Divergenţele din coaliţia la putere ar putea împiedica Berlinul să devină lider mondial

Aspiraţiile internaţionale ale Germaniei

De la reîntregirea paşnică din urmă cu trei decenii, Germania a trecut printr-o serie de transformări remarcabile, cu o ascensiune importantă în plan economic, dar cu realizări nu tocmai măreţe în domeniul politicii externe. În ultimii ani, pe măsură ce puterea statului german a crescut, a apărut o evidentă dorinţă de implicare mai accentuată a acestuia în politica internaţională. Aceasta, în condiţiile în care mediul regional şi global de securitate actual este complex şi se confruntă cu o transformare continuă, generată de multiplele provocări ale diferiţilor actori statali sau non-statali.

Politica externă a Germaniei a prezentat, în special după anul 2000, un nivel ridicat de continuitate, menţinut de toate guvernele de coaliţie care s-au succedat la putere. Principalii piloni ai politicii externe şi de securitate germane, care se bazează pe o reţea densă de legături instituţionale, au avut ca principală trăsătură abordarea acţională de tip „aliat”, în plan multilateral, pe de o parte prin menţinerea şi consolidarea parteneriatului cu SUA şi, pe de altă parte, prin ridicarea continuă a profilului în UE. Toate acestea fără ignorarea rolului  ONU. Totodată, Germania a manifestat în permanenţă o atitudine clară de combatere a acţiunilor unilaterale în rezolvarea problemelor de securitate apărute în spaţiul internaţional.

De ceva vreme, atât vechile democraţii europene (Germania, Franţa), alături de SUA, dar şi Rusia şi mai nou China şi India, luptă cu toate forţele pentru a oferi un leadership global. Noua ordine mondială, aflată în curs de cristalizare şi bazată oricum pe mai mulţi poli de putere, este pusă în ultimul timp sub diferite presiuni internaţionale. Fragilitatea tot mai mare a unor state a dus la destabilizarea unor întregi regiuni, precum Orientul Mijlociu şi Africa, şi a generat conflicte violente în aceste zone, ceea ce a provocat valuri mari de migraţie în masă. Nu în ultimul rând, anexarea Crimeei de către Rusia a produs o criză profundă în relaţiile dintre Occident şi Moscova.

În acest context, Germania s-a exprimat în ultimul timp pentru o implicare mai accentuată pe plan internaţional, de asumare a mai multor responsabilităţi în lume, în special în calitate de lider sau naţiune-cadru pentru unele iniţiative. O dovadă în acest sens este solicitarea ministrului federal al apărării, Annegret Kramp-Karrenbauer (preşedintele celei mai mari formaţiuni politice germane, Uniunea Creştin-Democrată – CDU), din noiembrie 2019, prin care cere Parlamentului german o angajare mai activă a Bundeswehr-ului în mai multe misiuni externe, pentru susţinerea propriilor interese politice, economice şi strategice.

Coaliţia la putere sub semnul întrebării

În urmă cu aproape două luni, jumătatea social-democrată din „Marea Coaliţie” – GroKo (1), aflată la conducerea Germaniei, şi-a ales (6 decembrie 2019) noua conducere „bicefală”, asigurată de fostul ministru de finanţe al landului Westphalia-Renania de Nord, Norbert Walter-Borjans şi deputata Saskia Esken. De remarcat că este pentru a treia oară în ultimii doi ani când Partidul social-democrat (SPD) îşi schimbă conducerea. De această dată au ales un cuplu de politicieni care acordă o mai mică atenţie participării la guvernare şi se concentrează îndeosebi pe înnoirea partidului şi revenirea la vechile concepte ale stângii. Astfel, ei au cerut mai multă dreptate socială şi coeziune, un sistem de pensii întărit, venituri corecte, chirii convenabile, dar şi creşterea investiţiilor şi a măsurilor pentru protecţia climei. Totodată, aceştia susţin afirmarea internaţională a Germaniei, dar nu prin intermediul armelor, ci prin instrumentele diplomaţiei şi ale cooperării pentru o dezvoltare durabilă şi prevenire a conflictelor.

