Donald Trump la jumătatea mandatului. Deciziile majore care au schimbat lumea (Partea a II-a)

Provocări pentru ONU

La 1 iunie 2017, preşedintele Trump anunţa retragerea Statelor Unite din acordul climatic de la Paris. Liderul de la Casa Albă critica prevederile înţelegerii negociată de Administraţia Obama şi semnată de 195 de ţări sub egida ONU, considerând că astfel „şi-a îndeplinit datoria solemnă de a proteja America şi cetăţenii ei”. O nouă promisiune de campanie respectată. În anunţul de retragere făcut de pe peluza Casei Albe şi întâmpinat cu aplauze puternice din partea audienţei, Trump clama „este timpul să ieşim”, adăugând o nuanţă voit istorică pentru un moment care trebuia privit de întreaga comunitate internaţională drept o nouă atitudine faţă de regulile sistemului internaţional şi un nou început de drum pentru strategia de afaceri globale a Statelor Unite. De altfel, Ronna McDaniel, preşedintele Consiliului Republican Naţional, spunea că „acesta este un mesaj clar că nu vom mai rămâne obligaţi faţă de înţelegerile internaţionale împovărătoare pentru contribuabilii americani”.

În pofida faptului că retragerea nu va putea intra în funcţiune mai devreme de luna noiembrie 2020, imediat după ce rezultatele viitoarelor alegeri prezidenţiale vor fi deja cunoscute, sau a faptului că Trump a anunţat disponibilitatea Washingtonului pentru renegocierea acordului „în beneficiul afacerilor şi cetăţenilor americani”, decizia de retragere din acordul climatic reprezintă prima mare provocare din partea Administraţiei Trump la adresa Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a setului de reguli ale guvernării globale, instituite chiar de Statele Unite la finalul celui de-al Doilea Război Mondial.

La un an distanţă, în 19 iunie 2018, ambasadorul Statelor Unite la ONU de la acea dată, Nikki Haley, secondată de secretarul de stat, Mike Pompeo, anunţa retragerea SUA din Consiliul Drepturilor Omului (HRC), invocând „o atitudine părtinitoare cronică împotriva Israelului” şi existenţa unor „abuzuri împotriva drepturilor omului” chiar din partea unor membri ai consiliului, precum China şi Venezuela. Pompeo, la rândul său, mergea la esenţa viziunii Administraţiei Trump, atunci când spunea „Consiliul Drepturilor Omului al Naţiunilor Unite nu este capabil să îşi îndeplinească misiunea fără a fi înnoit”.

Reformarea instituţiilor centrale pe care se sprijină întreg sistemul internaţional pare să devină laitmotivul deciziilor Administraţiei Trump, iar ONU nu a fost ocolită. Mai mult, revista Forbes trimitea sensurile retragerii SUA din HRC dincolo de ideea de reformă a sistemului internaţional, anticipând „retragerea Administraţiei Trump de pe scena mondială”, iar Statele Unite vor deveni „un actor marginal, care fuge de poziţia de lider global ocupată la finele celui de-al Doilea Război Mondial”. Nu trebuie uitat că sub egida HRC, a fost adoptată în 1948 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, documentul fundamental al democraţiei liberale, în promovarea şi apărare căruia de-a lungul istoriei recente au fost impuse sancţiuni şi purtate războaie. Pe de altă parte, retragerea SUA din HRC înseamnă pentru ONU şi dispariţia contribuţiei financiare a celui mai mare donator al consiliului.

În fine, decizia de retragere a SUA din HRC era prefaţată chiar de preşedintele Donald Trump, cu prilejul primului său discurs în faţa Adunării Generale a ONU din 19 septembrie 2017. În mesajul său, Trump spunea că „Statele Unite vor fi întotdeauna un prieten al lumii şi, în special, al aliaţilor săi. Dar, noi nu mai putem continua sau intra într-o înţelegere unilaterală de unde Statele Unite nu primeşte nimic înapoi. Cât timp voi fi preşedinte, voi pune interesele Americii deasupra oricăror altora. […] Mulţumesc Secretarului General pentru recunoaşterea necesităţii de reformare a ONU, astfel încât să devină un partener eficient în confruntarea ameninţărilor la adresa suveranităţii, securităţii şi prosperităţii. […] În unele cazuri, state care încearcă să submineze scopurile nobile ale acestei instituţii au deturnat chiar sistemele pe care se presupune că ar fi trebuit să le promoveze. De exemplu, o sursă uriaşă de stânjenire a ONU este prezenţa în Consiliul Drepturilor Omului a unor guverne care încalcă în mod flagrant aceste drepturi”. Crystal clear!

