Despre fragilitatea complicatului parteneriat Turcia – Rusia

Mai exact, incidentul de securitate fără precedent a fost provocat (19 august) de forţe ruse şi siriene în provincia siriană Idlib, care au executat prin surprindere un atac militar aerian asupra unui convoi militar turcesc prezent în zonă. Evident, atacul a creat un nou val de indignare a ministerului turc al apărării, motiv pentru care Moscova a şi fost imediat acuzată de acţiuni militare iresponsabile împotriva contingentului militar turc dislocat în raionul Idlib. Militarii turci nu fuseseră preveniţi, motiv în plus de condamnare la scenă deschisă a Rusiei pentru ”joc incorect” şi pentru crearea unei ”crize de încredere”.

După reacţia militară oficială a Turciei, ministrul de externe rus, Serghey Lavrov, a declarat (21.08) că tensiunile militare din provincia respectivă ar fi fost agravate de acţiuni în zona de de-escaladare ale grupării teroriste Khayyat Tahrir al-Sham (succesoare a Jebhat al-Nusra), iar ”...practica eliminării teroriştilor va continua.” Oficialul rus nu a dezminţit în niciun fel acuzele aduse, ci a amintit că forţele ruse au o linie de comunicare cu militarii turci. Interesantă este însă afirmaţia de final a acestuia, potrivit căreia ”...prezenţa militară a Turciei la Idlib nu a ajutat la prevenirea atacurilor teroriste”, ceea ce a indus o notă de dispreţ nedisimulat faţă de capacitatea forţelor militare turce de a gestiona situaţia de securitate în zona de responsabilitate. Acest detaliu a deranjat deopotrivă opinia publică turcă, cetăţeni turci sancţionând indignaţi atitudinea rusă prin postarea pe reţelele de socializare a unor mesaje potrivit cărora ”Rusia este nemiloasă!”, ”Nu mai există încredere în ruşi.”, sau ”..este timpul să construim propriul S-400”.

Diplomaţia tête-à-tête a liderilor Erdogan şi Putin

Unda de şoc produsă de acest recent incident a cutremurat la propriu parteneritul bilateral turco-rus, dar nivelul redus al ”daunelor” a permis ca Ankara şi Moscova să înceapă imediat căutarea unui nou echilibru al parteneriatului. Iniţial, a existat oarecum percepţia că preşedintele Erdogan nu se va implica personal pentru a tranşa şi aplana chestiunea cu preşedintele Putin, tocmai pentru a nu amplifica peste măsură gravitatea momentulului, cu real potenţial de a fragiliza parteneriatul turco-rus. Totuşi, criza de încredere dintre militarii celor două state a fost prea intens resimţită de partea turcă, astfel că evenimentul nu a putut fi trecut cu vederea. Ulterior celor descrise mai sus, preşedintele Erdogan i-a explicat lui Putin că situaţia creată de forţele ruse din Siria a creat reale pericole asupra securităţii naţionale a Turciei. Ceea ce contrastează puternic cu atmosfera de apropiere - pentru mulţi turci ”incredibilă”, dintre Rusia şi Turcia, pe fondul amplificării cooperării militare la un nivel care a făcut posibilă achiziţia sistemului rusesc de rachete S-400.

Aşa cum era de aşteptat, diplomaţia tête-à-tête a celor doi lideri de stat a fost din nou pusă la încercare. Vizita la Moscova a liderului turc de la finele lunii august a facilitat un aranjament politic, destul de confuz pentru observatorii străini, dar de natură a risipi din greutatea presiunilor apărute în relaţiile ruso-turce. Putin a vorbit despre anumite ”măsuri comune suplimentare” care vor fi planificate pentru ”neutralizarea centrelor teroriste din Idlib”, respectiv despre faptul că împreună cu Erdogan a găsit ”o înţelegere comună asupra modului în care vor fi rezolvate problemele legate de Idlib”. Poate că singura surpriză acceptabilă pentru Erdogan la aceste convorbiri a fost produsă de declaraţia lui Putin potrivit căreia ”preocupările Turciei legate de asigurarea securităţii frontierelor sale de sud sunt legitime”, deci şi înţelegerile turco-americane cu privire la zona de securitate la est de Eufrat. În contrast, declaraţiile lui Erdogan nu au făcut lumină asupra a ce fel de aranjament sau măsuri concrete s-a convenit, acesta limitându-se la a menţiona că formatul politic Astana pentru Siria va continua.

