19 octombrie 2019

Documentar | Orientul Mijlociu: Opt ani de război în Siria

Claudiu Nebunu

În martie 2011, regimul preşedintelui Bashar al-Assad s-a confruntat cu o provocare fără precedent a autorităţii atunci când protestele pro-democraţie au izbucnit în toată ţara. Manifestanţii au cerut încetarea practicilor autoritare ale regimului Assad, implementate de tatăl lui Bashar, Hafez al-Assad, cel care a devenit preşedinte în 1971. Autorităţile siriene au recurs la violenţă pentru a înăbuşi demonstraţiile, folosind pe scară largă forţele de poliţie, cele militare şi paramilitare. Miliţiile de opoziţie au început să se formeze în 2011, iar până în 2012 conflictul s-a extins într-un adevărat război civil. Coagularea unor eforturi internaţionale, dar şi eşecul acestora, intervenţii surpriză, schimbări de tabere atât pe plan intern, cât şi extern, ascensiunea şi înfrângerea unor grupări teroriste, acorduri repetate încălcate... cam acestea ar fi principalele coordonate ale evoluţiei situaţiei din Siria!

Sursă foto: Mediafax

În ianuarie 2011, Bashar al-Assad declara mass-media că neagă orice posibilitate ca valul de proteste populare, care determinase deja căderea conducătorilor autoritari din Tunisia şi Egipt, să ajungă şi în Siria. Assad recunoştea că au existat greutăţi economice pentru mulţi sirieni şi că progresul în direcţia reformei politice a fost lent, adeseori blocat, dar era sigur că Siria va fi scutită pentru că poziţia administraţiei de la Damasc, de rezistenţă faţă de Statele Unite şi Israel, se alinia credinţelor poporului sirian. Liderii deja detronaţi duseseră la îndeplinire o politică externă pro-occidentală, sfidând sentimentele popoarelor lor.

Cauzele revoltei

Debutul protestelor anti-regim, câteva săptămâni mai târziu, a lămurit că situaţia lui Assad era mai precară decât era acesta dispus să admită. În realitate, o serie de probleme politice şi economice de lungă durată au împins ţara către instabilitate.

Când Assad a preluat funcţia tatălui său, în anul 2000, acesta era creditat cu o reputaţie de modernizator şi de reformator. Totuşi, speranţele puse în mandatul lui Assad nu au fost îndeplinite. Iniţiativele aşteptate privind o participare mai largă la actul de guvernare au fost rapid îngropate, iar Assad a reînviat tactica autoritară a administraţiei tatălui său, inclusiv cenzura, supravegherea omniprezentă şi violenţele împotriva persoanelor suspectate de a fi adversari ai regimului.

Deşi Assad a implementat o liberalizare semnificativă a economiei dominate de stat din Siria, această schimbare a servit în mare parte la îmbogăţirea unei reţele de afacerişti care aveau legături cu regimul.

Ca o ironie, şi divinitatea l-a trădat pe conducător. Între anii 2006 şi 2010, Siria a suferit cea mai gravă secetă din istoria modernă a ţării. Sute de mii de familii agricole au fost reduse la sărăcie, fapt ce a provocat o migrare în masă a populaţiei din mediul rural spre centrele urbane.

Deci, înainte de izbucnirea revoltei, societatea siriană se situa pe o poziţie extrem de represivă, urmare a inegalităţilor din ce în ce mai vizibile în accederea spre prestigiu şi avere.

Scânteia

Primele proteste majore au izbucnit în martie 2011, în provincia rurală săracă Dara’a din sudul Siriei. Scânteia? Un grup de copii a fost arestat şi torturat de autorităţi pentru efectuarea de inscripţii anti-regim cu graffiti. Drept urmare, localnicii înfuriaţi au ieşit în stradă pentru a demonstra împotriva acţiunilor autorităţilor şi pentru implementarea de reforme politice şi economice. Forţele de securitate au reacţionat cu duritate, efectuând arestări în masă şi deschizând focul asupra manifestanţilor.

Violenţa răspunsului regimului a adăugat vizibilitate şi impuls cauzei protestatarilor şi, în câteva săptămâni, au început să apară proteste similare non-violente în majoritatea oraşelor din ţară. Videoclipuri cu forţele de securitate care băteau şi trăgeau în protestatari, surprinse de martori pe telefoanele mobile, au fost vehiculate în media internă şi puse la dispoziţia mijloacelor de informare în masă din străinătate.

