Dilema de oportunitate a NATO la şapte decenii de la înfiinţare

Interogarea oportunităţii continuităţii NATO după finalul Războiului Rece a însoţit toate etapele de transformare ale Alianţei de până în prezent. Câteodată tonalităţile au fost mai blânde, alteori mai aspre. Totuşi, parcă niciodată incertitudinea privind viitorul securităţii comune transatlantice nu a fost mai adâncă decât astăzi. Preocupările cancelariilor occidentale cu privire la depăşirea deficitului de încredere care s-a insinuat între cele două maluri ale Atlanticului sunt din ce în ce mai profunde, în pofida mesajelor politice de unitate transmise de la cel mai înalt nivel de responsabilitate al cartierului general de la Bruxelles.

Mai există argumente în susţinerea NATO?

În preambulul raportului său anual de activitate prezentat public în data de 14 martie, secretarul general NATO, Jens Stoltenberg, afirmă că „istoria NATO 2018 este a unei Alianţe moderne, capabilă să răspundă ameninţărilor de securitate ale prezentului, să se adapteze la noile provocări şi să investească în viitor. […] Suntem o familie în creştere şi continuăm să fim puternici. Angajamentul nostru pentru a ne protejarea unii pe ceilalţi este statornic. Facem mai multe decât oricând împreună. […] Statele Unite şi-au crescut prezenţa în Europa cu mai multe trupe, echipament şi exerciţii. Aliaţii europeni îmbunătăţesc nivelul de reacţie al forţelor lor, îşi modernizează echipamentele şi aduc contribuţii mai mari la operaţiile şi misiunile noastre.”

Vor fi însă suficiente toate aceste reasigurări pentru ca NATO de astăzi să îşi continue drumul început în urmă cu 70 de ani?

Analiştii din întreg spaţiul euroatlantic încearcă să redescopere măsura valorii apărării comune, dar semnalele de alarmă trase de o parte dintre aceştia sunt din ce în ce mai îngrijorătoare. Şi parcă cele de peste ocean se aud mult mai tare. Barry R. Posen, autor al lucrării „Reţinerea: O nouă fundaţie pentru marea strategie a Statelor Unite”, în care caracterizează politica liberală „hegemonică” a SUA de după colapsul Uniunii Sovietice drept „nenecesară, contraproductivă, costisitoare şi nechibzuită”, publica în 10 martie, în The New York Times, o analiză care porneşte de la întrebarea: „Care este rolul Statelor Unite în NATO?” În articolul său, Posen reia temele majore ale epuizării argumentelor pentru continuarea angajamentului SUA în asigurarea securităţii aliaţilor europeni odată cu dispariţia premiselor iniţiale create la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Acestea erau, pe de o parte, pericolul expansiunii sovietice spre vestul unei Europe devastată de ororile războiului, iar pe de altă parte, necesitatea aducerii politice a foştilor inamici din cadrul Axei, Germania şi Italia, în interiorul spaţiului occidental al unui continent care trebuia reclădit în unitate.

În fapt, succesul Planului Marshall, lansat cu aproape doi ani înaintea momentului înfiinţării Alianţei Nord-Atlantice, a făcut ca aceste premise să îşi piardă relevanţa încă din anii ’70 ai secolului trecut, iar căderea ulterioară a Zidului Berlinului a marcat simbolic dispariţia completă a ameninţărilor originare la adresa statelor democratice. Se închidea un ciclu de patru decenii de existenţă a Alianţei, în care Doctrina Truman gândită în logica competiţiei lumii bipolare, conferise consistenţă şi coerenţă arhitecturii transatlantice.