Interesante sunt totuşi cuvintele lui Putin ”Noi nu vrem să sufere Turcia!”, care au fost acum interpretate de cercuri analitice turce la genul: Rusia va continua să aibă o poziţie prudentă faţă de prezenţa militară provocatoare a Turciei în Idlib; Moscova este convinsă că Turcia va încerca să controleze Siria; nivelul sincerităţii Rusiei după recenta experienţă se va vedea numai după modul de aplicare în teatrul sirian de acţiuni militare a aranjamentului politic convenit.

Cooperare strategică vs rivalitate non-conflictuală

De la început trebuie remarcat că, din perspectivă istorică, relaţiile bilaterale turco-ruse au fost mereu extrem de complicate. Moscova şi Ankara au avut permanent şi interese geostrategice divergente pe importante dimensiuni politice şi militare. Rivalităţile au generat de multe ori la stări conflictuale şi de confruntare deschisă. Adiacent însă, securitatea energetică a Turciei şi cooperarea economică bilaterală au devenit cu timpul vectori la fel de importanţi ai politicilor celor două state. În ultima perioadă, se constată o disponibilitate pronunţată a diplomaţiei ruse de a cantona cooperarea bilaterală pe jaloane strategice clare şi pe baze non-conlictuale. În pofida faptului că părţile lansează în prezent o agendă din ce în ce mai consistentă de parteneriat strategic, problemele rămase deschise şi abordările mai vechi sau mai noi nu sunt de natură să elimine cu desăvârşire rivalităţi acumulate în timp. Sau suspiciunile reciproce privind pregătirea viitoarelor competiţii regionale.

Calculele politice iniţiale inexacte ale Ankarei în dosarul sirian au plasat-o într-o tabără opusă Moscovei. Realităţile din Siria au evoluat cu totul diferit (1), iar intrarea în scena siriană a Rusiei a iritat Ankara. De altfel, Turcia a şi provocat o criză gravă în relaţiile bilaterale cu Moscova şi o discontinuitate strategică a relaţiilor bilaterale în noiembrie 2015, când aviaţia militară turcă a doborât un avion de luptă rusesc deasupra graniţei turco-siriene. Deşi Moscova şi Ankara au ajuns atunci în pragul unei confruntări militare, după nici măcar un an Erdogan a cerut scuzele invocate de Putin şi au fost restabilite (2) relaţiile bilaterale.

Kremlinul a înţeles pe deplin subtilităţile situaţionale, precum şi imperativele presante ale preşedintelui Erdogan cu privire la evoluţiile politice interne şi ale securităţii regionale, gestionând cu abilitate şi răbdare noua relaţionare cu Ankara. S-a decis o anumită formă de cooperare în Siria. De facto, interacţiunea între Rusia şi Turcia devenise pur şi simplu inevitabilă, fie că era de natură ostilă sau cooperantă. Dar şi dezvoltarea cooperării în alte domenii strategice ca securitatea energetică (de exemplu construcţia magistralei ”TurkStream” pentru transportul gazelor naturale ruse, sau dezvoltarea sectorului turcesc energetic nuclear), respectiv cooperarea tehnico-militară.

Relansarea relaţiilor turco-ruse a avut loc într-un ritm accelerat. Ceea ce denotă că Ankara are determinarea de a efectua rapid manevre importante de politică externă, cum a fost de altfel trecerea bruscă de la iminenta confruntare militară la politica de cooperare multi-dimensională. Astfel de manevre sunt totuşi de natură a complica esenţa oricărui parteneriat - care de regulă are nevoie de perioade de continuitate, şi de a te vulnerabiliza într-o oarecare măsură în faţa unui partener cu abordări politice constante. Totodată, ambiţiile geopolitice ale celor două state sunt şi incompatibile în multe direcţii, motiv pentru care se poate spune că, tradiţional, ”cooperarea de azi” nu seamănă obligatoriu cu ”cooperarea de mâine”. Istoria mai veche şi mai nouă arată că întotdeauna au existat factori care au fragilizat, sau recapacitat parteneriatul Turcia - Rusia. Relaţiile turco-ruse au înregistrat în timp multe divergenţe, unele etichetate insurmontabile la prima evaluare. Altele au fost pur si simplu ”îngropate”, pentru că ar fi stopat orice abordare pozitivă ulterioară. De unde şi persistenţa unor reale contradicţii între viziunile geopolitice ale celor două state privind Orientul Mijlociu, Mediterana şi Nordul Africii, sau Regiunea Mării Negre.

