22 septembrie 2020

Diplomaţia coercitivă în estul Mării Mediterane

Sergiu Medar

Diplomaţia coercitivă se aplică unor state, grupuri din interiorul unor state sau grupări non-statale şi are la bază descurajarea activă, ameninţarea cu forţa, doar atunci când situaţia o impune, sau chiar folosirea forţei limitate şi de durată minimă, fiind exclusă ocuparea de teritorii aparţinând altui stat.

Sursă foto: Profimedia

Diplomaţia coercitivă este o formă a diplomaţiei prin care, în ultimă instanţă, se evită războiul prin folosirea de mijloace de forţă şi ameninţări, care să-i facă pe posibilii combatanţi să se întoarcă la masa negocierilor diplomatice. Diplomaţia coercitivă nu este diplomaţia războiului. Ea presupune, însă, ca statul care o foloseşte să fie atât un stat cu o forţă credibilă atât economică şi financiară, cât şi din punct de vedere militar. Mijloace ale diplomaţiei coercitive pot fi aplicate atât de organizaţii internaţionale, cât şi de coaliţii sau alianţe.

Diplomaţia coercitivă se bazează pe conceptul de descurajare pasivă sau activă.

Acţiunile care pot fi incluse în domeniul descurajării pasive sunt:

  • parăzile militare care urmăresc a scoate în evidenţă atât nivelul de dotare tehnică, cât şi nivelul de pregătire al militarilor.
  • exerciţiile şi aplicaţiile cu trupe si tehnică de cea mai nouă generaţie.
  • dezvăluirea în media a unor secrete sensibile ale statului ţintă, care au rolul de provoca haos în rândul serviciilor de informaţii şi, astfel, scăderea capacitaţii de apărare şi replică a acestora.
  • tendinţa de a furniza prestigiosului catalog “Jane’s”, spre publicare, cantităţi  mult mai mari de echipamente militare decât cele reale, în vederea descurajării oponentului.

Acţiunile care pot fi incluse în domeniul descurajării active, fără pretenţii de exhaustivitate,  sunt:

  • sancţiuni financiare aplicate de un oponent (persoane, companii sau state),   asupra celuilalt, urmate, după caz, de reciprocitate. Sancţiunile pot fi aplicate şi de organizaţii internaţionale în numele statelor ce le compun.
  • sancţiuni economice aplicate statelor ( embargoul pe anumite produse, anularea unor contracte economice între companii ale statelor aflate în conflict, naţionalizarea unor investiţii străine, blocarea conturilor private sau de stat, etc.)
  • suprimarea libertăţii de circulaţie a persoanelor pentru perioadă limitată de timp
  • sancţiuni politice care pot să cuprindă: excluderea din anumite organizaţii internaţionale, formularea de declaraţii de condamnare a unei atitudini sau potenţiale agresiuni, etc.
  • poziţionarea de forţe militare în apropierea graniţelor statului oponent
  • efectuare de exerciţii militare, aeriene sau navale în apropierea graniţelor sau a apelor de folosinţă economică exclusivă ale statului oponent.
  • experimentarea unor noi tipuri de armament strategic
  • executarea de operaţiuni de intimidare, aeriene sau navale, prin treceri repetate în imediata apropiere a oponentului
  • lovituri la scară mică, punctuale, fără a urmări provocarea de daune majore sau pierderi de vieţi omeneşti, în teritoriul oponentului.
  • incursiuni rapide în teritoriul oponentului, urmate de retrageri,  fără intenţia de a ocupa teritorii ce aparţin acestuia. Diferenţa între diplomaţia coercitivă şi coerciţie este aceea ca niciodată, în diplomaţia coercitivă, statele nu rămân în teritoriul potenţial inamic pentru o perioadă lungă de timp.

În ceea ce priveşte mijloacele de acţiune ale diplomaţiei preventive, ca şi declanşarea celor ce aparţin diplomaţiei coercitive, este foarte important să se cunoască în ce stadiu este conflictul. În afara informaţiilor furnizate de serviciile specializate, necesare liderilor pentru a lua deciziile ce se impun, este esenţială urmărirea codificărilor diplomatice din prezentările şi analizele publice ale unor personalităţi din cele două state aflate în conflict.

Codificările diplomatice ce pot să apară în timpul amplificării unei situaţii conflictuale, delimitate pe faze cronologice sunt: 

Faza 1. „Guvernul ţării mele nu poate rămâne indiferent faţă de ....” trebuie citită ca: „guvernul, cu certitudine, va interveni diplomatic în rezolvarea acestei probleme”.

Faza 2. „Guvernul ţării mele priveşte cu vădită îngrijorare...” trebuie citită ca: „guvernul va aborda o politică dură faţă de această problemă”,

Faza 3. „Guvernul ţării mele este obligat să formuleze rezerve exprese cu privire la ...” trebuie citită ca: „guvernul nu va permite...”,

Faza 4. ”Guvernul ţării mele se va simţi obligat să-şi reconsidere cu atenţie poziţia faţă de...” trebuie citită ca: „relaţiile diplomatice normale, sunt pe punctul de a se transforma în relaţii ostile ”,

Faza 5. „Guvernul ţării mele va fi obligat să ia în considerare propriile interese” trebuie citită ca „guvernul analizează posibilitatea ruperii relaţiilor dintre cele două state”,

Faza 6.  „Guvernul ţării mele este obligat să-şi decline orice răspundere pentru urmări” trebuie citită ca: „guvernul este pregătit pentru război”,

Faza 7. “Guvernul ţării mele aşteaptă răspuns la propunerile sale până la data de... ora...” este echivalentul unui „ultimatum”. De la acea dată şi oră pot începe acţiunile militare ale unei ţări împotriva alteia.

