Dezinformarea - arma prezentului

Social media – „blestemul progresului”

Analiştii care studiază fenomenul comunicării on-line, impactul său asupra schimbării modul de relaţionare socială, încearcă să înţeleagă modul în care operaţiile de influenţare publică, nu toate având, bineînţeles, conotaţii de confruntare ideologică, contribuie la convingerea celor cărora le sunt destinate să cumpere anumite produse sau să voteze anumite partide, să aibă opţiuni politice  pe care nu le aveau cu un timp nu prea îndepărtat în urmă.

Iar studiile arată, la nivelul general, câteva aspecte interesante:

● o serie de state autoritare au găsit în acest domeniu o resursă pentru desfăşurarea de campanii de promovare a regimurilor respective, de reducere la tăcere a dizidenţilor proprii, dar şi din alte ţări;

● chiar dacă nu beneficiază de resursele tehnologice ale statelor democratice dezvoltate, statele autoritare utilizează, în schimb, resursa umană avută la dispoziţie, precum şi facilităţile oferite de reţelele sociale, pentru a multiplica mesajele ce le sunt favorabile;

● un exemplu este Rusia, unde s-a realizat o instrumentalizare a social media pentru a creşte impactul unor campanii ale Kremlinului de promovare a imaginii externe a ţării, dar şi de dirijare a unor procese electorale externe către candidaţii şi partidele care sunt fovorabili unor relaţii pozitive cu Moscova;

● campaniile de dezinformare / influenţare nu sunt doar Est vs. Vest, în ultima perioadă ele se orientează şi spre Sud, spre statele mai puţin dezvoltate, mai fragile politic şi economic, dar bogate în resursele naturale necesare, atât Estului, cât şi Vestului;

●  aşa cum există o ordine economică globală, noile evoluţii şi acumulări tehnologice dar, mai ales, modul agresiv de utilizare a acestor tehnologii politice au creat şi o „ordine globală a dezinformării”, iar podiumul nu este ocupat în aceeaşi ordine ca cel al capabilităţilor economice;

● deşi evoluţiile din domeniul comunicării on-line sunt apreciate, în general, ca influenţând în mod pozitiv viaţa noastră cotidiană, utilizarea excesivă a acestui domeniu pentru influenţarea opţiunilor publice şi personale, capacitatea de a acţiona subliminal asupra celor mai personale convingeri, „capturarea” acestui spaţiu, în anumite momente, de discursuri demagogice sau semi-factuale, au şi consecinţe negative.

Poate, de aceea, acumulările din acest domeniu se întorc, uneori, împotriva comunicării propriu-zise, denaturând adevărul, înlocuind realitatea socială cu una virtuală. Această evoluţie a fost definită drept un „blestem al progresului”, o consecinţă neaşteptată pentru un domeniu care s-a dezvoltat exploziv, dar care permite să fie instrumentalizat şi pentru obiective care nu au fost avute în vedere de către cei care au descoperit comunicarea on-line.

După Războiul Rece, tehnologii noi la timpuri noi

Exemple din istoria recentă demonstrează cum social media a creat „revoluţia portocalie” din Ucraina sau „primăvara arabă”, a avut un rol pozitiv în schimbările politice care au avut loc ulterior. Tehnologiile politice au lucrat, în aceste cazuri, pentru democraţie, pentru majoritatea celor doritori de schimbare.

Dar au urmat şi exemple de altă natură despre utilizarea social media în influenţarea alegerilor din SUA, în referendumul din 2016 din Marea Britanie.

Cultura urii / Hate speach a ajuns prevalentă ca tehnologie utilizată cu ajutorul social media, iar aici trebuie să i se recunoască Rusiei un merit esenţial.

Efectele democratizării social media au fost, la început, o speranţă, care curând a devenit o iluzie, datorită utilizării acesteia mai curând pentru a influenţa negativ evoluţii sociale, perntru a incita la dezbinare şi ură.

Un deceniu început sub semnul revoluţiilor arabe de pe Facebook se încheie sub autoritarismul unei abordări unilaterale, în care mesajele social media au devenit o unealtă dintr-un sistem foarte complex de influenţare socială pentru obiective electorale sau politice.

Revin, în acest fel, şi în mediul on-line, tehnologiile politice, un  termen folosit în campaniile electorale, dar conceptual fiind mai aproape de construcţiile din perioada Războiului Rece, care presupuneau utilizarea unui instrument specific pentru manipulare, în sensul identificării şi utilizării modalităţilor de control al populaţiei, al mesajelor adresate acesteia pentru a răspunde în sensul dorit de Centru.

