Doar 12 nave au trecut prin Ormuz de la începerea armistiţiului SUA-Iran. Care sunt elementele de urmărit în acordul dintre americani şi iranieni şi cât de posibilă este pacea pe termen lung?

Navele care ieşeau din Golf au reprezentat 70% din totalul navelor, a postat grupul din Atena, pe X, „navele sancţionate sau legate de flote din umbră reprezentând aproape două treimi din totalul traversărilor”. Înainte de conflict, peste 100 de nave treceau prin strâmtoare în fiecare zi – majoritatea cu petrol îndreptat spre Asia.

Azi încep negocieri esenţiale în Islamabad, delegaţia americană ajungând deja în Pakistan. Aceasta este condusă de vicepreşedintele J.D. Vance şi perechea de negociatori americani Jared Kushner şi Steve Witkoff. Alte 100 de persoane, oficiali şi diplomaţi din SUA, au ajuns în Pakistan înainte. De partea iraniană, o bună parte este reprezentată de foşti membri ai IRGC, aşa cum susţine experta în Orientul Mijlociu Ioana-nelia Bercean. Astfel, spune aceasta, grupul iranian conţine şi partea legislativă şi pe cea executivă a Iranului.

Negocierile au, potrivit analiştilor, mici şanse să rezolve conflictul din Orientul Mijlociu, iar acest lucru este indicat şi de fragilitatea armistiţiului dintre cele două părţi, precum şi de cerinţele acestora la masa negocierilor.

Potrivit CSIS, „Numeroase probleme controversate rămân nerezolvate, de la programele nucleare şi de rachete ale Iranului până la sprijinul acordat de Teheran unor intermediari şi represiunea protestatarilor pe plan intern. Teheranul, la rândul său, solicită încetarea sancţiunilor SUA, dreptul de a îmbogăţi uraniu, încetarea atacurilor Israelului asupra Libanului şi alte revendicări, precum şi garanţii că atacurile asupra Iranului nu vor fi reluate. Războiul în sine a generat, de asemenea, noi revendicări: Iranul solicită compensaţii pentru devastarea cauzată de bombardamentele SUA şi Israelului şi susţine că va cere plata pentru petrolierele care încearcă să tranziteze Strâmtoarea Ormuz. Cele două părţi sunt departe una de cealaltă în intenţii, ambele încercând să convingă publicul de pe plan intern că au câştigat - lucru care va complica şi mai mult negocierile.

Este posibil ca armistiţiul în sine să fie doar o soluţionare: Statele Unite, Israelul şi Iranul nu vor ajunge la un acord final, dar armistiţiul va continua pe termen nelimitat, existând riscul unei izbucniri a conflictului asupra regiunii”.

Cea mai mare problemă a acestor discuţii va fi cea nucleară, care nu s-a rezolvat nici în negocierile anterioare războiului, dintre SUA şi Iran. Americanii vor renunţarea la program şi la uraniul deja îmbogăţit, iar iranienii spun în spaţiul public că SUA ar fi acceptat să permită Teheranului continuarea programului în scopuri civile.

Războiul din Liban este o altă problemă, deşi, acum, se pare că ar urma începerea negocierilor şi între libanezi şi israelieni, în SUA, marţi. Aceasta este o altă problemă, veche de zeci de ani, care e greu de crezut că se va rezolva acum, mai ales că Hezbollah avea un  termen limită de la americani, anul trecut, să se dezarmeze, dar nu a făcut acest lucru. Acum, după ce atacurile Israelului au dus la moartea a mii de libanezi şi la distrugerea unei bune părţi a Beirutului, este greu de crezut că Hezbollah va accepta vreo condiţie impusă de Israel. Deşi negocierile ar putea începe marţi, se pare că Israelul refuză să discute cu Hezbollah despre un acord de încetare a focului, iar oficialii israelieni oricum spun că armistiţiul dintre Iran şi SUA nu acoperă şi operaţiunile israeliene în Liban.

 „Discuţiile directe dintre Liban şi Israel sunt extrem de neobişnuite, cele două ţări comunicând în mod tradiţional prin intermediari. Eforturile de stabilire a negocierilor au fost în curs de desfăşurare de la un acord de încetare a focului din noiembrie 2024, emisarii americani mediind anterior discuţiile indirecte dintre cele două părţi”, scrie, de asemenea, BBC.[1]

O altă problemă de urmărit în negocieri, potrivit CSIS, este răzbunarea care ar putea urma din partea organizaţiilor teroriste din regiune: „Întrucât Iranul a încercat deja să extindă conflictul prin vizarea partenerilor americani din Golf, terorismul oferă o altă cale de a impune costuri Washingtonului şi aliaţilor săi. Dacă ostilităţile se reiau, liderii iranieni ar putea considera că escaladarea durerii este necesară pentru a descuraja alte atacuri. Chiar şi într-un mediu de armistiţiu, stimulentul pentru represalii rămâne puternic: Teheranul are un istoric de planificare a atacurilor pentru a răzbuna personalităţi importante, iar pierderile recente - peste 250 de oficiali de rang înalt - sunt fără precedent ca amploare. În acelaşi timp, conflictul mai amplu catalizează violenţa anti-israeliană şi antisemită care nu este orchestrată direct de statul iranian”.[2]

Un alt efect care va fi greu de reparat va fi, însă, slăbirea relaţiilor SUA cu statele europene şi nu numai. Pe lângă faptul că americanii nu s-au consultat cu aliaţii, războiul este destul de nepopular în Europa; efectele sale sunt mari şi greu suportabile de europeni, iar întreaga imagine,  de tensiune nemaiîntâlnită între SUA şi Europa şi ruptură în cadrul NATO, nu va face decât să dea curaj Chinei şi Rusiei spre continuarea atitudinii beligerante la nivel mondial.