Componenta sectară a revoltei

Încă de la început, revolta şi răspunsul regimului au avut o dimensiune sectară. Mulţi dintre protestatari aparţineau majorităţii sunnite din ţară, în timp ce familia Assad, aflată la guvernare, făcea parte din minoritatea alawită şiită. Alawiţii deţineau, de asemenea, partea dominantă în componenţa forţelor de securitate şi miliţiilor neregulate care au produs unele dintre cele mai grave violenţe împotriva protestatarilor şi suspecţilor de a fi adversari ai regimului.

Totuşi, diviziunile sectare nu erau atât de rigide. Elita politică şi economică, care avea legături cu regimul, includea membrii tuturor grupurilor confesionale din Siria, nu doar alawiţii, în timp ce mulţi membri alawiţi ai clasei de mijloc sau muncitoare nu beneficiau în mod special de avantajele apartenenţei la aceeaşi comunitate cu familia Assad. Astfel că unii dintre aceştia au împărtăşit nemulţumirile socio-economice ale protestatarilor.

În timp ce conflictul a progresat, diviziunea sectară s-a adâncit. În declaraţiile sale publice, Assad a căutat să înfăţişeze opoziţia ca extremişti islamici sunniţi după „modelul al-Qaida” şi ca participanţi la conspiraţii străine împotriva Siriei. De asemenea, regimul a recurs la o propagandă care stârnea temerile minorităţilor că opoziţia predominant sunnită va recurge la represalii violente împotriva comunităţilor non-sunnite.

Reacţii interne şi externe

Pe măsură ce protestele au crescut ca forţă şi dimensiuni, regimul a răspuns cu şi mai multă violenţă. În unele cazuri, forţele de securitate au încercuit oraşele sau cartierele devenite focare de protest cu tancuri, artilerie şi elicoptere de atac şi au tăiat utilităţile şi comunicaţiile. Drept răspuns, unele grupuri de protestatari au început să recurgă la folosirea armelor împotriva forţelor de securitate. În iunie, trupele şi tancurile siriene s-au deplasat în oraşul Jisr al-Shougur (nord-vestul Siriei), determinând un flux de mii de refugiaţi în Turcia.

Până la vara anului 2011, vecinii Siriei, actorii regionali şi puterile globale începuseră să se împartă în tabere pro şi anti-Assad. Statele Unite şi Uniunea Europeană au devenit din ce în ce mai critice la adresa lui Assad, în timp ce acţiunile de represiune au continuat. În august 2011, preşedintele SUA, Barack Obama, şi mai mulţi şefi de stat europeni  i-au solicitat preşedintelui sirian să renunţe la putere. 

Un bloc anti-Assad format din Qatar, Turcia şi Arabia Saudită s-a constituit în a doua jumătate a anului 2011. SUA, UE şi Liga Arabă au introdus curând sancţiuni care vizau înalţi oficiali ai regimului Assad.

Între timp, aliaţii sirienilor, Iranul şi Rusia, şi-au continuat sprijinul. Un indicator timpuriu al diviziunilor şi rivalităţilor internaţionale care ar fi putut prelungi conflictul, a venit în octombrie 2011, când Rusia şi China au recurs la primele veto-uri şi au blocat o rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU care ar fi condamnat represiunea lui Assad.

Războiul civil

Deşi este imposibil de identificat exact momentul când revolta s-a transformat dintr-o mişcare de protest predominant paşnică într-o rebeliune militarizată, ciocnirile armate au devenit din ce în ce mai frecvente, iar până în septembrie 2011, miliţii rebele organizate s-au angajat în mod regulat în luptă cu trupele guvernamentale în oraşele din Siria.

Armata Siriană Liberă (ASL), un grup umbrelă rebel format în iulie din dezertori din armata siriană, a revendicat conducerea opoziţiei armate care lupta în Siria, dar, în mare parte, autoritatea sa nu a fost recunoscută de miliţiile locale.

La sfârşitul anului 2011 / începutul anului 2012 s-a înregistrat o serie de eforturi fără succes din partea organizaţiilor internaţionale pentru a pune capăt conflictului. La începutul lunii noiembrie 2011, oficialii sirieni au fost de acord cu o iniţiativă a Ligii Arabe care solicita guvernului sirian să oprească violenţele împotriva protestatarilor, să retragă tancurile şi vehiculele blindate din oraşe şi să elibereze prizonierii politici.