Moscova acţionează pentru a menţine la putere regimul Al-Assad în Siria, Al-Sisi în Egipt, forţele Khalifa Haftar în Libia şi Organizaţia de Eliberare a Palestinei. În contrast, Turcia se opune lui Assad, condamnă lovitura de stat dată de Al-Sisi împotriva guvernului Frăţiei Musulmane, sprijină Hamas şi favorizează anumite forţe islamiste. Este suficient de reamintit aici exemplul provinciei siriene Idlib, asupra căreia şi acum opţiunile politico-militare sunt diferite. Turcia şi Occidentul sunt interesate să prevină o ofensivă pe scară largă a trupelor ruse şi ale lui Bashar al-Assad în această provincie. Cu atât mai mult cu cât acţiunile ruso-siriene ar putea crea condiţii pentru dezvoltarea unei alte catastrofe umanitare, ale cărei consecinţe uşor predictibile ar fi un nou val de refugiaţi către frontiera turcă, ca şi un nou val migraţionist către Europa. Ca atare, mai devreme sau mai târziu, şi această chestiune poate fragiliza serios parteneriatul ruso-turc.

Turcia are şi interese naţionale de securitate exacte şi diametral opuse celor ruse, care o plasează pe o poziţie fundamental diferită de cea a Moscovei şi în ceea ce priveşte dezvoltările din Regiunea Extinsă a Mării Negre. Ankara nu recunoaşte apartenenţa Peninsulei Crimea la Rusia, nu recunoaşte independenţa Abhaziei şi Osetiei de Sud. Susţine integritatea teritorială a Ucrainei, Georgiei şi Azerbaidjanului şi nu este de acord cu politica Armeniei de găzdui baze militare ruse. Acceptă însă tacit reconsolidarea puterii militare a Rusiei în acvatoriul Mării Negre, fiind puternic iritată de proiecţia forţei ruse în Mediterana de Est şi de Sud. Ce-i drept, este alarmată de perspectiva pierderii definitive a controlului în Marea Neagră, dovadă şi faptul că anul anterior a declanşat construcţia unei noi baze militare navale în sud-estul Mării Negre. Dar priorităţile din Orientul Mijlociu determină pentru moment Turcia să nu intre în conflict deschis sau să antagonizeze la extrem Rusia în Marea Neagră.

Există şi alte tipuri de limitări, generate de calcule politice şi de interese naţionale specifice care nuanţează comportamentul geopolitic regional al celor două state. Din această perspectivă, chiar şi interesele economice ale Rusiei şi Turciei se suprapun numai parţial. Rusia vrea, ca exportator de resurse energetice, ca preţurile sale să fie cât mai ridicate. De aceea, Moscova dezvoltă rapid relaţiile politice cu ţări arabe (3) membre OPEC pentru o coordonare strânsă în vederea impunerii unei politici mondiale care să menţină preţuri ridicate la petrol, sau cel puţin să interzică reducerea lor. Turcia are nevoie imperativă de preţuri scăzute la energo-resurse, mai ales în contextul actual când balanţa sa comercială înregistrază un deficit sever la plăţi, printre altele datorat tocmai creşterii cererii interne de resurse energetice.

Şi în ceea ce priveşte cooperarea tehnico-militară cu Rusia există anumite pretenţii ale Ankarei care pot crea probleme ruşilor pe viitor. În sensul că se condiţionează achiziţiile de tehnică militară din Rusia, inclusiv a sistemelor S-400, de furnizarea de tehnologii pentru trecerea la fabricarea respectivelor echipamente militare în Turcia. Eventual a unor versiuni turceşti. Erdogan ar fi dezvăluit intenţia sa de a dezvolta şi un program militar industrial prin cooperare cu partea rusă pentru realizarea de ambulanţe aeriene pe platforma unor elicoptere ruse. Este încă devreme pentru a trage concluzii asupra a cât de departe este pregătită partea rusă să meargă pentru a da curs pretenţiilor Ankarei. Este cert însă că Erdogan are ambiţia de a produce cât mai curând propriile sisteme militare de rachete sau de aviaţie. Nu este clară nici abordarea politică a Kremlinului privind disponibilitatea de a vinde tehnologii de fabricaţie la cele mai moderne tipuri de tehnică militară. Deşi unele cercuri analitice ruse consideră că planurile Ankarei de a extinde cooperarea în sfera tehnico-militară cu Moscova au potenţialul de a deveni un factor suplimentar de presiune asupra Washingtonului şi, pe cale de consecinţă, nu ar fi de aşteptat obiecţii politice fundamentale din partea rusă.