Cu toate acestea, NATO nu s-a desfiinţat. Dimpotrivă, sub egida unui nou obiectiv, acela al promovării democraţiei liberale pe întreg cuprinsul continentului european, NATO a început să crească. „Dintr-o organizaţie care în mod simplu ar fi putut să savureze succesul eliminării unei ameninţări militare majore, NATO s-a transformat într-un proiect expansiv, cu obiective mult mai complicate destinate creării unui întreg spaţiu al siguranţei, liberalismului şi democraţiei în vestul Eurasiei”, conchide Posen cu un scepticism calculat. În viziunea acestuia, rezultatele proiectului de extindere ar putea fi privite astăzi şi prin lentila pragmatismului american. O astfel de sită analitică ar cerne un număr de războaie purtate în „profundă dependenţă de forţa militară a Washingtonului”, a căror consecinţe continuă să fie incerte sau fără a fi reuşit să asigure instalarea unor regimuri democratice în regiuni extinse din Balcanii de Vest, Orientul Mijlociu sau Asia Centrală. Mai mult, atitudinea triumfalistă a Washingtonului, însoţită de susţinerea necondiţionată a Alianţei, ar fi trezit instinctele acaparatoare ale Moscovei şi chiar ar fi favorizat amplificarea forţelor iliberale sau naţionalist radicale care sapă adânc astăzi la fundaţia structurilor democratice ale unor noi state membre din centrul şi sudul Europei.

În tuşe foarte asemănătoare, Stephen M. Walt poziţionează noul profil al Alianţei din epoca post-Război Rece sub egida „momentului unipolarităţii americane”, într-o analiză publicată în Foreign Policy la sfârşitul lunii ianuarie. Walt abordează critic politica expansionistă a SUA în ultimele trei decenii, considerând că „Statele Unite au început să ofere garanţii de securitate pentru diferite protectorate chiar şi atunci când acestea erau greu de apărat sau contribuiau prea puţin la securitatea naţiunii americane (exp. statele baltice – este chiar nota autorului)”. În luna iulie a anului trecut, într-un alt text publicat în aceeaşi renumită revistă americană, Walt aducea în discuţie câteva „neînţelegeri profunde ale trecutului, prezentului şi viitorului previzibil al NATO” şi puncta principalele dileme de oportunitate ale Alianţei de astăzi. Acestea ar fi, în primul rând, potenţialitatea interpretării nefavorabile a prevederilor Articolului 5 în situaţii de criză, atunci când statele membre ar putea să decidă să nu intervină militar în sprijinul unui aliat atacat, ci doar să se limiteze la a acorda asistenţă de altă natură, cum ar fi declaraţiile politice de susţinere sau acordarea de sprijin financiar.

În al doilea rând, „NATO nu este un club”, deci statutul de membru nu este condiţionat de plata obligatorie a unui „abonament” de participare. Partea bună ar fi aceea că apartenenţa la Alianţă ar fi motivată în primul rând de împărtăşirea valorilor democratice ale spaţiului transatlantic, fără a fi necesară altă dovadă mercantilistă de loialitate faţă de principiile securităţii comune. Partea mai puţin bună ar fi latenţa temerilor fragmentării, măcar în planul încrederii reciproce, care rezidă în dezechilibrul semnificativ al contribuţiilor financiare ale statelor membre la susţinerea apărării colective.

În al treilea rând, extinderea Alianţei ar fi reprezentat un multiplicator de probleme pentru occident, cu prea puţine beneficii reale în termeni de securitate. Mai mult, extinderea continuă spre est ar fi accentuat compromisurile cu privire la îndeplinirea de către noii membri a condiţiei fundamentale de apartenenţă la comunitatea transatlantică, acea certitudine obiectivă a respectării valorilor democratice şi a ordinii internaţionale liberale, în pofida existenţei deja a unor compromisuri semnificative induse de „tolerarea în cadrul Alianţei a unor membrii nedemocratici, precum Turcia”.

Dilemele extinderii Alianţei către est

De cele mai multe ori, analizele privind oportunitatea lărgirii şi continuităţii NATO pornesc de la interogarea beneficiilor extinderii Alianţei către centrul şi estul Europei. Puţini din cei care nu fac parte din aşa numitul public avizat mai ştiu că 2019 nu marchează doar şapte decenii de existenţă a Alianţei Nord-Atlantice, dar şi 15 ani de la intrarea României în NATO. Probabil că şi mai puţini îşi mai aduc aminte că 2019 este anul în care se împlinesc două decenii de la începerea extinderii Alianţei peste umbra rece a Cortinei de fier, odată cu admiterea în NATO a Poloniei, Cehiei şi Ungariei, în 1999. Cu toate că aceste momente unice de istorie recentă par în prezent mai mult decât fireşti, tinerii din centrul şi estul Europei nu trebuie să uite toate barierele care au fost depăşite pentru ca flancul estic al Alianţei să ajungă să unească astăzi Marea Mediterană cu Marea Neagră şi Marea Baltică.

