Dezechilibru în creştere între prezenţa militară şi cea diplomatică a SUA în Orientul Mijlociu

Orientul Mijlociu a fost şi rămâne o zonă de interes major pentru marile puteri ale lumii. Resursele naturale reprezintă încă un factor important  de interes, dar SUA consideră că prezenţa sa aici este, mai ales, un obiectiv de securitate naţională prin păstrarea controlului luptei împotriva terorismului.

Desele schimbări de poziţie ale preşedintelui Donald Trump privind prezenţa militară a SUA în Orientul Mijlociu au creat confuzie şi au scăzut încrederea aliaţilor în deciziile Washingtonului.

Liderul de la Casa Albă a declarat într-unul din primele sale discursuri, după ce a preluat funcţia, că se va opune unei politici externe a „intervenţionismului şi haosului”, cu referire la toate zonele în care participă armata SUA. Mergând pe această linie, Trump a declarat că până în luna decembrie 2018  vor fi retrase toate trupele SUA din estul Siriei, întrucât obiectivul acestora de a înfrânge forţele ISIS a fost îndeplinit. După acest anunţ, o serie de lideri militari şi-au declarat dezacordul cu măsura anunţată de preşedinte. Secretarul Apărării şi reprezentantul special al SUA în coaliţia anti ISIS şi-au dat demisia.

Aliaţii SUA din zonă au atenţionat asupra faptului că o astfel de măsură ar genera un nou război iar alţii au declarat că această măsură ar putea fi echivalentă cu “post american era (era post-americană)” în Orientul Mijlociu.  

Renunţând la decizia de a retrage forţele din Siria, Trump nu a schimbat prea mult harta dislocării forţelor sale în regiune. Practic nu au avut loc modificări de esenţă. Prezenţa americană în Siria nu mai are un termen de finalizare. Deşi misiunea de bază nu mai este aceeaşi, militarii americani vor rămâne pentru alte misiuni. Una dintre acestea ar fi  crearea unei zone de securitate între forţele kurde şi cele turce, de-a lungul frontierei cu Turcia. Aceasta a fost rodul negocierilor de succes între Washington şi Ankara. Convenirea prezenţei pe teritoriul Turciei a unui Centru Operativ Americano–Turc poate fi considerată un semn al începutului normalizării relaţiilor dintre cele două ţări.

Printre modificările în ceea ce priveşte prezenţa militară americană se pot observa schimbările generate de  schimbarea atitudinii SUA faţă de Iran şi de aici a acţiunilor statului persan faţă de aliaţii săi din Golful Persic. În acest sens se poate menţiona reîntoarcerea a câteva sute de militari americani la Baza Aeriană Prince Sultan, din Arabia Saudită, ca şi creşterea numărului de nave militare aflate în Golful Persic. SUA are  permanent  în regiune un portavion şi grupul său de escortă, precum şi alte nave de război.

În Strategia de Securitate Naţională a SUA, conform direcţiilor politice date de preşedintele SUA, puterea armată ar trebui să se concentreze către „competiţia dintre marile puteri ale lumii”. Cu toate acestea prezenţa militară americană în Orientul Mijlociu rămâne consistentă şi, cel puţin aparent, permanentă. Ceea ce s-a schimbat este prezenţa civililor care lucrau în sprijinul forţelor militare. Numeroase posturi au rămas vacante, administraţia Trump nemaifiind dispusă să le finanţeze.

Din dorinţa de a stimula continuitatea prezenţei militare americane, ca şi creşterea efectivelor,  statele aliate din zonă lansează ştiri alarmiste şi preventive potrivit cărora SUA ar intenţiona să se retragă din Orientul Mijlociu, pentru a obţine contrariul. În acest sens a fost adusă ca exemplu decizia, neaplicată, a lui Trump de a retrage trupele din Siria.

Când SUA şi-au retras trupele din Irak, nimeni din administraţia Obama (din acea vreme) nu a folosit expresia de retragere din Orientul Mijlociu ci doar expresia de reechilibrarea prezenţei în zonă.  

SUA şi-a păstrat infrastructura de valoare pe poziţiile iniţiale ca şi prezenţa cu trupe. Acestea, cu efective de câteva zeci de mii de militari, sunt poziţionate în 14 ţări din regiune, inclusiv în bazele militare în Turcia, Iordania, Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Qatar sau Bahrein.