Întâlnirea cu liderul de la Kremlin

Deşi diferite ca substanţă şi fără efecte juridice sau administrative imediate, deciziile preşedintelui Trump de a se întâlni cu liderul de la Kremlin, Vladimir Putin, şi cu dictatorul nord-coreean, Kim Jong Un, au alimentat analizele de securitate globală pentru multe săptămâni şi reprezintă momente esenţiale pentru evoluţiile de securitate internaţională ale primei jumătăţi de mandat ale actualei administraţii de la Casa Albă.

Summit-ul Trump-Putin a avut loc la Helsinki, capitala Finlandei, la data de 16 iulie 2018. Mult aşteptata întrevedere bilaterală succeda celor două întâlniri anterioare ale liderilor american şi rus, din cursul anului 2017, prilejuite de participarea celor doi la reuniunile unor formate internaţionale de cooperare. Contextul era destul de tensionat. În plan internaţional, întâlnirea de la Helsinki avea loc la doar câteva zile după agitatul summit NATO de la Bruxelles şi utilizarea sintagmei „inamic” la adresa Uniunii Europene.

În planul politicii interne americane, începea precampania pentru alegerile intermediare pentru Congres, iar dezbaterea referitoare la implicarea Rusiei în influenţarea campaniei electorale prezidenţiale atingea tonalităţi critice. De altfel, parcă pentru a pune sare pe rană cu privire la acest ultim aspect, Trump avea să contrazică chiar în timpul conferinţei de presă de la finalul întâlnirii de la Helsinki evaluările agenţiilor americane de intelligence privind acţiunile Moscovei pentru influenţarea alegerilor. Totodată, decizia celor doi preşedinţi ca cele aproape două ore ale întâlnirii să aibă loc în spatele uşilor închise, doar în prezenţa interpreţilor, au stârnit un val de critici şi temeri peste tot în lume, privind subiectele abordate şi tonalitatea dialogului.

În ciuda faptului că agenda de discuţii nu a fost făcută publică nici până astăzi, pot fi intuite temele centrale abordate, în mod special din mesajele transmise pe timpul declaraţiilor de presă şi pe baza naraţiunii modelată de partea rusă în zilele ce au urmat. Astfel, războiul din Siria a fost un subiect în dezacord, Trump solicitând retragerea forţelor iraniene de pe teren, în timp ce Putin, cum altfel, a susţinut prezenţa acestora, compromisul fiind, din câte se pare, ţinerea iranienilor la distanţă de graniţa Siriei cu Israelul. Un alt dezacord ar fi fost în chestiunea anexării ilegale a Crimeii şi, implicit, al sancţiunilor impuse Rusiei de SUA. Se pare că Putin ar fi exprimat cu claritate poziţia tranşantă a Moscovei cu privire la faptul că Ucraina nu va trebui să devină niciodată stat membru NATO.

De asemenea, s-ar fi discutat despre prelungirea noului tratat de reducere a armelor strategice (START) care urmează să expire în 2021, precum şi a tratatului de eliminare a rachetelor cu rază scurtă şi medie de acţiune (INF), din care oricum SUA aveau să iasă, ulterior, în mod unilateral.

Ce a rămas după acest summit? Pot fi relevante declaraţiile celor doi preşedinţi. Vladimir Putin descria întâlnirea ca fiind „sinceră şi utilă”, în timp ce Donald Trump spunea că a avut loc un „dialog profund productiv”, adăugând că relaţiile dintre SUA şi Rusia „nu fuseseră niciodată mai rele decât la începutul întâlnirii”, dar „acest lucru s-a schimbat acum”.