Extinderea Alianţei a fost în primul rând o chestiune legată de relaţia bilaterală Washington-Moscova, după cum menţionează numeroşi autori, între care şi Mary Elise Sarotte, profesor de istorie şi cercetător la Centrul de Studii Europene al Universităţii Harvard. În analiza sa publicată recent în Foreign Affairs, Sarotte realizează o radiografie elocventă şi nonpartizană a eforturilor preşedinţilor polonez şi ceh, Lech Walesa şi Vaclav Havel, pentru a-i convinge pe liderii occidentali că singura opţiune politică pentru securitatea noilor democraţii central şi est europene de la începutul anilor ’90 era intrarea în NATO. Şi aceasta în pofida opoziţiei mai mult sau mai puţin intensă a elitelor de la Kremlin, influenţată de particularităţile dezvoltărilor în timp şi spaţiu ale contextului internaţional. Certitudinile s-au conturat extrem de greu. Parcursul întregului ultim deceniu al secolului trecut a fost marcat de ezitări ale cancelariilor occidentale cu privire la extinderea Alianţei. La începutul anului 1990, ministrul de externe al Germaniei de Vest, într-o discuţie cu omologul său britanic, şi-a exprimat opinia că „ar fi de aşteptat ca Moscova să solicite asigurări că NATO nu se va extinde către est, în schimbul exprimării acordului pentru reunificarea Germaniei”. Aceasta era şi prima prioritate a Washingtonului la acea dată, în timp ce lărgirea Alianţei rămânea doar un scenariu alternativ de analiză de securitate internaţională mai mult de manual de studii de securitate, decât de mapă de politică externă.

Anul 1990 a fost marcat de mai multe momente politice absolut de neimaginat cu doar câteva luni înainte. Reunificarea şi câştigarea suveranităţii depline a noului stat federal german urmau să se înfăptuiască în data de 3 octombrie 1990, în interiorul Comunităţii Europene şi NATO. Până atunci, avea să aibă loc, la sfârşitul lunii mai, summit-ul la nivel înalt SUA-URSS, în cadrul căruia preşedintele american George Bush Sr. îi transmitea liderului de la Kremlin, Mihail Gorbaciov, că statele central şi est europene au dreptul de a-şi alege singure alianţele militare, în baza prevederilor acordurilor de drept internaţional. Mesajul este cu atât mai relevant cu cât aceste state erau încă membre ale Pactului de la Varşovia, tratat ce avea să fie dizolvat, în mod oficial, în data de 1 iulie 1991, cu prilejul ultimului său summit care a avut loc la Praga, capitala Cehoslovaciei, încă existentă la acea dată. Poate mai spectaculos ar fi faptul că Mihail Gorbaciov, în pregătirea întâlnirii sale cu preşedintele Bush, a discutat cu secretarul de stat american James Baker, căruia i-ar fi transmis că „Moscova este în cunoştinţă de cauză cu privire la intenţiile unor state din estul Europei de a ieşi din Pactul de la Varşovia, pentru a intra ulterior în NATO” şi l-ar fi întrebat pe acesta „care ar fi reacţia SUA, dacă URSS ar exprima o dorinţă similară”, după cum menţionează Sarotte în analiza sa.