În decembrie 2011, guvernul sirian a permis unei delegaţii de monitori din Liga Arabă să viziteze Siria pentru a observa punerea în aplicare a planului. Misiunea de observare şi-a pierdut rapid credibilitatea în faţa opoziţiei, deoarece a devenit clar că nu au fost trimişi suficient de mulţi monitori şi echipamente, iar guvernul sirian a recurs la prezentarea unor scene orchestrate şi le-a restricţionat mişcările. Pe fondul îngrijorărilor pentru siguranţa monitorilor, Liga Arabă şi-a încheiat misiunea pe 28 ianuarie 2012.

Un al doilea acord, de această dată intermediat de fostul Secretar General al ONU, Kofi Annan, şi sponsorizat de ONU şi Liga Arabă, a determinat o scurtă încetare parţială a focului în aprilie 2012. Dar violenţele au fost reluate curând şi au atins niveluri mai ridicate decât înainte, iar echipa ONU de monitori, ca şi predecesorii din Liga Arabă, a trebuit să fie retrasă din motive de securitate.

După aceste eşecuri în instituirea păcii, ONU şi Liga Arabă au căutat să angajeze actorii internaţionali în sprijinul unei soluţionări politice a conflictului. În iunie 2012, o conferinţă internaţională organizată de ONU a produs Comunicatul de la Geneva, care a furnizat o foaie de parcurs pentru negocierile având ca obiectiv crearea unui organism de guvernare de tranziţie pentru Siria. Washingtonul şi Moscova nu au reuşit să se pună de acord dacă Assad va fi inclus într-un viitor guvern sirian, acest diferend rămânând nerezolvat.

Fragmentarea opoziţiei

La începutul anului 2012 devenea clar că un grup umbrelă de opoziţie format la Istanbul în august 2011, Consiliul Naţional Sirian (SNC), era prea restrâns şi prea slăbit de lupte interne pentru a reprezenta în mod eficient opoziţia.

Principala cauză au fost fluxurile intersectate de sprijin care se îndreptau către diferite facţiuni rebele, deoarece eforturile ţărilor donatoare de a acorda prioritate propriilor agende şi de a-şi maximiza influenţa asupra opoziţiei au creat conflicte şi au împiedicat dezvoltarea unui grup unic care să conducă.

După luni întregi de eforturi diplomatice controversate, în noiembrie 2012, liderii opoziţiei siriene au anunţat formarea unei noi coaliţii numită Coaliţia Naţională pentru Forţele Revoluţionare şi de Opoziţie din Siria. În luna următoare, coaliţia a primit recunoaşterea din partea a zeci de ţări ca reprezentant legitim al poporului sirian. Diviziunile şi rivalităţile care au afectat Consiliul Naţional Sirian erau însă prezente şi în noua organizaţie.

Situaţia în teren

În vara şi toamna anului 2012 s-a înregistrat serie de succese tactice pentru rebeli. Trupele guvernamentale au fost nevoite să se retragă din zonele din nord şi est, permiţând rebelilor să controleze pentru prima dată un teritoriu semnificativ. În iulie, rebelii au atacat Alep, cel mai mare oraş din Siria, realizând un cap de pod în partea de est a oraşului.

Totuşi, la începutul anului 2013, situaţia militară părea să se apropie de impas. Luptătorii rebeli păstrau ferm zonele nordice, dar erau afectaţi de probleme de organizare şi aprovizionare cu echipament şi armament. Între timp, forţele guvernamentale, slăbite de dezertări, păreau de asemenea incapabile să obţină mari câştiguri. Luptele zilnice au continuat în zonele contestate, cauzând un număr din ce în ce mai mare de victime civile.

Şi au intervenit actorii externi

În lipsa unor rezultate decisive vizibile, aliaţii internaţionali ai guvernului sirian, respectiv ai rebelilor, şi-au intensificat sprijinul, creând perspectiva unui război regional prin proxi. Eforturile depuse de Turcia, Arabia Saudită şi Qatar pentru finanţarea şi înarmarea rebelilor au devenit din ce în ce mai evidente la sfârşitul anilor 2012 şi 2013. Statele Unite, care au fost reticente să trimită arme de teama de a înarma în mod accidental jihadiştii radicali, care s-ar fi putut întoarce într-o bună zi împotriva Occidentului, au început în cele din urmă un program modest pentru a instrui şi echipa câteva grupuri rebele.