Rămâne de văzut care va fi evoluţia relaţiei dintre cele două ţări, complicată de numeroasele provocări ale Rusiei la adresa spaţiului occidental şi de escaladarea situaţiei tensionate din Ucraina sau de diversificarea metodelor şi instrumentelor ameninţării hibride exersate de Moscova în cvasitotalitate afacerilor sale internaţionale. Probabil că referirile la momentul Helsinki 2018 de tipul „singurei capitulări a unui preşedinte al SUA în faţa unui lider de la Kremlin din istorie”, aşa cum o caracteriza Michael McFaul, fost ambasador al SUA la Moscova, sunt cu totul exagerate. Din tot ceea ce a transpărut în spaţiul public, obiectivul de „îmbunătăţire a relaţiilor dintre Washington şi Moscova”, declarat de John Bolton cu câteva săptămâni înaintea întâlnirii, a fost aparent atins.

Întâlnirea cu dictatorul nord-coreean

Preşedintele Trump avea să se întâlnească cu liderul nord-coreean Kim Jong Un la 12 iunie 2018. Însă, pentru înţelegerea semnificaţiei acestui summit este necesară reamintirea evoluţiei relaţiei dintre cei doi, anterior acestei date.

Cu doar câteva zile înainte de instalarea la Casa Albă, Trump posta pe Tweeter mesajul: „Phenianul tocmai ce a declarat că se găseşte în faza finală a dezvoltării unei capabilităţi nucleare cu care este în măsură să lovească părţi ale teritoriului Statelor Unite. Asta nu se va întâmpla!”. Era începutul escaladării tensiunilor dintre cei doi lideri, care readucea în atenţia opiniei publice internaţionale pericolul nuclear la un nivel fără precedent după finalul Războiului Rece. Mai mult, pericolul unui război cu victime chiar pe teritoriul Statelor Unite devenea mai posibil decât oricând de la finalul Războiul de secesiune de la mijlocul secolului al XIX-lea.

În aprilie 2017, în cadrul unui spectacol dedicat personalităţii „părintelui fondator” Kim Ir Sen, comuniştii de la Phenian prezentau un film în care un oraş american era ras de pe faţa pământului de o rachetă nucleară coreeană. Întreg mapamondul devenea martorul unei propagande agresive care avea să însoţească fiecare revendicare de forţă a regimului Kim, pe întreaga durată a anului 2017. În luna mai, aveau loc testări ale rachetelor balistice prin trageri reale în Oceanul Pacific, care au alertat nu numai Washingtonul, dar şi pe toţi aliaţii săi din regiune, în frunte cu Japonia şi Coreea de Sud. În acest context, Trump avertiza, în august, că nordul Peninsului Coreene va fi lovit cu „foc şi furie”, iar în luna noiembrie anunţa că „era răbdării strategice s-a încheiat” şi „un conflict major este posibil”, iar Consiliul de Securitate al ONU adopta noi sancţiuni împotriva regimului de la Phenian.

Deşi mesajele transmise de cei doi lideri atinseseră tonalităţi inimaginabile într-un sistem internaţional al multor decenii de limbaj diplomatic şi acţiuni calculate cu mare chibzuinţă, în data de 18 martie 2018, preşedintele Trump accepta invitaţia lui Kim Jong Un de a se întâlni faţă în faţă, văzând în aceasta o oportunitate pentru a discuta denuclearizarea Coreii de Nord. În fapt, acesta avea să devină obiectivul central al diplomaţiei americane în chestiunea nord-coreeană, deşi mulţi se aşteptaseră la măsuri mult mai ferme ale Administraţiei Trump pentru răsturnarea regimului dictatorial al lui Kim.