Timpurile s-au schimbat şi tehnologiile politice beneficiază, la rândul lor, de instrumente care nu au fost create iniţial pentru utlizări politice, cum este social media, dar care pot avea un profund efect şi în mediul politic.

Aceste instrumente pot contribui la:

● sprijinirea guvernelor la putere sau;

● contestarea ordinii politicii existente;

● dezvoltarea capabilităţilor de supraveghere şi control;

● obţinerea de fonduri şi donaţii (mai ales de către grupurile politice contestare).

Instrumentele sunt la dispoziţia actorilor statali, cât şi a celor non-statali. De aceea discuţia devine cu adevărat interesantă atunci când se trece la analiza utilizării acestor tehnologii politice la nivel internaţional, la „democratizarea” folosirii lor, la consecinţele ce se produc atunci când actori non-statali, mai ales, decid să le utilizeze.

Conform unui raport al Oxford Internet Institute, în anul 2017, într-un număr de 28 de ţări s-au înregistrat tentative de manipulare a social media pentru motivaţii politice, în timp ce, în anul 2019, numărul a crescut la peste 70. Ca un corolar, toate alegerile care au avut loc pe continentul african în acelaşi an 2019, au avut intervenţii în social media, unele dintre ele continuând cu violenţe armate.

Există prejudecata că pentru a utiliza tehnologii politice este nevoie de cunoştinţe excepţionale, oameni foarte bine pregătiţi profesional care să facă lucruri foarte sofisticate, în consecinţă doar statele ar putea executa operaţii de această natură. Realitatea arată că, şi în acest domeniu, se poate repeta povestea „automatului minune – Kalaşnikov”, o armă ieftină, de încredere, care poate fi utilizată fără prea multă şcoală, de către, practic, oricine îşi doreşte acest lucru. Pentru că dincolo de orice altceva, la fel ca şi AKM, social media este accesibilă tuturor.

Este o evoluţie similară utilizării dronelor, care acum 10 ani erau un lux şi un semn al viitorului, iar în prezent pot fi achizitionate la colţul străzii. Desigur, nu cele foarte performante, dar momentul acela nu este, nici el, foarte departe.

Calculatorul personal care devine bun public

Nu tot ce e tehnologie politică are rol de dezinformare. Operaţiile de informare politică sunt obişnuite şi cu obiective publice clare, doar cele care promovează intenţionat informaţii false făcând parte din ceea ce numim dezinformare. Deşi în accepţia publică, aproape tot ce e conexat cu activităţile de promovare politică are o conotaţie negativă, lucrurile nu stau chiar aşa, existând o normalitate a demersurilor de promovare programe, partide, viziuni, personalităţi. Şi acest lucru se aplică şi domeniului sensibil, al operaţiilor de informare publică.

Desigur, dintre toate, cele mai spectaculoase, iar politicienii ar spune că şi cele mai necesare, sunt operaţiile care se desfăşoară pentru câştigarea voturilor şi, în final, a alegerilor. Aceste operaţii pot urmări nu numai opţiunile de vot, care sunt finalitatea procesului, dar şi poziţia faţă de participarea / abţinerea la vot. 

Paradoxul este că aceste tehnologii au fost perfecţionate într-un stat precum Rusia unde sistemul politic şi electoral nu presupune, cel puţin la suprafaţă, o investigaţie electorală laborioasă despre cine va fi câştigătorul.

O explicaţie este aceea că influenţarea politică nu se produce doar pentru câştigarea de voturi. Pot fi şi alte obiective pe parcurs. De exemplu, în relaţia cu minorităţile, nu numai etnice sau religioase, pot fi obiective specifice, de exacerbare a relaţiilor cu majoritatea, pentru a abate atenţia de la alte probleme. Sau, poate, de a sprijini integrarea acestora, într-un caz fericit.

Domeniile de lucru ale tehnologiilor politice sunt şi ele diferite:

● fizic – cel clasic, al acţiunilor politice deja exersate: demonstraţii, contestări publice (care, desigur, pot fi şi ele sprijinite sau organizate din exterior);

● digital – unde se utilizează cyber tehnologii, spaţiul unde se află informaţia digitală, unde sunt Internetul, social media, imensa cantitate de informaţie despre toţi şi despre toate;

● cognitiv – spaţiul personal al ideilor politice şi sociale, al datelor şi cunoştinţelor deţinute de indivizi.

