părea lesne de anticipat, având în vedere modalitatea de politizare a temei pe parcursul campaniei electorale. Cu referire la acesta, Donald Trump spunea „ţara noastră are probleme serioase. Nu mai obţinem victorii deloc. Se întâmpla în trecut, dar astăzi nu mai există victorii. Când a fost ultima dată când cineva a văzut Statele Unite învingând China într-o negociere comercială? Când am învins Japonia, indiferent despre ce ar fi vorba? Japonezii vând milioane de autoturisme în SUA şi noi ce facem? Când a fost ultima dată când aţi văzut un Chevrolet în Tokyo? Nu există aşa ceva, pentru că ei ne înving de fiecare dată”.

În pofida şocului iniţial de pe scena internaţională, celelalte 11 state au revizuit tratatul şi l-au adoptat sub titulatura Acordul Global şi Progresiv pentru Parteneriatul Trans-Pacific (CPATPP), dovedind astfel ataşament faţă de viziunea integratoare a Pacificului, chiar şi în absenţa SUA. În noile condiţii, a fost creată, la 30 decembrie 2018, cea de-a treia mare piaţă comună a lumii, după NAFTA şi UE.

Criticii deciziei de retragere a Washingtonului şi-au pus întrebarea dacă nu cumva, pe uşa pe care au ieşit Statele Unite, va intra China, care va avea astfel posibilitatea de a-şi amplifica influenţa asupra întregii regiuni, deja manifestă printr-o multitudine de tratate bilaterale şi multilaterale, precum Organizaţia de Cooperare de la Shanghai sau ASEAN, iar consecinţa nefastă ar fi aceea că Statele Unite ar urma să fie în faţa unor pierderi duble.

Chiar dacă o apropiere a Chinei de CPATPP nu este realizabilă pe termen scurt, având în vedere standardele prea ridicate ale acordului pentru economia coordonată de la Beijing, evoluţiile trebuie urmărite cu atenţie, cu atât mai mult cu cât şi alţi actori statali relevanţi şi-au arătat interesul pentru noul parteneriat, aşa cum sunt Indonezia, Coreea de Sud şi chiar Marea Britanie. Aceasta din urmă, conform presei din insulă, s-ar putea orienta către CPATPP în căutarea de oportunităţi de reimplicare, mai activă, în cea mai dinamică zonă economică de pe glob, mai ales în contextul ieşirii din Uniunea Europeană.

Dincolo de surprize strategice şi şocuri de politică internaţională, retragerea Statelor Unite din TPP reprezintă prima mare decizie izolaţionistă asumată unilateral de Administraţia Trump, care poate fi percepută, având în vedere anvergura sa economică, drept momentul istoric care consemnează intrarea într-o perioadă de turbulenţe şi incertitudini marcată de tensiuni induse de punerea sub semnul întrebării a viziunii integratoare şi instrumentelor de guvernare globală instituite la finele celor două conflagraţii mondiale.

Mai mult, în memorandumul de ieşire din TPP, preşedintele Trump anunţă „intenţia administraţiei sale de a trata direct cu fiecare ţară, în format bilateral, în negocierea viitoarelor tranzacţii comerciale”. Rămâne de văzut dacă aceasta se va dovedi a fi politica urmată de Administraţia de la Washington în majoritatea formatelor internaţionale de cooperare din care face parte, fie acestea „G”-uri, acorduri climatice sau de altă natură sau chiar alianţe militare. Oricum, premisele divizării sistemului internaţional sunt mai puternice decât oricând.

Ordinul executiv „interzicerea musulmanilor”

În 27 ianuarie 2017, preşedintele Trump semna ordinul executiv prin care se introduceau restricţii de călătorie în Statele Unite, pentru cetăţenii a şase state musulmane pentru o perioadă de nouăzeci de zile, precum şi pentru sirieni pe termen nelimitat. Titlul sub care era asumat ordinul este edificator pentru ceea ce se anunţa a fi un comportament ferm al Administraţiei de la Washington în asigurarea securităţii cetăţenilor americani, prin adoptarea de măsuri coercitive şi nepopulare, împotriva oricăror tipuri de ameninţări: „protejarea naţiunii de intrarea teroriştilor străini pe teritoriul Statelor Unite”.

Semnarea ordinului a provocat un val uriaş de proteste interne, politice şi sociale, şi a determinat acţiuni cu caracter juridic pentru blocarea efectelor sale, în principal pe motive de neconstituţionalitate, atât timp cât acesta a fost perceput ca un act discriminatoriu, de natură religioasă. Pe de o parte, aşa cum probabil era de aşteptat, democraţii au condamnat ordinul în bloc, însă acestora li s-au alăturat şi unii congresmeni republicani. Printre aceştia din urmă, senatorul John McCain, candidatul republican la alegerile prezidenţiale din 2008, şi-a exprimat îngrijorarea cu privire la un posibil efect advers determinat de „alimentarea simpatiei în ţările nominalizate de ordin pentru organizaţii teroriste precum ISIS”.