La 12 iunie 2018 avea loc întâlnirea istorică dintre cei doi, în Singapore, fiind pentru prima dată când un preşedinte în funcţie american se întâlnea cu un conducător al regimului de la Phenian. În declaraţia comună de presă de după summit, cei doi lideri anunţau schimbarea sensului relaţiei celor două ţări de la conflict la cooperare, precum şi angajamentul părţii coreene de a asigura „fără întârziere” denuclearizarea completă a Peninsulei Coreene. Deşi enunţat în termeni foarte generali, acordul celor două părţi a creat aşteptări foarte mari la nivelul comunităţii internaţionale, unde au fost auzite şi unele voci care considerau că poate fi adusă în dezbatere, pentru prima dată în mod realist, posibilitatea semnării mult aşteptatului tratat de pace dintre cele două Corei.

Însă, nici până astăzi nu au fost înregistrate progrese semnificative. Nu există paşi vizibili ai Phenianului în sensul denuclearizării, nici relaxări ale sancţiunilor impuse de SUA împotriva regimului Kim. Cu toate acestea, deja a fost anunţat un al doilea summit pentru finalul lunii februarie a acestui an.

În pofida relevanţei geostrategice relativ scăzute a Coreii de Nord, în termeni de suprafaţă şi populaţie, supraînarmarea şi atitudinea agresivă permanentă a acesteia la adresa lumii occidentale, precum şi perpetuarea la conducerea ţării a unui regim dinastic totalitar, extrem de opresiv, au plasat în permanenţă securitatea Peninsulei Coreene pe agenda de securitate internaţională a Washingtonului. În acest context, decizia preşedintelui Trump de a se întâlni cu Kim Jong Un, pe lângă faptul că a intrat în istorie, a evidenţiat şi un comportament al liderului de la Casa Albă orientat spre rezultate. De data aceasta era vorba despre abordarea directă a ameninţării nucleare aflată în mâna unui regim considerat iraţional din perspectiva regulilor de funcţionare ale sistemului internaţional. Deşi mijloacele sale au fost de multe ori aspru criticate, rămâne ca Trump să dovedească lumii că strategia sa a fost corectă şi poate reprezenta un alt model pentru gestionarea crizelor, cel puţin prin raportare la doctrinele de preemţiune prevalente pe parcursul ultimului sfert de veac.

Ieşirea Statelor Unite din acordul nuclear iranian

La 8 mai 2018, preşedintele Trump anunţa ieşirea Statelor Unite din Planul Cuprinzător de Acţiune Comună (JCPOA), cunoscut sub denumirea de acordul nuclear iranian. Acordul a fost semnat la 14 iulie 2015 de Iran cu şase state, între care şi SUA, care s-au angajat astfel în urmărirea respectării angajamentelor Teheranului pentru renunţarea la programul său militar nuclear. Consiliul de Securitate al ONU a adoptat Rezoluţia 2231 din 20 iulie 2015, punând întregul proces sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite. Cu toate acestea, Administraţia Trump a decis după trei ani denunţarea unilaterală a acordului şi, în consecinţă, impunerea de sancţiuni severe Teheranului, fără a indica evidenţe ale încălcării tratatului de către partea iraniană.

În esenţă, motivaţia deciziei a fost ineficienţa acordului, pe care Donald Trump l-a catalogat drept „defectuos”. În declaraţia de presă pe acest subiect, preşedintele american spunea despre regimul iranian că „este principalul sponsor al terorismului” şi că acesta „exportă rachete periculoase, alimentează conflicte în întregul Orient Mijlociu şi sprijină grupările teroriste proxi şi miliţii precum Hezbollah, Hamas, talibanii şi al Qaeda”. În acest context, Trump afirma că „acordul nuclear iranian a ridicat sancţiunile economice severe împotriva Iranului în schimbul unor constrângeri extrem de limitate la adresa activităţii nucleare a regimului iranian şi a absenţei oricăror constrângeri pentru comportamentul malign al acestuia, inclusiv prin activităţile sale sinistre din Siria, Yemen şi alte regiuni de pe glob”.