Prezenţa militară americană a crescut în Iordania unde mai multe baze militare iordaniene au fost puse la dispoziţia armatei SUA, în varianta unei improbabile retrageri a acesteia din Siria. De altfel, Washingtonul doreşte să-şi păstreze cât mai multă infrastructură militară în Orientul Mijlociu, chiar dacă nu o foloseşte, având în vedere volatilitatea regiunii şi numeroasele focare de conflict activ sau potenţial. Prezenţa activă a SUA în zonă cuprinde câteva zeci de mii de militari în Kuweit care constituie forţa de reacţie rapidă în varianta izbucnirii unui conflict neaşteptat în regiune, zboruri de luptă din Qatar pentru ţinte poziţionate în Afganistan sau împotriva ISIS, prezenţa Flotei a 5-a în Bahrein pentru a păstra strâmtoarea Hormuz deschisă traficului comercial precum şi cele 5000 de zboruri aprobate a fi efectuate din Oman sau cele 80 de prezenţe ale navelor SUA în Muscat.   

În ianuarie 2019 a fost semnat un acord cu Qatar-ul pentru construcţia la baza aeriană de la Al Udeid a noului cartier general al Comandamentului Strategic Central al SUA.   

Într-un articol publicat în Foreign Affairs, Barry Posen numeşte această manieră de combinare a prezenţei militare cu eforturile diplomatice, ca fiind “hegemonia iliberală” aplicată de SUA în unele relaţii internaţionale. Ca o expresie a acestui nou concept pot fi menţionate eforturile diplomatice ale SUA pentru a forma în Golful Hormuz o grupare de forţe navale la care să participe şi state europene.

Dacă prezenţa militară a SUA în Orientul Mijlociu este în creştere, primind o atenţie deosebită din partea Casei Albe, eforturile diplomatice ale Departamentului de Stat în regiune au rămas mult în urmă. O dovadă în acest sens este faptul că o serie de state importante nu au avut ambasador al SUA în capitalele lor: Egiptul pentru 25 de luni, Arabia Saudită pentru 27 de luni, Emiratele Arabe Unite pentru 16 luni şi Turcia pentru 18 luni. Iordania şi Qatar nu au nici în prezent ambasador. Când jurnalistul Khashoggi a fost ucis în Turcia, ducând la o criza diplomatică între SUA şi Arabia Saudită, Washingtonul nu avea ambasador nici în Turcia şi nici în Arabia Saudită. În aceste condiţii poziţiile politice ale SUA nu au mai fost exprimate prin intermediul ambasadorilor, aşa cum sunt uzanţele diplomatice, ci direct de Trump sau prin intermediul ginerelui său, Jared Kushner ca trimis special al Casei Albe. Această centralizare a deciziei diplomatice este neobişnuită pentru SUA.

Pe linia reducerilor de fonduri pentru acţiunile diplomatice în regiune se pot înscrie şi suspendarea programelor Departamentului de Stat referitoare la stabilizarea zonei. În Siria a fost suspendat fondul de stabilizare al Siriei care era cheltuit pentru adaptarea autorităţilor locale la noile condiţii, în care forţele ISIS fuseseră alungate, iar guvernoratele instalate trebuiau să găsească soluţii pentru a preîntâmpina reîntoarcerea grupării teroriste.

Deşi, în prezent, în Irak, SUA au încă o mare influenţă diplomatică, aceasta tinde să se diminueze datorită faptului că Washingtonul a investit în programe de stabilizare a minorităţilor religioase, dar nu a susţinut financiar programele de reconstrucţie ale Irakului. Această ţară are mari probleme politice de unitate, având în vedere că este compusă din trei regiuni cu culturi şi religii distincte. În aceste condiţii, informarea guvernului SUA ca şi prezenţa diplomatică a Washingtonului la rezolvarea acestor probleme era deplin necesară.  În acest context este greu de argumentat decizia de închidere, în septembrie 2018, a consulatului SUA din sudul Irakului. 

În Egipt, deşi guvernul este militarizat, SUA au acceptat derapajul democratic şi au păstrat neschimbat, programul de asistenţă de securitate de 1,3 miliarde de dolari. Programul de asistenţă economică a scăzut însă în ultimii 20 de ani, de la 800 de milioane de dolari la 120 de milioane, ultima tranşă de scădere fiind recentă.

Cea mai dramatică retragere a ajutoarelor în domeniile diplomatice este cea care se referă la Teritoriile Palestiniene. SUA au închis consulatul din Ierusalimul de Est şi a sistat toate programele de asistenţă economică adresate palestinienilor. USAID şi-a redus personalul cu 85% sistând orice program, inclusiv fondurile de sprijin ale unui spital în Ierusalimul de Est ca şi cele pentru refugiaţii palestinieni din regiune.

Păstrarea şi chiar consolidarea prezenţei militare a SUA în Orientul Mijlociu paralel cu reducerea cheltuielilor diplomatice destinate stabilizării zonei scot în evidenţă intenţie SUA de a duce o politică de forţă în regiune. Va fi însă greu ca reducerea fondurilor civile să nu afecteze sprijinul guvernelor statelor din zonă şi în rezolvarea problemelor de securitate.