Cercetările prezente se îndreaptă către fuziunea soluţiilor din cele două domenii, digital şi cognitiv, în folosul tehnologiilor politice. De când există politică, au existat şi operaţii de influenţare. Calitatea nouă a procesului este dată de cantitatea mare, chiar uriaşă, de informaţie pusă la dispoziţia celor care trebuie să desfăşoare aceste operaţii, şi care trebuie doar să construiască algoritmul potrivit pentru influenţarea indivizilor şi maselor. O altă noutate este faptul că domeniul digital permite accesul la date personale, la opţiuni personale (domeniul cognitiv), inaccesibile anterior.

Calculatorul personal transmite tutror celorlalţi utilizatori date despre cum gândeşti, ce preferinţe ai, de orice natură, ce persoană eşti, cu slăbiciuni şi puncte tari, fiind astfel o carte deschisă, cu toate paginile la vedere, pentru cei care au nevoie de votul tău, de reacţia ta la un impuls politic sau electoral, poate şi de tăcerea ta.

Cei care îşi permit să utilizeze pe scară largă tehnologiile politice şi să desfăşoare operaţii de influenţare sunt, la acest moment, structurile statale, statele însele, pentru că aici sunt concentrate majoritatea resurselor. Iar statele sunt în competiţie, iar competiţia este, în principal, pentru resurse şi conştiinţe. Statele au nevoie de cunoaşterea şi utilizarea acestui spaţiu pentru că le permite atât operaţii de influenţare, cât şi operaţii de protecţie.

Anonim, nenotificat, orice şi oriunde

O operaţie de acest gen implică o serie de faze şi de participanţi:

1. Emiţătorul – cel care are un anumit interes pe care şi-l doreşte realizat prin trimiterea unui mesaj către

2. Recipient – cel care este ţintă sau care are capacitatea de a îndeplini obiectivul respectiv.

Între cei doi, există un proces de

1.1.         comunicare, prin intermediul reţelelor sociale, al Internetului, nu neapărat explicită, dar sprijinind mesajul emiţătorului, care are şi, eventual;

2.1.         o finalitate, prin convingerea recipientului să adopte o anumită linie de conduită, să acţioneze în direcţia dorită de emiţător.

Pare un proces complicat, chiar şi este într-o oarecare măsură, dar, în final este vorba de utilizarea a tot ce se cunoaşte despre ţintă pentru a putea executa asupra acesteia un atac indirect, în sens fizic, pe reţelele sociale, pentru a o convinge să aibă o anumită conduită, să adopte anumite poziţii publice.

În aceste condiţii, operaţiile de dezinformare sunt aproape un produs natural, pentru că este greu de făcut diferenţa între ce este legitim în utilizarea domeniului digital pentru a convinge subiecţii operaţiilor şi ceea ce este ilegitim. Cea mai naturală şi evidentă diferenţă este că dezinformările oferă informaţii false în locul celor adevărate. Dar nici proiectele politice nu sunt adevărate până nu devin realităţi.

Nu de azi, de ieri, falsurile cele mai grosolane sunt şi cele mai credibile, iar operaţiile de manipulare se bazează pe lansarea tocmai de informaţii incredibile, care pot răsturna tot ceea ce se cunoaşte într-un anumit domeniu. Nu întotdeauna, aceste campanii de dezinformare vor să convingă masele să creadă în ceva, de cele mai multe ori, acestea sunt convinse să nu mai creadă în nimic, să fie amestecate valorile şi perspectivele.

Pentru regimurile totalitare, dar şi pentru cele autoritare, acest flux informativ trebuie să fie sub control, să nu permită influenţe externe. Statul / instituţiile specializate e / sunt cel/e care trebuie să transmită mesajele. Acest ciclu sau proces are limitările sale în aceste regimuri pentru că nu permit „intruşi”.

Pentru a menţine situaţia sub control, aceste regimuri limitează accesul la Internet, creează reţele sociale paralele, inventează universuri on-line autonome.

Totul pentru a menţine o credibilitate internă. Aceste regimuri trebuie să aibă permanent la îndemână un „vinovat de serviciu” pentru aspectele negative interne. Acest „vinovat de serviciu” nu poate fi creat peste noapte, el este o construcţie de informaţii de natură istorică, politică, de propagandă unilaterală de lungă durată care are pentru fiecare potenţială provocare cotidiană un răspuns pregătit.

În „şcoala propagandistică rusă”, una din direcţiile de urmat este furnizarea de informaţii parţiale destinatarilor, care sunt, ulterior, implicaţi în completarea a ceea ce lipseşte, de obicei un aspect minor. În acest mod, recipientul are senzaţia că a înţeles de unul singur problematica în discuţie, fără să realizeze că devine un agent de promovare a unui slogan propagandistic. Aceasta se bazează pe predictibilitatea oamenilor, pe faptul că ei acţionează conform unor cutume, care, dacă sunt cunoscute, pot fi injectate cu adevăruri externe, obţinând în final rezultatul dorit.