Guvernul sirian a continuat să primească arme de la Iran şi mişcarea libaneză Hezbollah. Până la sfârşitul anului 2012, Hezbollah începuse, de asemenea, să-şi trimită luptătorii în Siria pentru a lupta împotriva rebelilor.

Armele chimice... şi perspectivele unei intervenţii internaţionale

După suspiciunile de atacuri cu arme chimice în suburbiile Damascului din 21 august 2013, au apărut noi apeluri pentru acţiuni militare internaţionale în Siria.

Opoziţia siriană a acuzat forţele pro-Assad că ar fi efectuat atacurile. Oficialii sirieni au negat să fi folosit arme chimice şi au afirmat că, dacă astfel de arme ar fi fost utilizate, forţele rebele ar fi de vină.

În timp ce inspectorii ONU au colectat probe din siturile presupuselor atacuri chimice, liderii americani, britanici şi francezi au denunţat utilizarea armelor chimice şi au făcut cunoscut faptul că au avut în vedere lovituri de represalii împotriva regimului Assad. Rusia, China şi Iranul s-au pronunţat împotriva acţiunilor militare, iar Assad a promis să lupte cu ceea ce el a descris drept „agresiunea occidentală”.

Perspectiva intervenţiei militare internaţionale în Siria a început să se estompeze până la sfârşitul lunii august, în parte, deoarece a devenit evident că majorităţile politice din Statele Unite şi Regatul Unit s-au opus acţiunii militare. O moţiune în Parlamentul britanic pentru a autoriza loviturile din Siria a căzut pe 29 august, iar un vot similar în Congresul SUA a fost amânat pentru 10 septembrie.

Între timp, diplomaţia a preluat iniţiativa, rezultând un acord între Rusia, Siria şi Statele Unite, pe 14 septembrie, pentru a pune toate armele chimice din Siria sub control internaţional. Acordul a fost realizat şi toate armele chimice declarate au fost eliminate din Siria până la termenul limită al acordului (30 iunie 2014).

Emergenţa forţelor islamiste...

În 2013, militanţii islamişti au început să apară în centrul atenţiei, deoarece facţiunile non-islamiste erau epuizate de lupte. Frontul Al-Nusrah, afiliat al-Qaida (AQ) care operează în Siria, s-a asociat cu o serie de alte grupuri de opoziţie şi a fost considerat în general una dintre cele mai eficiente forţe de luptă.

Însă, curând a fost umbrit de un nou grup: în aprilie 2013, Abu Bakr al-Baghdadi, liderul AQ din Irak, a declarat că îşi va combina forţele din Irak şi Siria sub numele de Statul Islamic din Irak şi Levant (SIIL, cunoscut şi sub numele de Statul Islamic din Irak şi Siria / SIIS). În mod evident, el intenţiona ca Frontul Al-Nusrah să facă parte din noul grup sub comanda sa, dar acesta a respins fuziunea, iar cele două grupuri au sfârşit să se lupte între ele.

În estul Siriei, SIIL a preluat controlul unei zone din valea Eufratului, centrată pe oraşul Al-Raqqah. De aici, SIIL a lansat o serie de operaţiuni de succes atât în ​​Siria, cât şi în Irak, extinzându-şi controlul asupra unei suprafeţe largi de teritoriu centrată pe graniţa siriano-irakiană.

Progresele bruşte ale SIIL în Irak, însoţite de un flux constant de propagandă violentă şi provocatoare, au sporit caracterul de urgenţă al solicitărilor de acţiune ale comunităţii internaţionale. Pe 8 august, Statele Unite au lansat atacuri aeriene în Irak, pentru a împiedica SIIL să avanseze în regiunea kurdă autonomă din nordul Irakului şi pentru a proteja comunităţile creştine şi Yazidi. Loviturile au încetinit avansul organizaţiei teroriste, dar o serie de videoclipuri care arătau luptătorii SIIL care decapitau lucrătorii companiilor occidentale şi jurnalişti au amplificat temerile că grupul reprezintă o ameninţare globală. Pe 23 septembrie, Statele Unite şi o coaliţie de state arabe au extins campania aeriană pentru a atinge ţintele SIIL în Siria.