Practic, acesta este un moment cheie al primei jumătăţi a mandatului Administraţiei Trump, prin care Washingtonul marchează, fără echivoc, cea mai mare ameninţare de tip statal la adresa securităţii internaţionale, aşa cum aveau să o dovedească şi toate acţiunile ulterioare întreprinse de Statele Unite în raport cu Teheranul. Totodată, comunitatea internaţională primea confirmarea comportamentului unilateralist al preşedintelui Trump şi începea să privească cu îngrijorare către stabilitatea întregii arhitecturi instituţionale internaţionale de securitate şi a instrumentelor subsecvente, într-o perioadă pe care criticii politicii externe a Washingtonului o catalogau, deja, ca fiind „epoca impredictibiltăţii”.

Ar mai fi de menţionat că decizia preşedintelui Trump a produs o divizare a spaţiului occidental, unde Uniunea Europeană s-a individualizat, prin vocea Federicăi Mogherini, înaltul reprezentant UE pentru Afaceri Externe şi Politici de Securitate care anunţa, în aceeaşi zi, continuitatea angajamentelor Uniunii în acordul nuclear iranian. De asemenea, premierul Marii Britanii, Theresa May, cancelarul Germaniei, Angela Merkel, şi preşedintele Franţei, Emmanuel Macron, şi-au exprimat „regretul” într-o declaraţie comună şi intenţia „menţinerii angajamentelor" asumate prin acordul nuclear. Viziunea autonomiei strategice a Uniunii Europene primea, astfel, vânt în pânze.

„Războiul comercial” cu China

China este a doua mare putere economică a lumii, după Statele Unite. Avansul său economic din ultimele decade cunoaşte un ritm care o poate aduce pe prima poziţie a lumii până în 2050 sau poate chiar mai repede, conform centrelor de analiză economică globală. Dinamica economiei chineze şi volumul investiţiilor financiare internaţionale aflat în continuă creştere au adus China în centrul strategiilor de securitate naţională ale Statelor Unite în calitate de principal competitor. Potenţialul de ameninţare chineză a intereselor globale ale SUA produce mutaţii fără precedent ale modelelor geopolitice promovate de elitele de la Washington. A fost deja declanşat procesul de transformare sistemică a arhitecturii de securitate americană, prin mutarea centrului său de greutate de la Atlantic la Pacific pentru ceea ce spuneam în prima parte că se anunţă a fi „secolul Pacific al Americii”.

În acest context, practicile comerciale chineze, considerate ilegitime de Donald Trump, au reprezentat un element central al campaniei sale electorale. Mai multe dintre priorităţile anunţate pentru primele sale 100 de zile la Casa Albă se referă la China, pe care o considera „responsabilă pentru aproape jumătate din deficitul comercial al SUA”, într-un discurs susţinut în decembrie 2016. Cu acel prilej, Trump spunea despre China: „ei nu au jucat conform regulilor, iar eu ştiu că o vor face, trebuie să o facă”. De asemenea considera China „un manipulator de monedă”, o acuza de subvenţionism şi anunţa impunerea de taxe comerciale de până la 45% pentru „stoparea activităţilor ilegale chineze, inclusiv pentru furtul secretelor comerciale americane”.

Pornind de la aceste angajamente de campanie, preşedintele Trump a declanşat în luna martie 2018 ceea ce majoritatea analiştilor de securitate denumesc „războiul comercial” cu China sau chiar „un nou război rece”. Să vedem care a fost cursul „operaţiilor”.

La 1 martie 2018, Donald Trump anunţa că Statele Unite vor impune taxe pentru comerţul internaţional cu oţel şi aluminiu. Administraţia de la Washington impune restricţii Chinei, dar exceptează Canada şi Uniunea Europeană, cu care continuă negocierile pe această temă. În 2 aprilie, China răspunde cu represalii prin aplicarea de taxe pentru 128 de produse americane. În 3 aprilie, SUA anunţă o listă de 1.333 de categorii de produse chineze pentru care impune taxe de 25%.

