Descurajarea nucleară franceză, între suveranitatea naţională şi apărarea europeană

Descurajarea nucleară şi structura politicii de securitate şi apărare a Franţei

Într-o prelegere publică susţinută recent în faţa cursanţilor Şcolii de Război din Paris, Emmanuel Macron nota că reactivarea globală a resorturilor de putere nucleară reprezintă una dintre cele mai mari provocări ale prezentului. „Confruntările interstatale” sunt din nou posibile, spunea preşedintele francez, dar lumea se găseşte astăzi într-o nouă paradigmă. „Multipolaritatea nucleară actuală nu poate fi comparată sub nicio formă cu modelul Războiului Rece”. „Echilibrul de putere bazat pe descurajarea nucleară a devenit instabil”. „Unele state optează în mod conştient la o poziţie nucleară opacă şi chiar agresivă, care include şantajul şi punerea în faţa faptului împlinit”. Denunţarea în 2019 a Tratatului INF de părţile semnatare şi incertitudinile cu privire la menţinerea după 2021 a Tratatului New START amplifică exponenţial incertitudinile cu privire la viitorul statu-quo-ului nuclear. Pe acest fond, Macron consideră că în absenţa cadrului internaţional de reglementare şi control al regimului armelor nucleare, Europa va putea deveni terenul pentru o nouă cursă a înarmărilor convenţionale şi chiar nucleare a „puterilor non-europene”, iar „Franţa nu va accepta aşa ceva”. Trimiterile la comportamentul Statelor Unite şi Rusiei în negocierea tratatelor amintite mai sus, dar şi la sustragerea consecventă a Chinei de la orice discuţii pe această temă sunt mai mult decât evidente.

De-a lungul timpului, capacitatea de descurajare nucleară a reprezentat pentru Franţa principalul mijloc pentru menţinerea independenţei sale strategice faţă de Statele Unite. Necesitatea acesteia a devenit pentru Paris cu atât mai evidentă cu cât administraţiile Obama şi Trump au avansat în ultimii ani, cel puţin la nivel de discurs, politici reducţioniste în planul apărării comune transatlantice. Şi nu este neapărat vorba despre posibilitatea reducerii capacităţilor americane dislocate în Europa, în prezenţa cărora Franţa oricum nu s-a simţit niciodată pe deplin confortabilă. Este vorba, în primul rând, despre deficitul de comunicare strategică dintre capitale în ultimii doi-trei ani, mai ales cu privire la acţiunile politice şi militare unilaterale ale Statelor Unite în Orientul Mijlociu, între care reatragerea din acordul nuclear cu Iranul sau diminuarea prezenţei militare în Siria au ţinut prima pagină a agendelor de securitate europeană şi euroatlantică după anexarea ilegală a Crimeii de Rusia.

Faliile se adâncesc şi pe fondul percepţiei diferite pe cele două maluri ale Atlanticului a ameninţărilor majore la adresa spaţiului european sau al apariţiei unor interese divergente de natură economică şi tehnologică. În cadrul Conferinţei de securitate de la Munchen, preşedintele Macron spunea că „avem nevoie de oarecare libertate de acţiune în Europa”. Mai mult, „trebuie să dezvoltăm propria noastră strategie. Nu beneficiem de aceleaşi condiţii geografice ca americanii, nu împărtăşim aceleaşi idei despre echilibrul social sau bunăstarea socială. Avem idealuri pe care trebuie să le apărăm. Politica mediteraneană este o chestiune europeană, nu transatlantică. La fel şi în ceea ce priveşte Rusia. Avem nevoie de o politică europeană, nu doar de cea transatlantică”.

În pofida acestei ofensive discursive pentru „o mai mare libertate de acţiune” şi pentru dobândirea „autonomiei strategice europene”, Macron acceptă că problema securităţii nucleare trebuie gestionată în format NATO. De aceea, trebuie înţeles ce reprezintă descurajarea nucleară pentru actuala administraţie de la Palatul Elysee.