Probabil că elitele militare moscovite încă se cutremură astăzi în faţa acestor pagini de istorie. Oricum, lucrurile aveau să se aşeze pe un alt făgaş odată cu mutarea atenţiei Washingtonului asupra situaţiei din Orientul Mijlociu şi declanşarea Primului Război din Golf. Discuţiile despre extinderea NATO aveau să fie reluate la mijlocul anilor ’90, atunci când preşedintele Bill Clinton asuma tema extinderii NATO pe parcursul campaniei sale electorale pentru al doilea mandat prezidenţial, poate şi ca un răspuns la poziţionarea acestui subiect pe lista scurtă de priorităţi a contracandidatului său republican, Bob Dole. Ca urmare, în primul an al celui de-al doilea mandat al lui Clinton la Casa Albă - 1997, Administraţia a dat undă verde extinderii NATO către est, iar în 1999, Polonia, Cehia şi Ungaria deveneau membre ale Alianţei.

A urmat „Războiul global împotriva terorii” ca parte a noii doctrine de preemţiune adoptată de preşedintele George Bush Jr. şi a noii strategii ofensive de securitate internaţională a Washingtonului de după atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 asupra unor obiective de pe teritoriul Statelor Unite. În acest context, pe baza invitaţiilor de aderare din 2002, în 2004 a avut loc cel mai mare val de extindere al Alianţei Nord-Atlantice, prin integrarea a şapte state, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia şi Slovenia. Acestora li s-au adăugat Albania şi Croaţia în 2009 şi Muntenegru în 2017.

Traseul extinderii nu a fost scutit de tensiuni şi provocări. Declaraţia summit-ului NATO de la Bucureşti din 2008 cu privire la perspectiva ca Ucraina şi Georgia să devină membre NATO a fost privită la Moscova drept picătura care a umplut paharul expectanţei strategice, pentru a declanşa o spirală a violenţei începută cu Războiul Ruso-Georgian din august 2008 şi ajunsă în punctul critic odată cu anexarea ilegală a Crimeii de către Rusia, în februarie 2014. Totodată, aspiraţiile atlantiste ale unor state au fost frânte, Republica Moldova şi Serbia intrând într-o zonă de incertitudini de securitate pe fondul unor autoproclamate „neutralităţi militare” insuficient acoperite de sistemul de drept internaţional. Mai mult, atacul cibernetic asupra Estoniei din 2007 a fost momentul în care NATO a conştientizat necesitatea unei abordări politice a ameninţărilor din spaţiul cibernetic şi care a declanşat transformări semnificative ale arhitecturii instituţionale transatlantice pentru combaterea noilor tipuri de ameninţări.

Este greu de spus astăzi dacă toate aceste evenimente majore de securitate nu ar fi avut loc în absenţa extinderii Alianţei către estul continentului european. Ceea ce ştim în mod cert este că în prezent NATO are 29 de membri, faţă de cele 12 state care formau Alianţa în 1949. Din totalul statelor aliate de astăzi, 13 au aparţinut, sub o formă sau alta, fostului bloc comunist. Totodată, Republica Macedonia de Nord a fost invitată să înceapă negocierile pentru aderare cu ocazia Summit-ului de la Bruxelles din iulie 2018, urmând ca viitoarea sa accedere să asigure un echilibru aproape perfect vest-est, din perspectivă numerică, în cadrul Alianţei.

Privind la Alianţa de astăzi, se poate spune că poate cel mai important lucru pentru Europa de după finalul Războiului Rece este că procesul de extindere a NATO a continuat, în pofida tuturor dilemelor şi provocărilor. Însă astăzi, mai mult decât oricând în ultimele trei decenii, beneficiile acestui proces trebuie redescoperite, reafirmate şi apărate pe toate coordonatele de existenţă ale NATO, de la vest la est şi de la nord la sud, pentru consolidarea profilului securităţii transatlantice la orizontul reinstaurării politicii de forţă a marilor actori cu aspiraţii globale.

Concluzii

Ipoteza iniţială din spatele prezenţei militare americane în Europa, referitoare la contrabalansarea intereselor sovietice în inima civilizaţiei universale, pare să se fi reactivat odată cu creşterea semnificativă a ritmului înarmării şi tehnologizării forţelor armate ruseşti din ultima decadă. Însă, spre deosebire de momentul viziunii Truman, contextul de astăzi este complet diferit. Noua abordare a securităţii comune a Administraţiei Trump exprimă o frustrare profundă care pare să spună că dacă prezenţa americană în Europa era absolut legitimă la finalul celui mai devastator război din istoria omenirii, astăzi, după şapte decenii de pace, europenii trebuie să îşi asume semieşecul incapacităţii de a-şi construi un profil propriu de securitate care să le permită să facă faţă celor mai mari ameninţări militare.