De asemenea, acesta s-a referit şi la faptul că un astfel de act poate fi privit drept „o întoarcere cu spatele către cei care şi-au riscat viaţa pentru a activa în calitate de interpreţi pentru militarii şi diplomaţii americani” în zonele de conflict, aducând în atenţie lunga implicare militară a Statelor Unite în întregul areal al lumii islamice. Cu alte cuvinte, Washingtonul nu ar fi străin de emergenţa cauzelor care au condus la actualul fenomen migraţionist, parte a celei mai mari crize umanitare din lume, aşa cum o caracteriza secretarul general al ONU, António Guterres.

Pe de altă parte, începând cu data de 28 ianuarie, mii de americani s-au adunat în aeroporturi şi în alte locaţii, pentru a protesta, acţiuni care au creat ceea ce presa de peste ocean a denumit „haosul din aeroporturi”. Pe platformele social media au fost lansate campanii sub egida unor hashtag-uri precum #MuslimBan sau #TravelBan. Unul dintre rezultate a fost strângerea a peste un milion şi jumătate de semnături pe o petiţie care solicita anularea ordinului.

Totodată, oficiali din capitalele statelor vizate de interdicţii au reacţionat, aducând critici guvernului american. De exemplu, ministrul de externe iranian Mohammad Javad Zarif a numit ordinul ca fiind „ruşinos” şi îndreptat împotriva „bunicilor iraniene”, în timp ce a anunţat măsuri de răspuns similare.

Ulterior, documentul a fost revizuit de mai multe ori, ca urmare a deciziilor de blocare din instanţe. Administraţia Trump a decis să nu renunţe la măsură, dând dovadă de consecvenţă în a impune soluţii pentru transformarea promisiunilor electorale în realitate. Mai mult, ordinul a fost extins pentru a include şi cetăţeni ai altor state, precum Venezuela, Coreea de Nord sau Ciad. S-a creat astfel contextul care le-a permis multor analişti din întreaga lume să afirme că extinderea restricţiilor de intrare în Statele Unite înseamnă, în esenţă, „finalul visului american”, iar rezultatul este ridicarea unui „zid invizibil în jurul Americii”, aşa cum s-a mai întâmplat doar în epoca „xenofobismului” deceniului trei al secolului trecut, atunci când a fost interzis accesul în SUA al asiaticilor, italienilor, grecilor şi est-europenilor.

Mergând dincolo de tonalităţile acute şi evitând generalizările abrupte, data de 27 ianuarie 2017 rămâne momentul de referinţă pentru politica Trump destinată controlului migraţiei şi diminuării riscurilor de natură teroristă pe teritoriul Statelor Unite, într-o lume aflată în plină criză umanitară, cu milioane de oameni obligaţi să îşi părăsească ţările şi căminele, pe fondul cronicizării unor conflicte pentru care nu se întrevăd soluţii viabile pe termen mediu şi lung. Este momentul care marchează întoarcerea Administraţiei cu faţa către problemele interne ale Statelor Unite, anunţată în discursul inaugural atunci când Donald Trump spunea „Americanii uitaţi de ţara noastră nu vor mai fi uitaţi de acum încolo. […] În centrul acestei schimbări stă o convingere crucială: o naţiune există pentru a fi în serviciul propriilor cetăţeni”.

Revizuirea Acordului de Liber Schimb Nord-American

În 18 mai 2017, Casa Albă informează Congresul despre intenţia sa de a „moderniza” Acordul de liber schimb nord-american (NAFTA), din care mai fac parte Canada şi Mexicul. Donald Trump numea această înţelegere „cel mai prost acord comercial din istorie”, iar anunţul privind renegocierea sa venea după ce, iniţial, Trump făcuse publică intenţia ca Statele Unite să se retragă integral din acord.

Ulterior momentului de panică creat de posibilitatea materializării acestui ultim scenariu, decizia de renegociere a venit ca un balon de oxigen şi a creat aparenţa consensului general privind necesitatea modernizării celui mai mare tratat de liber schimb al lumii, privit în termeni financiari. În plan intern, atât republicanii, cât şi democraţii, au salutat lansarea temei reanalizării prevederilor tratatului, deşi cu tuşe diferite privind profunzimea schimbărilor aşteptate. În plan extern, oficialii mexicani şi-au arătat disponibilitatea de a porni negocierile imediat, în timp ce premierul canadian, Justin Trudeau, se raporta la moment ca fiind punctul de cotitură pentru racordarea pieţei comune nord-americane la realităţile Secolului XXI.