Un factor important - dar nu şi suficient, pentru dezvoltarea parteneriatului strategic turco-rus este desigur relaţia personală apropiată a liderilor Erdogan şi Putin. Şefii ambelor state joacă un rol decisiv şi excesiv deopotrivă în politica internă şi externă a statelor pe care le conduc şi, pe această bază, a şi avut loc apropierea personală menţionată. Tensiunile dintre ţările lor şi Occident sunt deja de durată şi foarte serioase, ambii tinzând să exacerbeze acest lucru. Cei doi lideri sunt asemănători în ceea ce priveşte genul ferm de conducere a statului, ambii vor democraţii originale cu particularităţi naţionale diferite de democraţiile occidentale, amândoi sunt foarte suspicioşi faţă de intenţiile Occidentului, în particular faţă de cele ale SUA.

În plus, Erdogan se simte confortabil pe relaţia cu Moscova, care nu pune vreo presiune asupra sa prin condiţionarea dezvoltării relaţiilor bilaterale de respectarea drepturilor omului, sau a statului de drept, aşa cum se întâmplă pe relaţia Ankarei cu Occidentul. Desigur, natura relaţiilor personale dintre şefii de stat ar putea transfera un grad de fragilitate raporturilor bilaterale, mai ales în situaţia în care există puţine instrumente formale la nivelul instituţiilor centrale, oficial abilitate cu derularea concretă a politicilor externe şi care să impună dezvoltări sustenabile ale acestui parteneriat. Dar cei doi lideri autoritari nu dau semne că ar părăsi curând poziţiile.

Vulnerabilizarea nu poate fi o opţiune

Turcia lui Erdogan a optat deci pentru o politică externă şi de securitate independentă, pe care o articulează din mers. Rusia lui Putin aplică deja de mult timp o politică externă independentă şi acţionează în consecinţă şi pe vectorul turcesc. Ambele ţări încearcă să îşi consolideze influenţa în regiunea Mării Negre, în Mediterana de Est şi în Orientul Mijlociu, astfel încât cooperarea şi rivalitatea strategică predomină alternativ într-un parteneriat devenit din ce în ce mai complicat. De aici probabil şi gradul ridicat de fragilitate al acestui parteneriat.

Pe măsură însă ce influenţa rusă creşte în regiunile de interes, Turcia rămâne evident cu un spaţiu de manevră proporţional mai redus, politic, militar şi nu numai. Influenţa Turciei în afacerile strategice regionale se reduce, iar vulnerabilizarea sa în faţa Rusiei creşte. Întrebarea este cât va dura această abordare nefirească? Care sunt costurile pe care Ankara este dispusă să le achite? Există însă suficienţi factori cu potenţial ridicat de a perturba până la cote critice parteneriatul ruso-turc, iar evoluţiile raporturilor bilaterale pot căpăta oricând forme impredictibile. Cu atât mai mult cu cât Rusia poate fi determinată în anumite conjuncturi geostrategice complexe să (re)introducă abordări tactice contrare - parţial sau total, intereselor turce şi poate derula acţiuni fără a lua în considerare interese politice, economice sau militare turce.