Dincolo de aceste nerealizări, există riscul pierderii perspectivei de ansamblu. Fărâmiţarea viziunii strategice în detalii operaţionale, fie acestea şi de natură financiară, se întinde ca un covor de cioburi în faţa fachirului de la est care mizează pe crearea de iluzii pentru obţinerea de recompense. Mai mult, emoţia creată în jurul momentelor traversării covorului vătămător mută atenţia privitorului de la destinaţie la traseu, iar adrenalina momentului creează o dependenţă faţă de paşii individuali, instaurându-se teama epuizării sentimentului de control al consecinţelor finale.

De aceea, problemele critice cu care se confruntă NATO astăzi nu trebuie ignorate sau minimizate. În egală măsură, acestea nu trebuie exacerbate sau depersonalizate. Este necesar mai mult decât oricând ca liderii Alianţei să caute soluţii, fără patimă şi cu înţelepciune, pentru ca sensul comun al securităţii transatlantice să fie redescoperit de liderii săi, iar încrederea şi solidaritatea oamenilor de pe cele două maluri ale Atlanticului pentru apărarea comună să nu se piardă. Fiecare misiune a Alianţei a presupus şi multe sacrificii umane, dar argumentele valorilor democraţiei şi drepturilor omului au fost de fiecare dată mai puternice. În continuare trebuie dovedit că aceste jertfe nu au fost fără sens. Dimpotrivă, sacrificiile au asigurat motivaţia esenţială pentru a continua împreună.

Pentru înţelegerea valenţelor profunde ale dilemei de oportunitate nu trebuie întoarsă privirea doar către Washington. Este adevărat că Statele Unite au construit actualul sistem internaţional. Sunt depozitarele Tratatului. Sunt cel mai mare contribuitor la apărarea transatlantică. Sunt fundamentale pentru securitatea europeană. Dar pentru ca proiectul să dăinuie, fiecare stat membru trebuie să-şi reafirme încrederea în trăinicia construcţiei transatlantice şi să-şi asume angajamente sporite adaptate la realităţile securităţii de astăzi. Un plus de determinare este aşteptat din partea noilor membri ai Alianţei care au intrat în spaţiul de securitate comună după finalul Războiului Rece şi care trebuie încă să confirme că drumul lor euroatlantic este ireversibil.

Într-o perioadă în care din ce în ce mai muţi actori statali devin activi în acţiunile lor de subminare a instituţiilor democratice şi de denigrare a principiilor liberalismului, arealul transatlantic trebuie să îşi dovedească hotărârea pentru protejarea intereselor şi identităţii sale de securitate. Responsabilitatea revine tuturor statelor membre, atât timp cât pericolul mişcărilor radicale, extremiste sau iliberale nu are preferinţe sau valenţe geografice. „NATO suntem noi” şi „un atac asupra unuia dintre noi este un atac asupra tuturor” trebuie să rămână adânc întipărite în paginile strategiilor de securitate naţională ale statelor membre ale unei Alianţe moderne, solide şi versatile pentru multe decenii de acum înainte.

Cu toate ezitările cancelariilor occidentale din ultimele trei decade cu privire la beneficiile lărgirii NATO, se poate spune astăzi că extinderea Alianţei a reprezentat un succes istoric care a asigurat consolidarea păcii pe întreg cuprinsul continentului european şi a permis noilor state membre să se dezvolte în ritmuri şi la niveluri fără precedent. NATO nu mai este doar o alianţă militară. NATO est o alianţă a oamenilor. A militarilor şi civililor. A celor care protejează şi a celor protejaţi. NATO este un reper de valoare, pornit în urmă cu şapte decenii de pe colinele Washingtonului, pe care toţi europenii trebuie să îl îmbrăţişeze şi să îl apere în faţa tuturor provocărilor furibunde ale societăţii contemporane.