Negocierile aveau să nu fie atât de afabile, aşa cum s-ar fi putut crede, având în vedere sprijinul unanim exprimat iniţial. De exemplu, în august 2018, Donald Trump anunţa că SUA au ajuns la un acord cu Mexicul şi ameninţa cu lăsarea Canadei în afara înţelegerii, dacă nu se sincronizează rapid cu stadiul negocierilor. Impasul era mai serios decât poate părea astăzi, la final de drum. Ameninţarea preşedintelui american a activat mecanismele de analiză legală din Washington, iar avizul acestora a fost ceva de genul, ori acord în trei, ori deloc.

Mai mult, acest „deloc” ar fi condus la un dezastru greu de imaginat, într-un sistem economic extrem de integrat, cu lanţuri de aprovizionare şi producţie răspândite pe întreg continentul, cel puţin pentru majoritatea afacerilor din Statele Unite. În acest context, ar fi de remarcat, încă o dată, gradul de asumare a unor riscuri semnificative de către Administraţie, în logica mizelor de tip totul sau nimic, pentru atingerea unor obiective considerate esenţiale pentru creşterea bunăstării cetăţenilor americani. Nu trebuie neglijat faptul că acest impas avea loc la puţin timp după ce Trump îl acuza pe Trudeau de „trădare” şi de „înjunghiere pe la spate” şi îl numea „fără onoare şi slab”, cu ocazia summit-ului G7 din Charlevoix, Quebec, la finalul căruia a şi refuzat să semneze declaraţia finală. Totodată, trebuie remarcat că este vorba nu numai despre un aliat strategic al Statelor Unite, dar şi despre singurul aliat cu graniţă comună, în desenul geopolitic al Statelor Unite, considerat esenţial, în toate paradigmele de securitate, pentru ascensiunea şi instalarea acestora în poziţia de unică superputere globală.

La finalul unui traseu anevoios, cu sincope şi compromisuri, la 30 noiembrie 2018, preşedintele Trump, preşedintele mexican Enrique Peña Nieto şi prim-ministrul canadian Justin Trudeau au semnat, la Buenos Aires, noul acord de tip NAFTA, sub denumirea Acordul SUA-Mexic-Canada (USMCA). Conform unor membri ai echipei premierului Canadei, au fost necesare „aproape 48 de ore de muncă de convingere” pentru ca acesta să apară public la ceremonia de semnare alături de ceilalţi doi lideri. Înţelegerea conţine noi menţiuni privind piaţa muncii, măsuri care întăresc protecţia proprietăţii intelectuale a Statelor Unite şi impun standarde îmbunătăţite pentru industria auto.

Cu toate acestea, „acordul NAFTA 2.0”, după cum îl denumeşte presa americană, mai trebuie să treacă şi prin procedura de ratificare din cadrul parlamentelor naţionale, iar democraţii, care au preluat controlul asupra Camerei Reprezentanţilor, transmit deja semnale îngrijorătoare. În egală măsură, există temeri privind rezultatul ratificării din Mexic, având în vedere obligaţia referitoare la creşterea salariilor în industriile nesubvenţionate, sau al dezbaterilor din parlamentul canadian, atât timp cât acordul nu include o înţelegere privind ridicarea taxelor la oţel şi aluminiu, pe care Administraţia Trump le-a impus pentru Canada şi Mexic, aşa cum a făcut-o şi în relaţia cu unii aliaţi europeni.

Indiferent de felul în care se vor finaliza procedurile parlamentare, forma finală a acordului de liber schimb nord-american, precum şi istoria celor 18 luni de negocieri, oferă suficiente lecţii învăţate pentru toţi cei care se pregătesc să se aşeze la masa de tratative cu Administraţia Trump, pe teme de interes strategic. Şi de această dată, poate fi evidenţiată fermitatea cu care partea americană susţine menţiunile „dure”, destinate protejării economiei americane şi, implicit, a locurilor de muncă ale cetăţenilor americani, care par a fi situaţi astăzi în centrul „marii strategii” prin care Washingtonul urmăreşte revitalizarea supremaţiei americane, dar pe un nou piedestal, pe care să fie înscris „made in USA”.

NATO şi costurile securităţii comune

În perioada 20-27 mai 2017, Donald Trump a efectuat primul său turneu în străinătate. Prima oprire, văzută cu valoare de simbol de mulţi analişti americani, a avut loc în Arabia Saudită. Simbolismul ar proveni din dimensiunea economică a relaţiei cu saudiţii şi al rolului central pe care Washingtonul l-ar rezerva Riadului în strategia Statelor Unite pentru chestiunea Orientului Mijlociu. De la Riad, Trump a continuat un turneu care avea să treacă prin Israel, teritoriile palestiniene, Vatican, Italia şi să se încheie în Bruxelles, odată cu întâlnirea cu liderii Uniunii Europene şi prima sa participare la un summit NATO, prilej cu care avea loc şi inaugurarea noului sediu al Alianţei.