În campania electorală internă, cei doi politicieni sociali-democraţi au insistat permanent să părăsească coaliţia, însă Congresul din decembrie s-a rezumat doar la stabilirea unui set de solicitări adresate partenerilor pentru a rămâne în Guvernul Merkel, o aşa-zisă „renegociere” a acordului din 2018. De cealaltă parte, Blocul conservator, în frunte cu preşedintele CDU, Annegret Kramp-Karrenbauer, cancelarul Angela Merkel şi preşedintele Uniunii creştin-sociale (CSU),  Markus Söder, a lăsat să se înţeleagă că nu doreşte o renegociere a vechiului acord, dar ar putea lua în considerare unele schimbări de mai mică anvergură. Oricum, multe voci din Uniune consideră că acordul de coaliţie conţine deja prea multe poziţii pentru social-democraţi şi, dacă s-ar face compromisuri sau promisiuni suplimentare,  creştin-democraţii şi-ar pierde credibilitatea în faţa electoratului.

Mai mult, noua preşedintă creştin-democrată trebuie să dovedească rivalilor din propriul partid, până la viitoarele alegeri (2021), că este demnă să fie succesoarea Angelei Merkel, atât în fruntea partidului, dar mai ales, pentru a putea spera la poziţia de cancelar federal. Aşadar, o „prăbuşire” a Guvernului în exerciţiu ar putea fi pusă pe seama unui leadership defectuos al CDU şi, astfel, i-ar putea tenta pe contracandidaţi să se gândească tot mai insistent la o alternativă la conducerea partidului.

Îngrijorător pentru actuala coaliţie este şi faptul că atât CDU, cât şi SPD, au pierdut dramatic la ultimele alegeri europarlamentare şi regionale, în dauna Verzilor şi a partidului de extremă dreapta, Alternativa pentru Germania (AfD). Partidul verzilor a urcat considerabil în preferinţele electoratului german, fiind beneficiarul votului clasei de mijloc urbane şi al slăbiciunilor din actuala coaliţie la putere, astfel putând spera la o participare la guvernare într-un viitor executiv. Cu toate acestea, GroKo este în continuare susţinută, potrivit ultimelor sondaje, de aproape doi din trei germani (64%).

Politica externă promovată de Marea Coaliţie pare lipsită de vigoare

Dacă ne referim la politica externă, se pare că Germania nu întruneşte consensul general al Coaliţiei în privinţa rolului pe care şi-l propune a fi jucat pe scena internaţională şi ar putea deveni un subiect de dispută în cadrul GroKo. Chiar dacă există în general o percepţie pozitivă a cancelarului Merkel în străinătate, a cărei eră se apropie de sfârşit, moştenirea politicii sale externe nu este prea bogată. De multe ori a provocat nemulţumiri în rândul aliaţilor (problematica migraţiei), în alte situaţii a adoptat o atitudine relativ rezervată (dezbaterea privind viitorul Europei), a refuzat să joace un rol primordial în rezolvarea unor problematici europene extrem de sensibile (Brexit), sau a limitat relaţiile cu unele state doar la interese economice (Rusia, China).

Referitor la aceste aspecte se profilează câteva întrebări pertinente: „Vrea sau nu Germania să devină lider în cadrul UE sau la nivel global?” sau „Cât de mult ar trebui să se implice Germania în crizele şi conflictele internaţionale?” şi, nu în ultimul rând, „Ce rol va juca Bundeswehr-ul în acest context?”.