În 4 aprilie, China anunţă posibile noi represalii prin aplicarea de taxe unor exporturi esenţiale ale Statelor Unite, inclusiv pentru autoturisme. În 5 aprilie, Donald Trump declară că „în lumina represaliilor nedrepte ale Chinei” a dat ordin autorităţilor din comerţ să „analizeze dacă ar fi potrivită extinderea taxelor pentru un volum de exporturi chineze de încă 100 de miliarde de dolari” şi să identifice ce categorii de produse trebuie vizate. În 15 iunie, preşedintele Trump decide să impună taxe pentru bunuri importate din China în valoare de aproximativ 50 de miliarde de dolari, invocând „îndelungatul furt al Beijingului de proprietate intelectuală americană”. În 16 iunie, Beijingul anunţa represalii „imediate” pentru noile taxe impuse de SUA, prin impunerea cu 25% a unei game extinse de bunuri americane, în valoare totală de 34 de miliarde de dolari, cu perspectiva de adăugare ulterioară a încă unui volum total de 16 miliarde de dolari, inclusiv pentru resurse energetice.

În continuarea acestui joc al nervilor, cifrele financiare ating valori ameţitoare. În 18 iunie, preşedintele Trump solicita guvernului său să identifice bunuri în valoare de 200 de miliarde de dolari care să facă obiectul taxării cu 10% dacă Beijingul va pune în practică măsurile anunţate în 16 iunie. De asemenea, Trump anunţa că este pregătit să impună taxe pentru bunuri în valoare de încă 200 de miliarde de dolari, în următoarele trei luni, după consultarea publicului american. Pentru a înţelege care este dimensiunea acestor sume, poate fi amintit că PIB-ul preconizat pentru România la finalul acestui an este în jur de 225 de miliarde de dolari.

La 1 august, preşedintele Trump anunţa că lista bunurilor în valoare de 200 de miliarde de dolari este finalizată şi solicita consilierilor săi să evalueze care ar fi efectul impunerii unor taxe la nivelul de 25%, în locul celor 10 procente anunţate anterior. China a reacţionat spunând că „trebuie să-şi apere demnitatea” dacă SUA vor pune în practică taxele anunţate.

Panica se instalase deja pe pieţele financiare, moneda chineză a scăzut la cel mai mic nivel înregistrat din mai 2017, iar creşterea economiei globale începea să încetinească. Până în noiembrie, Statele Unite au aplicat taxe pentru bunuri în valoare de 250 de miliarde de dolari, în timp ce China a impus taxe pentru bunuri în valoare de 110 miliarde de dolari. Conflictul comercial ajunsese la un nivel de neimaginat şi, ca urmare, cu ocazia summit-ului G20 de la Buenos Aires, la 1 Decembrie 2018, preşedinţii Trump şi Xi Jinping au agreat „încetarea focului” pentru 90 de zile, precum şi iniţierea discuţiilor pentru un „tratat de pace”, adică a unui nou acord comercial între cei doi giganţi ai economiei globale.

Aşa cum se întâmplă de obicei, conflictele produc şi un număr important de victime colaterale. Cea mai afectată pare să fie industria auto, în primul rând din SUA, dar şi din Europa. Urmează industria alimentară, inclusiv Coca-Cola anunţând creşteri de preţuri din cauza scumpirii aluminiului pentru ambalaje. Apoi, industria uşoară şi multe alte ramuri industriale au anunţat pierderi. La nivel global, FMI a estimat o scădere a creşterii globale cu 0,5% până în 2020, conform BBC. În acord cu aceeaşi sursă, Morgan Stanley estimează o posibilă scădere a PIB-ului global cu 0,81 procente, în situaţia impunerii unui nivel mediu al taxelor de 25% de părţile aflate în conflict.

Decizia preşedintelui Trump de a declanşa „războiul comercial” împotriva Chinei l-a determinat pe Roberto Azevedo, preşedintele Organizaţiei Mondiale a Comerţului (WTO), să declare că „actualul val de protecţionism” a creat „cea mai mare criză a comerţului liber din 1947”, adică de la înfiinţarea GATT, predecesorul WTO. Azevedo adăuga, „acesta este momentul în care fundamentele organizaţiei, principiile de cooperare, principiile de nediscriminare sunt puse sub semnul întrebării. Situaţia este foarte serioasă”. Ce ar mai fi de adăugat?

(Va urma)