Întreaga comunitate occidentală aştepta cu sufletul la gură discursul noului preşedinte american. Liderii naţiunilor aliate sperau la un mesaj pozitiv sau măcar liniştitor, după criticile aduse NATO pe parcursul campaniei electorale, atunci când Trump spunea „pentru multe decade, noi am subvenţionat armatele altor ţări, în timp ce am permis epuizarea militarilor noştri. […] Vom consolida vechile alianţe şi vom forma altele noi – şi vom uni lumea civilizată împotriva terorismului islamic, pe care îl vom eradica de pe faţa pământului”. În pregătirea mesajului aşteptat, aliaţii decideau cu o seară înainte să se alăture coaliţiei internaţionale de luptă împotriva ISIS, ca un gest politic de bunăvoinţă, care oricum reflecta realitatea prezenţei unor state NATO în Orientul Mijlociu.

În pofida aşteptărilor, în discursul său, preşedintele american avea să reafirme temele centrale ale viziunii „America în primul rând”, admonestându-i pe aliaţii europeni pentru „subfinanţarea cronică a Alianţei” şi evitând un răspuns clar la întrebările referitoare la aplicarea de către SUA a prevederilor renumitului Articolul 5, în situaţia în care unul dintre aliaţi ar fi atacat.

Donald Trump părăsea Europa, la finalul primului său turneu internaţional, lăsându-i pe liderii europeni vizibil neliniştiţi şi conştienţi de apariţia unei fracturi între cele două maluri ale Atlanticului, pe temele fundamentale ale apărării comune, schimbărilor climatice şi liberului schimb. Mai mult, într-o Europă pentru care rănile Războiului Rece sunt încă vii şi ameninţările de la Est în continuă creştere, se înfiripa o mare îngrijorare legată de diferenţa de opinie referitoare la ameninţarea rusească, aşa cum s-a evidenţiat pe timpul discuţiilor dintre preşedintele Trump şi liderii UE, Donald Tusk şi Jean-Claude Juncker.

La peste un an distanţă, în 12 iulie 2018, Donald Trump avea să revină la Bruxelles pentru participarea la cel de-al 29-lea summit al Alianţei. De data aceasta, temerile privind poziţia Statelor Unite erau foarte mari, cu atât mai mult cu cât la finalul lunii iunie un număr de nouă state membre NATO primiseră scrisori personalizate, prin care Donald Trump le atrăgea atenţia că nu îşi respectă angajamentele cu privire la alocarea celor două procente din PIB promise pentru apărare, iar investiţiile Statelor Unite pentru apărarea comună şi „sacrificiul militarilor americani” sunt „din ce în ce mai greu de explicat contribuabilului american”.

Pentru a întări acest mesaj, în ajunul summit-ului, preşedintele Trump se întreba pe Twitter, în timp ce ateriza la Bruxelles, dacă „aliaţii NATO vor rambursa Statelor Unite cheltuielile pentru apărare”. Mai mult, la micul dejun cu Secretarul General al NATO din aceeaşi zi, „preşedintele Trump făcea o altă declaraţie şoc: Germania este captiva Rusiei din cauza importurilor de petrol şi gaze ruseşti şi a participării la construcţia conductei Nord Stream 2, în contextul în care Berlinul contribuie prea puţin la apărarea europeană”.

Parcă pentru a crea o stare şi mai pregnantă de incertitudine privind declaraţiile sale, în ciuda evaluărilor şi prognozelor extrem de pesimiste, la 180 de grade faţă de situaţia de la summit-ul din 2017, unele anunţând retragerea inevitabilă a Statelor Unite din NATO, Donald Trump urma să transmită un mesaj extrem de pozitiv, în care saluta succesul întâlnirii de la cel mai înalt nivel aliat. Preşedintele american remarca faptul că relaţia sa cu liderii Alianţei este bună, mai ales că aceştia au agreat „creşterea semnificativă a cheltuielilor pentru apărare”.

„NATO este mult mai puternic decât era cu două zile în urmă”, spunea Trump, alimentând analizele de politică şi securitate internaţională cu supoziţii legate de aplicarea de către acesta a tacticilor mercantiliste, provenite din ştiinţa negocierii afacerilor, în chestiunile de importanţă majoră pentru funcţionarea sistemului internaţional. Însă, pentru unii, obişnuiţi cu confortul predictibilităţii pe termen mediu şi lung, voltele preşedintelui Trump reprezentau deja prea mult.

(Va urma)

Raport Anual: Agenda de Securitate a anului 2018, pe scurt

Evenimente care au marcat anul 2018, pe diverse niveluri ale securității

  • National
  • European
  • Internațional