... şi mereu surprinzătoarea Rusie!

În vara anului 2015, Rusia a început să joace un rol mai activ în conflict, dislocând surprinzător (?) trupe şi echipamente militare într-o bază aeriană din apropierea Latakiei. În septembrie, Rusia a lansat primele atacuri aeriene împotriva ţintelor din Siria. Oficialii ruşi au susţinut iniţial că atacurile aeriene vizau SIIL, dar a devenit rapid clar că acestea vizau în mare parte rebelii care luptau împotriva regimului, cu intenţia de a consolida poziţia aliatului Moscovei, Bashar Al-Assad.

După o scurtă încetare a focului între forţele ruseşti şi cele guvernamentale siriene, respectiv rebelii susţinuţi de Occident, în septembrie 2016, Rusia şi forţele guvernamentale siriene şi-au îndreptat atenţia către partea de est a oraşului Alep, controlată de rebeli, declanşând o campanie intensă de bombardamente.

Forţele ruseşti şi siriene nu au încercat să evite provocarea de victime civile în eforturile lor de a-i supune pe rebeli: în raidurile aeriene au fost folosite muniţii cu fragmentaţie şi bombe incendiare, fiind vizate facilităţi medicale şi echipe de căutare şi salvare. Aceste acţiuni au fost condamnate de grupurile pentru drepturile omului, dar au continuat nestingherite până când rebelii din Alep s-au prăbuşit în decembrie.

Înfrângerea SIIL...

Până în 2016, SIIL, care doar cu câţiva ani în urmă părea a fi aproape de neoprit în nordul şi estul Siriei, începea să se prăbuşească sub presiunea confruntărilor simultane cu trei coaliţii rivale - forţele kurde şi aliaţii lor americani, forţele siriene pro-Assad sprijinite de Iran şi Rusia şi o coaliţie de grupuri rebele susţinute de turci.

În nord, forţele sprijinite de kurzi şi turci şi-au consolidat treptat zonele de-a lungul graniţei cu Turcia, privând SIIL de un teritoriu important din punct de vedere strategic. Între timp, o campanie aeriană în plină expansiune condusă de SUA a slăbit liniile de legătură între „fortăreţele” SIIL. Rivalii ideologici ai SIIL, inclusiv Frontul Al-Nusrah, s-au raliat într-o nouă grupare, Hayʾat Tahrir al-Sham (HTS), şi au luptat împreună împotriva SIIL în Idlib, preluând controlul asupra teritoriului deţinut de SIIL în zonă.

În iunie 2017, Forţele Democratice Siriene (FDS), în majoritate kurde, au lansat un atac asupra Al-Raqqah, capitala SIIL de facto în Siria, cu sprijinul aerian al SUA şi al forţelor speciale. În octombrie, FDS a anunţat că Al-Raqqah a fost curăţat de elementele SIIL. În est, forţele lui Assad au continuat să preseze luptătorii SIIL, forţându-i să iasă din Dayr al-Zawr, în noiembrie 2017.

Din nou intervenţia actorilor externi...

În timp ce forţele guvernamentale continuau să câştige teren, guvernele occidentale au intervenit tot mai mult în conflict. După ce a avut loc un nou presupus atac cu arme chimice în Khan Shaykhun, în aprilie 2017, Statele Unite au distrus baza aeriană Shayrat, lângă Homs, cu 59 de rachete de croazieră Tomahawk. Un an mai târziu, după ce guvernul sirian ar fi folosit arme chimice în Douma, SUA, forţele britanice şi franceze au lansat peste 100 de lovituri asupra instalaţiilor producătoare de arme chimice de lângă Damasc şi Homs.

După o perioadă de relativă menţinere în neutralitate, Israelul a atacat combatanţi iranieni în Siria în 2018. După ce Iranul a bombardat Înălţimile Golan drept răspuns, Israelul a lansat cea mai puternică serie de bombardamente în Siria de la începutul războiului civil. Zeci de situri militare iraniene au fost vizate, iar Israelul a susţinut că a distrus aproape toată infrastructura militară a Iranului în Siria.

Ofensiva forţelor guvernamentale siriene

În iunie 2018, după ce şi-au consolidat controlul asupra zonelor din Damascul rural şi Homs, forţele guvernamentale siriene au început o campanie de recucerire a teritoriilor deţinute de rebeli din sud-vestul provinciei Dara’a, extinzându-se ulterior în provincia Al-Qunaytrah.