Emmanuel Macron afirma în preambulul Analizei strategice a apărării şi securităţii naţionale realizată la preluarea mandatului de preşedinte, în 2017: „Am decis să menţinem strategia noastră de descurajare nucleară şi să reînnoim cele două componente ale sale, considerând că acestea garantează, în final, interesele noastre vitale, independenţa şi libertatea de decizie a Parisului”. Analiza relevă că descurajarea nucleară rămâne esenţială pentru strategia de apărare a Franţei, deoarece „o protejează de orice agresiune statală împotriva intereselor sale vitale, de oriunde şi în orice formă ar veni aceasta. Împiedică orice ameninţare de şantaj care ar putea să paralizeze libertatea de decizie şi acţiune a Parisului”. Prin urmare, Macron anunţa că „descurajarea nucleară va continua să se regăsească în structura permanentă a celor două componente ale sale indivizibile şi complementare, aeriană şi navală” şi consideră că „aceasta contribuie la securitatea Alianţei Nord-Atlantice şi a Europei”.

Cu privire la spaţiul comun european de securitate, Macron menţionează în cuprinsul aceluiaşi document că „progresul european în domeniul apărării trebuie consolidat”. În viziunea sa, Franţa a pus fundaţia autonomiei strategice europene şi ar exista „câţiva parteneri ai Franţei” care realizează că „Europa reprezintă cadrul natural pentru protejarea în comun a frontierelor întreg spaţiului european, ţinând cont de provocările care pot fi abordate doar împreună”, „ca parte a unei relaţii transatlantice echilibrate”. De aceea, Macron consideră că acesta ar fi momentul potrivit pentru „revitalizarea apărării europene prin apropierea culturilor strategice” ale statelor membre UE, prin „cultivarea unor parteneriate pragmatice între statele europene care, la fel ca Franţa, au voinţa politică şi capabilităţile militare pentru îndeplinirea responsabilităţilor operaţionale şi angajarea resurselor necesare la nivel european”, alături de „consolidarea industriilor de apărare, pentru ca Europa să rămână în avangarda tehnologică şi în topul competitivităţii globale”.

Pornind de la aceste repere de viziune, se conturează structura politicii franceze de securitate şi apărare naţională. În centrul acesteia se situează „capacitatea suverană” de apărare a Franţei şi poporului francez „în interiorul teritoriului naţional şi al departamentelor şi teritoriilor de peste mări”. Urmează dimensiunea europeană a securităţii franceze, argumentată politic şi geopolitic de statutul Franţei în Europa şi de imposibilitatea disocierii riscurilor majore cu care „se confruntă direct Franţa şi Europa” în interiorul unui „sistem internaţional slăbit” şi în prezenţa unor „actori emergenţi care încearcă făţiş să îl submineze”. Totuşi, dimensiunea europeană a securităţii Franţei nu este sinonimă cu participarea sa la securitatea şi apărarea comună a Uniunii Europene, deşi aparent ar trebui să existe un mare grad de concordanţă între cele două. O astfel de desincronizare perpetuează o oarecare confuzie cu privire la scopul şi modalitatea de funcţionare, în interiorul sau în afara UE, a unor idei şi iniţiative concrete ale Parisului în domeniul apărării europene. Între acestea, „armata europeană” a produs un adevărat şoc transatlantic şi continuă să ridice semne de întrebare cu privire la o posibilă competiţie între Europa şi Statele Unite în interiorul Alianţei Nord-Atlantice. Privind din această perspectivă, se poate observa că al treilea palier al politicii franceze de securitate şi apărare naţională este cel aliat. Documentele strategice ale apărării şi securităţii franceze consideră că NATO reprezintă „o componentă cheie a apărării europene” care depinde de „trăinicia relaţiei transatlantice”. Însă, pare destul de evident că această relaţie se află în suferinţă, pe fondul deficitului de comunicare dintre Paris şi Washington pe teme sensibile de securitate şi al acţiunilor unilaterale ale Statelor Unite în regiuni de interes major pentru francezi. Aici se conturează şi al patrulea palier al securităţii naţionale a Franţei. Palierul „parteneriatelor strategice din afara spaţiului euroatlantic”, în mod special cu statele aflate în acele regiuni de interes strategic pentru Paris. Ar fi vorba în primul rând de Australia şi India, dar şi de Japonia, Singapore, Indonezia şi Vietnam.