Cert este, că disensiunile în creştere din cadrul coaliţiei de la guvernare, datorate poziţiilor diferite atât în multe probleme de politică internă, dar mai ales în ceea ce priveşte angajarea Bundeswehr-ului în misiuni internaţionale, pot deveni problematice şi pot avea ca rezultat neîndeplinirea obiectivelor politicii externe şi de securitate asumate de Germania. Dovadă este discursul de la Congresul din decembrie al proaspătului preşedinte social-democrat, Walter-Borjans, care a calificat formaţiunea condusă de el drept „anti-militaristă” şi a avertizat partenerii de guvernare faţă de „militarizarea politicii externe”, cu referire la misiunile în străinătate ale Bundeswehr-ului. Aceste aprecieri vin în contradicţie cu solicitările ministrului federal al apărării din noiembrie 2019, care doreşte o mai mare implicare a militarilor germani în diferite zone ale lumii. Noul preşedinte a fost susţinut şi de colegul său de partid Heiko Maas, actualul ministrul de externe german, care a afirmat, de la aceeaşi tribună, că asigurarea unei păci durabile trebuie realizată la masa negocierilor şi nu prin mijloace militare.

Criticile lui Walter-Borjans la adresa CDU/CSU se îndreaptă deopotrivă şi asupra intenţiei doamnei Kramp-Karrenbauer de alocare a 2% din produsul intern brut pentru apărare, aşa cum s-au angajat membrii Alianţei Nord-Atlantice la Summit-ul din 2014. În acest context, liderul social-democrat a subliniat că este datoria SPD de a se opune creşterii necontenite a înarmărilor în lume.

De asemenea, cei doi piloni ai politicii externe şi de securitate germane, parteneriatul cu SUA, pe de o parte, şi cooperarea şi integrarea europeană, de cealaltă parte, nu se ridică la pretenţiile de lider mondial al Germaniei. Cel puţin de când a venit la putere Donald Trump, relaţiile SUA-Germania au fost în mod serios afectate. Acesta i-a reproşat Agelei Merkel, în repetate rânduri, atât lipsa deciziei Berlinului în privinţa creşterii cheltuielilor pentru apărare, dar şi neimplicarea mai activă în soluţionarea unor situaţii internaţionale (criza din Ucraina). În aceeaşi ordine de idei, atitudinea mai rezervată de până acum în privinţa reformei UE, duce la concluzia că politica externă a Germaniei se află într-un moment de „stagnare”, generată în special de divergenţele existente în cadrul coaliţiei.

Politica europeană a Germaniei încotro?

Până în prezent politica europeană a guvernului Merkel nu a avut rezultate scontate, de multe ori adoptând o atitudine neutră sau de aşteptare la diferitele iniţiative ale statelor aliate, în special ale Franţei. Se pare însă, că anul care abia a început oferă mai multe şanse Germaniei pentru o schimbare reală a raportului de putere în cadrul UE. Acest lucru rezultă şi din bilanţul de anul trecut pe prima jumătate de mandat al Guvernului de la Berlin, în urma căruia s-au stabilit câteva obiective îndrăzneţe pentru 2020.

În primul rând, Guvernul federal german va prelua, în luna iulie, preşedinţia prin rotaţie a Consiliului UE, unde îşi propune demararea unor iniţiative pentru susţinerea unei Europe „puternice şi suverane”. Un exemplu în acest sens este, potrivit şefului diplomaţiei germane, Heiko Maas, înfiinţarea unui Consiliu de Securitate European. Interesant este că se propune ca din acest organism să poată face parte şi Marea Britanie, chiar dacă la 31 ianuarie aceasta va părăsi UE, propunere susţinută şi de opoziţia germană (Verzii ecologişti). De fapt, este de aşteptat ca pe timpul preşedinţiei germane să fie clarificate relaţiile dintre Londra şi Bruxelles, care să aibă la bază principii echitabile, o sarcină importantă fiind „apărarea pieţei comunitare”.

Un alt subiect important care trebuie rezolvat de Guvernul german este bugetul comunitar al UE, în condiţiile în care Regatul Unit reprezenta unul din cei mai importanţi contributori, ceea ce impune Cancelariei de la Berlin abilităţi deosebite în negocierile pe care le va purta cu celelalte state membre UE.