Pe măsură ce succesul operaţiunii guvernamentale a devenit clar, un acord a fost intermediat cu ajutorul Rusiei, permiţând trecerea în siguranţă a rebelilor din provincia deţinută de rebeli către Idlib, în nord, în schimbul predării teritoriului controlat în sud-vestul ţării.

Idlib este ultima regiune a ţării deţinută de rebeli, iar toţi beligeranţii au început să se înfrunte în lupte violente. Dincolo de capacitatea guvernului de a-şi concentra acum armata asupra recuperării unei singure regiuni şi a precedentului folosirii armelor chimice, prezenţa militară a Turciei în sprijinul rebelilor a contribuit la garantarea faptului că orice ofensivă guvernamentală va fi întâmpinată printr-o rezistenţă acerbă.

Atât Turcia, cât şi guvernul sirian, au început să mobilizeze trupe de-a lungul graniţelor. Turcia şi-a consolidat armata în interiorul provinciei, în timp ce avioanele de război din Siria şi Rusia au bombardat oraşele de frontieră.

Rusia şi Turcia au încercat să de-escaladeze situaţia, fiind de acord şi punând în aplicare o zonă tampon între forţele rebele şi cele guvernamentale. Zona tampon a impus ca toate armele grele şi luptătorii să se retragă la o distanţă de aproximativ 15 până la 20 km. La vremea respectivă nu era clar dacă toate părţile vor respecta acordul, dat fiind că acesta fusese convenit la nivel înalt, fără consultarea actorilor din teren. Ca parte a acordului, Turcia a fost responsabilă de a preveni ca grupurile radicale, precum HTS, să prospere în regiune. Cu toate acestea, HTS a lansat o ofensivă împotriva altor grupări rebele în ianuarie 2019 şi a devenit curând forţa dominantă în Idlib. În aprilie, forţele siriene au traversat zona tampon şi au început o ofensivă în Idlib cu ajutorul atacurilor aeriene ruse.

Prin optarea pentru un parteneriat strategic pe termen lung cu Moscova, Siria şi-a asumat un model politic, economic, militar şi chiar educaţional de factură autoritară care continuă linia inaugurată de Havez Al-Assad. Anul 2018 a marcat accentuarea prezenţei ruse în Siria în aceste domenii, dependenţa Damascului faţă de Moscova continuând să se adâncească pentru că şi pentru programul de reconstrucţie a ţării sunt puţine şanse să găsească alţi parteneri.

Provocări în prezent

Restaurarea controlului asupra provinciei Idlib rămâne, fără îndoială, unul dintre obiectivele cheie ale Damascului. Cu toate acestea, pentru ca dorinţa guvernului sirian să se îndeplinească, nu este de ajuns numai victoria militară, fiind nevoie şi de una diplomatică pentru a preveni o reacţie dură din partea Turciei sau a unor state occidentale.

Politica Ankarei în Siria este influenţată de parteneriatul cu forţele de opoziţie. Turcia a ales să joace un rol activ în Idlib, furnizând rebelilor sprijin în armament şi muniţie cu scopul măririi costurilor pentru Moscova pentru a o forţa să se reîntoarcă la masa negocierilor. Dar majoritatea refugiaţilor din Idlib se îndreaptă spre nord, spre graniţa cu Turcia, sporind presiunile asupra Ankarei, deja împovărată de refugiaţii ajunşi pe teritoriul naţional.

Odată anunţată retragerea militarilor SUA din Siria, diferenţele de abordare au devenit din ce în ce mai greu de ignorat: Moscova şi-a pierdut răbdarea cu inabilitatea Ankarei de „a-i ţine în frâu” pe rebelii din Idlib (în special HTS) şi de a-şi da acordul pentru implementarea unei zone demilitarizate, iar Turcia a fost frustrată de amânarea promisiunilor ruse privind acţiunile împotriva miliţiilor kurde din vestul Eufratului. Drept urmare, Ankara a încercat să joace la două capete, atât cu Moscova, cât şi cu Washingtonul, pentru a-şi atinge interesele atât la vest, cât şi la est de Eufrat.

Rezultatele? ... au apărut la început de octombrie 2019 – „Izvorul  Păcii”!!!