Puterea nucleară a Franţei se găseşte la baza întregului eşafodaj al securităţii naţionale a Franţei. Parisul consideră că descurajarea nucleară franceză poate juca un rol important în construcţia unui profil relevant al securităţii şi apărării comune europene de la care ar putea să înceapă concretizarea ambiţiilor Uniunii de a ocupa un loc activ şi credibil la masa marilor actori globali.

Descurajarea nucleară franceză şi securitatea europeană

Descurajarea nucleară franceză ar putea deveni relevantă pentru Politica de securitate şi apărare comună (CSDP) a Uniunii Europene. Ieşirea Marii Britanii din Uniune a făcut ca Franţa să rămână singura putere nucleară din spaţiul comunitar. De altfel, Franţa rămâne şi singurul stat membru al UE cu statut de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU. Această unicitate a profilului apărării franceze i-a conferit preşedintelui Macron un nou aplomb în abordarea frontală, uneori contondentă, a temelor centrale de securitate europeană şi globală. Faimoasa declaraţie cu privire la „moartea cerebrală a NATO” a ţinut prima pagină a publicaţiilor de specialitate din întreg spaţiul euroatlantic pentru câteva săptămâni şi a declanşat o succesiune de declaraţii politice contradictorii la Washington, Bruxelles şi Berlin. Însă, o asemenea declaraţie nu a apărut izolat. Încă de la preluarea mandatului de preşedinte, Macron a urmărit cu perseverenţă promovarea unui nou discurs de politică externă şi de securitate, mult mai direct şi pragmatic. A făcut-o în cadrul summit-urilor NATO şi UE, cu prilejul reuniunilor G7 şi G20, pe parcursul întâlnirilor bilaterale sau cu ocazia apariţiilor publice la radio, TV sau în cadrul unor conferinţe.

Elementele constitutive ale mesajelor actualei administraţii se susţin pe forţa şi continuitatea gândirii şi culturii strategice franceze. Acestea provin, în viziunea Parisului, din consensul naţional asupra rolului Franţei în Europa şi în lume, precum şi din legitimitatea conferită de vocaţia sa Europeană, în interiorul spaţiului euroatlantic. De altfel, cei peste 40 de ani de „auto-suspendare” din structurile de comandă militară ale NATO au dovedit cu vârf şi îndesat că Franţa are o puternică reprezentare proprie a conceptului de suveranitate naţională în domeniul apărării în context aliat. Cu toate acestea, Parisul nu îşi doreşte să concureze cu Washingtonul, pentru că Franţa nu urmăreşte statutul de putere majoră globală în termeni militari. Mai degrabă Franţa asumă rolul de putere europeană, o putere medie din perspectivă geostrategică, cu interese şi responsabilităţi globale din perspectivă politică şi cu prezenţă activă în Africa, Orientul Mijlociu şi Asia-Pacific.

Franţa sprijină viziunea integratoare a Bruxellesului cu privire la dimensiunea europeană a apărării. Din acţiunile pe care le întreprinde reiese că pentru francezi apărarea europeană nu se referă numai la punerea în comun de capabilităţi şi desfăşurarea de operaţii militare comune, ci şi la un întreg ecosistem european de cercetare, dezvoltare, producţie şi utilizare a unor sisteme complexe de armament cu etichetă UE. Arhitectura europeană de apărare ar porni de la capacitatea proprie de inovare în domeniul militar, dobândirea şi menţinerea unui pronunţat grad de autonomie tehnologică, şi merge până la o proiecţie reală de forţe terestre, aeriene şi navale capabile să acţioneze autonom în diverse scenarii operaţionale specifice spaţiilor de interes pentru Uniune.