Pe lângă aceste obiective, pe timpul preşedinţiei Consiliului UE, Germania va avea de gestionat şi două evenimente importante de politică externă ale Uniunii, şi anume Summit-urile UE-China şi UE-Africa, mai ales că, în ceea ce priveşte China, se va discuta intens pe marginea implicării sau neimplicării concernului chinez Huawei în construirea reţelei 5G în Europa. Nu trebuie neglijată bineînţeles nici Africa, un subiect major aflat de ceva timp în dezbatere fiind problematica migraţiei, unde Germania a avut până acum unele abordări care au generat nemulţumiri în rândul unor aliaţi europeni.

Având în faţă aceste provocări, se aşteaptă o relansare a politicii europene a Berlinului în acest an şi implicarea mai activă a acestuia în creşterea rolului statului german pentru rezolvarea multor probleme importante care frământă Europa.

Deja un prim pas important în câştigarea statutului de lider european a fost obţinerea de către Germania, în anul precedent, a preşedinţiei Comisiei Europene, de către Ursula von der Leyen, care va avea de rezolvat probleme importante aflate pe agenda Comisiei, printre care problematica migraţiei sau proiectul „Green Deal” pentru combaterea modificărilor climatice. Acest ultim subiect este, de altfel, în prim-planul politicii de la Berlin şi ar putea constitui un domeniu în care Germaniei ar putea să-i revină un rol cheie.

Perspectivele politicii externe a Germaniei în 2020

În privinţa paşilor următori în politica externă, influenţată şi de plecarea definitivă a britanicilor din marea familie europeană şi schimbarea raporturilor de forţe în cadrul Uniunii, Germania va încerca, în primul rând, o reorientare în gestionarea relaţiilor cu statele membre. Se poate observa, în ultimul timp, o oarecare reticenţă şi chiar distanţare faţă de Franţa lui Macron, o contracandidată cu şanse reale la titlul de lider în spaţiul european, mai ales că aceasta a rămas singura ţară din UE care deţine arma nucleară. În aceste condiţii, se aşteaptă o apropiere a Germaniei de statele din centrul şi estul Europei. Mărturie stau încercările liderilor de la Berlin de a se apropia de Grupul de la Vişegrad (V4), o iniţiativă în acest sens fiind demarată chiar din rândurile opoziţiei, care, prin vocea liberalilor (FDP), a solicitat promovarea unei cooperări strategice instituţionalizate cu statele V4.

În aceeaşi ordine de idei, Germania va trebui să dezvolte o politică de reorganizare a relaţiei sale pe termen lung cu Marea Britanie, în condiţiile în care este greu de previzionat în ce direcţie va evolua cooperarea statului insular cu Europa continentală, de îndată ce relaţiile economice vor fi redimensionate.

În problema relaţiilor transatlantice, Berlinul şi-a reafirmat angajamentul faţă de parteneriatul cu SUA, dar este rezervat în legătură cu colaborarea dintre cancelarul Merkel şi preşedintele Trump. Denunţarea acordului iranian de către Washington a pus în gardă Berlinul, astfel că este aşteptată o susţinere din partea guvernului Merkel a necesităţii de dezvoltare a capacităţilor de apărare naţională şi europene.

Cu toate că relaţiile Germaniei cu Rusia rămân deocamdată afectate de anexarea Crimeei şi de conflictul din estul Ucrainei, Berlinul încearcă într-o manieră diplomatică să menţină relaţii cât se poate de bune cu Moscova. Este evident faptul că statul german are interese economice în Rusia, dovadă fiind continuarea finalizării sistemului de conducte Nord Stream 2, în pofida criticilor unor state aliate şi partenere ale UE şi mai ales a recentelor sancţiuni aprobate de SUA pentru firmele care contribuie la instalarea conductelor de transport al gazelor în Marea Baltică.