Poate fi remarcată întreaga gamă de ameninţări reciproce între Grecia şi Turcia, de la mesajele diplomatice contondente şi până la demonstraţii de forţă efectuate de forţele navale ale celor două ţări. Aceste manevre presupun exerciţii navale efectuate de ambele părţi în zona Mării Egee. În cadrul acestora, se simulează atacuri ale navelor, asupra flotei oponenţilor. Navele militare ale Turciei însoţesc navele de explorare, în marşul acestora către sau dinspre zonele de explorare din vestul insulei Creta. Aceste deplasări sunt monitorizate sau chiar escortate de nave ale Greciei. Navele se apropie destul frecvent unele de altele la o distanţă mai mică decât cea de securitate conform regulilor şi cutumelor navigaţiei marine. Un incident de securitate, care se poate întâmpla, este suficient ca să genereze un conflict major între cele două ţări.

Pe data de 26 august, Turcia a început exerciţii navale la care au participat două nave turceşti şi un distrugător aparţinând SUA. Pentru a echilibra balanţa politică cu părţile aflate în conflict, SUA a participat şi la un exerciţiu naval împreună cu Grecia, Franţa şi Italia.   

Aceste manifestări sunt componente evidente ale diplomaţiei coercitive. Preşedintele turc Recep  Tayyp Erdogan consideră că acest tip de relaţii internaţionale este cel mai potrivit pentru situaţia Turciei. Faptul că Turcia are o armată puternică, îi asigură credibilitatea absolut necesară în aplicarea mijloacelor diplomaţiei coercitive. De aceea, îşi permite ca, de multe ori, să se manifeste în afara normelor şi limbajului diplomatic. Ameninţarea cu forţa, şi în acest caz, este maniera predilectă de abordare a acestor tensiuni. Acest comportament a dus la izolarea politică şi diplomatică a Turciei pe plan internaţional.

Pentru a face faţă acestor manifestări agresive ale Turciei, Grecia a încercat să formeze alianţe ad-hoc, făcând apel la state ale Uniunii Europene, cum ar fi Franţa, Cipru, sau din NATO, cum ar fi SUA. În afara acestor state, Egiptul şi Israelul sprijină Grecia având, şi ele, exploatări de petrol şi gaze în estul Mediteranei.  

La scurt timp după ce Turcia a trimis prima navă de explorare în apele din zona economică exclusivă a Greciei (mai 2019), în luna iulie 2019, UE a introdus primul set de sancţiuni împotriva Turciei. Este astfel folosit un nou mijloc al diplomaţiei coercitive, aplicat, în acest caz, Turciei.

UE având două state membre implicate nemijlocit în conflict şi-a manifestat „solidaritatea fermă” cu acestea, solicitând Turciei să înceteze lucrările de explorare în zonele aflate în dispută. Aplicând maniera de politică externă impusă de Erdogan, ministrul de externe al Turciei a declarat că sancţiunile UE „nu vor afecta determinarea Turciei de a continua activităţile sale de explorare a hidrocarburilor în estul Mării Mediterane”.

Ca răspuns la această atitudine, ministrul de externe al Greciei, Nikos Dendias, a declarat că diplomaţia turcă este „diplomaţia navelor de luptă”. Ministrul de externe al Germaniei, Heiko Maas, a avertizat că cele două  ţări „se joacă cu focul şi că orice scânteie, oricât de mică, ar putea duce la un dezastru”.  

Acest schimb de replici acide este, şi el, componentă evidentă a mijloacelor diplomaţiei coercitive.

Rusia este deosebit de interesată în situaţia din estul Mării Mediterane. Prin baza sa navală din Tartus, Siria, Rusia se poate implica direct într-o posibilă confruntare. Pentru a sublinia punctul de vedere al Rusiei faţă de tensiunile din zonă, Serghei Lavrov, ministrul de externe al Rusiei, a efectuat o vizită oficială într-o serie de ţări din regiune.  Lavrov a exprimat disponibilitatea Rusiei pentru a media disensiunile dintre Grecia şi Cipru pe de o parte şi Turcia pe de altă parte. Vizita în Cipru a avut loc cu câteva zile înainte ca SUA să ridice, parţial, embargoul pe achiziţionarea de armament pentru această ţară. Probabil că această acţiune a avut loc ca urmare a faptului că Cipru a suspendat acordul dat Rusiei de a folosi porturile cipriote pentru navele militare ruseşti ca şi începerea unei  monitorizări mai atente a băncilor cipriote pentru circulaţia banilor murdari din Rusia. În aceeaşi perioadă, Rusia a început exerciţii navale cu trageri reale în Marea Mediterană, în apropierea Ciprului. În finalul discuţiilor, cele două ţări au semnat un totuşi un acord împotriva dublei taxări.

Diplomaţia coercitivă este, de obicei, o soluţie de succes. În cazul tensiunilor din estul Mării Mediterane, ea pare a duce la rezultate pozitive. Faptul că Turcia a retras una din navele sale de explorare şi a solicitat începerea negocierilor cu Grecia şi Cipru, este un argument pentru această afirmaţie. Fără a se detensiona complet, situaţia de securitate din zona de est a Mării Mediterane va avea, probabil, o evoluţie pozitivă, dar lentă. Un conflict armat în această regiune, care ar destabiliza sudul Europei, nordul Africii şi parte din Orientul Mijlociu este, probabil, imposibil.