Totuşi, iniţiativele franceze în domeniul apărării nu sunt subsumate în totalitate CSDP. Parisul promovează o pleiadă de iniţiative bilaterale şi trilaterale cu Marea Britanie şi Germania, precum şi o serie întreagă de structuri regionale de forţe sau de cooperări industriale pentru dezvoltarea în comun de „capabilităţi europene” pentru apărare. Între acestea, Capacitatea europeană comună de transport şi alimentare a forţelor armate (EATC), Brigada franco-germană, Forţa expediţionară întrunită combinată franco-britanică (CJEF), Unitatea de transport aerian franco-germană C130 J sau integrarea altor forţe europene în structura grupului aeronaval de luptă al portavionului Charles de Gaulle. Totodată, cooperarea franco-germană în plan tehnologic se regăseşte atât în programul viitorului sistem aerian de luptă (SCAF – în franceză), cât şi al viitorului tanc european (MGCS), ambele văzute drept platformele comune de luptă care vor putea intra în dotarea viitoarelor structuri de forţe din statele membre UE până în 2040. În acest mod, Parisul şi Berlinul consideră că vor putea fi depăşite atât problemele de interoperabilitate şi sustenabilitate cu care se confruntă astăzi structurile militare comune, în primul rând din cauza diversităţii prea mari de echipamente aflate în dotarea statelor membre, dar şi că vor fi înlăturate slăbiciunile actuale create de deficitul tehnologic european faţă de principalele puteri militare prezente pe scena internaţională, inclusiv SUA.

În final, se poate constata că toate aceste „disfuncţionalităţi” au fost transformate şi în argumente pentru promovarea în cadrul Uniunii Europene a recentelor iniţiative din cadrul pachetului comun al apărării europene, Fondul european de apărare (EDF) şi Cooperarea structurată permanentă (PESCO). De aceea, ar putea fi spus că prezenţa Franţei în interiorul spaţiului securităţii şi apărării europene formează un fel de buclă conceptuală care nu este pe deplin înglobată în PESC. Acest desen porneşte de la argumentele de identitate şi valoare ale construcţiei Uniunii, iese din cadrul instituţional al acesteia pentru a naviga printre iniţiative strategice, operaţionale şi tehnologice bilaterale sau multilaterale şi se reîntoarce, pentru a se închide, probabil în logica mecanismelor cu funcţionare ciclică, în cadrul formal al iniţiativelor foarte concrete din pachetul apărării comune al UE şi, implicit, în bugetul comunitar pentru securitate şi apărare.

Franţa, lider al securităţii şi apărării europene?

Toate documentele şi mesajele politice, iniţiativele strategice şi mecanismele de cooperare militară par să contureze actuala viziune a administraţiei Macron cu privire la rolul central al Franţei în cadrul arhitecturii de securitate şi apărare europeană. Parisul beneficiază de voinţa politică şi pare dispus să aloce resursele necesare pentru realizarea unei asemenea viziuni. Aşa cum transpare din multe analize de securitate europeană ale momentului, Franţa îşi doreşte, într-o primă instanţă, să dobândească poziţia de „lider informal” al apărării europene conferită de multitudinea iniţiativelor şi formatelor de cooperare pe care le-a pus sau urmăreşte să le pună în practică. Ulterior, acest prestigiu ar putea fi valorificat în cadrul mult mai formal al UE, pentru ca Franţa să devină locomotiva securităţii şi apărării europene, similar recunoaşterii de care se bucură Germania în plan economic.

Însă, există multe obstacole pe care Parisul ar trebui să le înlăture până la realizarea unui asemenea deziderat. Multe par de neclintit în prezent, fie acestea de natură politică sau strategică, fie de gândire critică sau model de securitate, fie de încredere sau comunicare.

În pofida incertitudinilor legate de viitorul apărării comune, se poate spune că Franţa doreşte astăzi o Europă autonomă din punct de vedere geostrategic, racordată la o cultură strategică comună, specifică în termeni doctrinari şi operaţionali, capabilă să desfăşoare misiuni şi operaţii complexe în spaţiile de interes strategic şi să aplice instrumente comune de planificare şi finanţare a cercetării şi dezvoltării de noi capabilităţi, fără a contrazice rolul esenţial al apărării europene în format transatlantic.