Recentele evoluţii ale situaţiei de securitate din Orientul Mijlociu, au făcut ca Berlinul să decidă încetarea angajamentelor Germaniei în Irak. Astfel că, militarii germani îşi vor încheia atât misiunea din cadrul coaliţei internaţionale care luptă împotriva Statului Islamic – ISIS, (martie 2020), dar şi misiunea de instruire din Irak (septembrie 2020). Această situaţie ar putea crea unele probleme în regiune, în condiţiile în care actuala coaliţie a anihilat în mare parte, dar nu a eliminat în totalitate, forţele insurgente. Aşadar, ambele misiuni presupun un efort suplimentar pentru a preveni „reînvierea” celulelor teroriste şi ar putea fi considerate astfel mai importante ca niciodată.

Totodată, Germania se va implica activ pentru menţinerea acordului nuclear iranian şi, în acest sens, a declanşat împreună cu celelalte două state membre UE co-semnatare, Franţa şi Marea Britanie, mecanismul de reglementare a diferendelor, pentru a constrânge Teheranul să revină la respectarea angajamentelor asumate prin tratat. În plus, după cum a anunţat şeful diplomaţiei europene, Josef Borell, ţările semnatare ale acordului din 2015 asupra programului nuclear iranian au convenit asupra organizării unei reuniuni de conciliere cu Teheranul în februarie, pentru a menţine acordul în pofida retragerii SUA.

Nu în ultimul rând, Germania va acorda o atenţie sporită dezvoltării relaţiilor sale cu statele din Asia de Est (China, Japonia), bazate în special pe interese economice, precum şi pentru relansarea relaţiilor sale cu ţările africane, atât în ceea ce priveşte problematica migraţiei, cât şi în vederea reglementării situaţiei de securitate în regiune (Mali).

Dacă cei doi „actori” de la Berlin vor găsi canalele de comunicare adecvate şi vor pune interesul naţional în faţa celui de partid pentru a putea „profita” de oportunităţile care par să readucă Germania în prim-planul politicii europene şi mondiale, rămâne deocamdată o întrebare, la care liderii germani vor putea oferi un răspuns undeva spre sfârşitul acestui an.

(1) În Germania modernă, cu sistemul parlamentar de guvernare la nivel federal şi la nivel de stat, Marea Coaliţie (în germană: Große Koalition), descrie o coaliţie de guvernare a celor două mari partide reprezentate în Parlament. În majoritatea cazurilor (dar nu neapărat), aceasta înseamnă o coaliţie a Uniunii creştin-democrate (formată din partidele surori CDU şi CSU) şi a social-democraţilor (SPD). După rezultatul neconcludent al alegerilor federale germane din 2005, niciuna dintre coaliţiile tradiţionale nu a putut forma un guvern majoritar. Era posibilă o coaliţie cuprinzând SPD, Verzii şi Partidul Democrat Socialist (PDS), dar dorinţa de a exclude PDS (succesorul Partidului comunist din Germania de Est) de la guvernare, a condus liderii SPD şi CDU/CSU la decizia de a forma o „coaliţie măreaţă”, cu liderul CDU Angela Merkel în funcţia de cancelar şi un număr egal de portofolii în Guvern pentru fiecare partid. A doua Mare Coaliţie din istoria Germaniei s-a încheiat când, după alegerile federale din 2009, a fost convenită o guvernare a CDU/CSU cu Partidul liberal-democrat (FDP), formând astfel cel de-al doilea cabinet Merkel. După alegerile din 2013, a treia Mare Coaliţie a fost formată de CDU/CSU şi SPD. Din nou, ar fi fost posibil să se formeze un guvern de centru-stânga cu SPD, Verzii şi Stânga (partidul succesor al PDS), dar s-a optat, ca şi cu 8 ani în urmă, pentru o mare coaliţie. Ultima Mare Coaliţie care guvernează Germania în prezent, le-a avut în prim-plan tot pe vechile CDU/CSU şi SPD, după îndelungi negocieri rezultate în urma alegerilor din toamna anului 2017. Termenul GroKo (prescurtarea pentru Große Koalition) a fost numit cuvântul anului 2013 în Germania. https://en.wikipedia.org/wiki/Grand_coalition_(Germany)