Analizând lucrurile din altă perspectivă, este evident că, în situaţia complexă în care Rusia a intrat de ani de zile atât în zonele Mării Negre şi Mării Baltice, în relaţiile cu Occidentul, cât şi în Orientul Mijlociu, Moscova trebuie să facă anumite compromisuri Turciei. Pentru că nu-şi poate permite reacţii disproporţionate şi pierderea în ultimă instanţă a parteneriatului cu un stat atât de important din regiune, precum Turcia. Pe de altă parte, atât timp cât Turcia este stat membru NATO, este extrem de greu de imaginat că strategii de la Moscova vor lua în considerare numai o normalizare şi înflorire perenă a relaţiilor bilaterale, din care factorul ostilitate, rivalitate sau beligeranţă să fie exclus în totalitate. De aceea, unele ”cărţi”, cum este cea kurdă, vor fi jucate cât mai abil cu putinţă de Moscova. Deoarece prin jocuri strategice mai sofisticate, Moscova poate genera anumite repoziţionări ale Ankarei. Rusia poate folosi oricând şi instrumente moderne hibride pentru a ţine sub o anumită presiune şi a reduce spaţiul de autonomie strategică al Turciei. De aceea, nu poate fi exclusă apariţia de conjuncturi geopolitice noi, în care unele acţiuni ruse să nu mai poată fi ignorate sau tolerate de Ankara

Pentru moment, în absenţa unui aliat de anvergură, drumul Turciei spre afirmarea ca putere regională pare a fi obturat, posibil chiar de unele abordări nerealiste ale conducerii sale. Ankara continuă să exercite o politica externă reactivă, uneori cu accente abrazive, lipsită de elemente arhitecturale de perspectivă. Ceea ce are potenţialulul de a o vulnerabiliza şi mai pronunţat în faţa Moscovei. Totodată, se menţine linia generală a Ankarei de distanţare strategică (4) faţă de aliaţi şi parteneri occidentali, astfel încât să poată avea libertate de decizie şi acţiune la nivel regional. Indiferent de evoluţiile ulterioare, Ankara ar trebui să ia serios în considerare că ”răbdarea strategică” a SUA, NATO şi UE nu poate fi forţată dincolo de anumite limite rezonabile, deoarece acestea nu îşi vor putea permite luxul de a fi imobilizate sau ţinute sub presiune o perioadă îndelungată de timp de politici turceşti oscilante şi impredictibile. Timpul ar mai putea aduce o variantă. Poate că Occidentul nu va trebui să ajungă la capătul răbdării, pentru că, între timp, factorii care alimentează fragilizarea parteneriatului turco-rus îşi vor face efectul.

(1) Problemele siriene au devenit fără discuţie şi grave probleme de securitate ale Turciei (refugiaţii, agravarea problemei kurde, terorismul etc.). În plus, Bashar al-Assad nu numai că s-a menţinut la putere, dar reuşeşte treptat să reia controlul asupra teritoriilor ţării. În paralel, opoziţia siriană susţinută de Turcia a intrat pe un curs de a fi paralizată, fiind lipsită de coeziune şi inabilă de a face faţă la o asemenea confruntare, fiind destrămată şi reînfiripată parţial în grupuri rebele radicale sau cu legitimitate discutabilă, ori distrusă la propriu în anumite locaţii. Rusia a jucat în forţă în Siria, a demonstrat abilitatea de a-l menţine pe Bashar al-Assad la putere şi de a-i reda controlul asupra teritoriilor siriene pierdute. Din momentul în care Rusia a preluat controlul asupra teritoriului Siriei de Nord, la vest de Eufrat, Turcia a trebuit să solicite Rusiei spaţiu de manevră pentru a efectua operaţiuni militare de-a lungul frontierei sale, mai întâi împotriva Statului Islamic şi apoi împotriva forţelor kurzilor sirieni.

(2) Precipitarea evenimentelor politice interne şi internaţionale l-a obligat pe Erdogan să se orienteze pentru sprijin strategic către alte state decât cele occidentale şi, în virtutea unor alte limitări strategice de moment, Rusia a devenit singura opţiune verosimilă.

(3) Moscova dezvoltă rapid relaţiile cu ţări arabe membre OPEC, în special cu Arabia Saudită, pentru o coordonare strânsă în vederea impunerii unei politici mondiale care să menţină preţuri ridicate la hidrocarburi. Monarhul Arabiei Saudite a realizat în premieră o vizită istorică la Moscova în anul 2017. Fiind vorba de state arabe, acest detaliu pune Ankara, de asemenea, într-o contradicţie serioasă cu partea rusă, şi aceasta nu numai din perspectivă financiară.

(4) Reacţiile capitalelor occidentale după tentativa de lovitură de stat din 2016, în special a SUA şi mai ales după măsurile disproporţionate ale regimului, au adus o stare de iritare şi nervozitate la Ankara faţă de partenerii occidentali.