Datorită acestor operaţii de informare / dezinformare, se creează o nouă realitate, pe care oamenii o acceptă, pentru că majoritatea informaţiei se preia din surse interne, din reţelele on-line, care acoperă cu o pătură virtuală cealaltă realitate, adevărată, care tinde să se estompeze. Fiind „dezlegaţi” de realitatea concretă, conducându-se numai după ceea se comunică on-line, oamenii sunt mai uşor de manipulat, iar opţiunile acestora devin mai uşor de schimbat.

Tot de la şcoala rusă de operaţii de dezinformare se poate cita următorul dicton, identificat de un fost ministru adjunct ucrainean al informaţiilor, Tatiana Popova: „Actualul război informaţional poate fi purtat neîntrerupt, anonim şi nenotificat, în orice spaţiu informaţional, inclusiv pe teritoriu străin. Obiectul atacului este spaţiul cultural al oponentului, al conştiinţei sale şi poate dura atât timp cât oponentul nu este în cunoştinţă de cauză că este subiect al atacului.”

Şapte state – o preferinţă comună

Şi acum câteva date şi concluzii relevate din cel mai recent raport despre operaţiile de informare / dezinformare realizat de Oxford Internet Institute, publicat în  septembrie 2019 şi intitulat sugestiv „The Global Desinformation Order” / „Ordinea globală a dezinformării”:

● campaniile de manipulare organizate în social media au crescut ca număr de ţări acoperite de la 28, în 2017, la 48, în 2018, şi la 70, în 2019. În aceste ţări s-a înregistrat cel puţin un partid politic sau o agenţie a statului care a utilizat social media pentru formarea opiniilor publice interne;

● social media a devenit unealtă de lucru asociată / „co-optată” de multe regimuri autoritare. În 26 de ţări, propaganda computerizată / „computational propaganda” a fost utilizată ca un instrument pentru controlul informaţiei în trei direcţii: anularea drepturilor fundamentale ale omului, discreditarea oponenţilor politici, reducerea la tăcere şi discreditarea dizidenţilor politici, a opiniilor dizidente;

● o serie destul de restrânsă de actori statali, cu o dezvoltare sofisticată în domeniu, utilizează propaganda on-line pentru operaţii externe de influenţă.  Facebook şi Twitter au apreciat că şapte state au utilizat acest gen de operaţii, destinate unei audienţe internaţionale mai largi sau globale: China, India, Iran, Pakistan, Rusia, Arabia Saudită şi Venezuela;

● China a devenit un actor major în această nouă ordine globală a dezinformării. Până la protestele din Hong Kong, din 2019, operaţiile chineze de dezinformare se executau pe platformele on-line interne - Weibo, WeChat şi QQ. Dar interesul crescut al Chinei a captat şi Facebook, Twitter sau YouTube, ceea ce ar putea fi / ar trebui să fie un semnal de alarmă pentru democraţiile devenite ţinte;

● în ciuda multiplicării platformelor sociale on-line, mai multe acum ca niciodată,   Facebook rămâne prima aleasă pentru manipularea on-line. Acest lucru a fost identificat în 56 din  ţările analizate.

Tehnologiile politice care utilizează mediul on-line pot avea un rol pozitiv în educarea populaţiei pentru o mai bună cunoaştere a drepturilor şi obligaţiilor acestora, pentru apărarea libertăţilor individuale, pentru combaterea manifestărilor autoritare. Ce ne facem însă când aceleaşi tehnologii sunt utilizate chiar de către autorităţile din unele state pentru care drepturile individuale sau colective sunt interpretabile în funcţie de agenda unei elite politice sau oligarhice? Cum poate fi combătută utilizarea mediului on-line pentru influenţa sau a te lăsa influenţat, în loc să fie, cum ar fi, poate, normal, pentru a comunica şi a fi în cunoştinţă de cauză despre realitatea din jur?

Răspunsurile le oferă tot societăţile, aceleaşi care, la anumite intervale, se revoltă când utilizatorii autoritari ai acestui mediu depăşesc linia roşie care desparte adevărul de fals.

Din păcate, acest lucru nu se întâmplă atât de des cât ar fi, probabil, în logica menţinerii unui mediu on-line democratic, transparent, curăţat de excese propagandistice.