Descurajarea nucleară europeană – cât de (ne)pregătită este Europa pentru viitoarea furtună?

Recurs la istoria recentă

Prin intermediul NATO, Europa a evoluat pentru aproape trei sferturi de secol sub protecţia SUA în domeniul securităţii şi apărării. Aceasta include umbrela nucleară americană, cu cele două componente importante – staţionarea capabilităţilor nucleare americane pe continentul european şi contribuţia unor state europene membre NATO cu platforme aeriene cu dublă utilizare (Belgia, Germania, Grecia, Italia, Olanda şi Turcia), prin care forţele lor aeriene sunt pregătite să transporte şi utilizeze încărcături nucleare americane în caz de război. Participarea statelor europene se face în baza unor acorduri bilaterale încheiate cu partea americană în primele decenii postbelice sub forma concretă a aranjamentelor nucleare (nuclear sharing arrangements). O contribuţie importantă la postura NATO de descurajare nucleară este adusă de capabilităţile specifice puse la dispoziţia Alianţei de către Marea Britanie. Franţa, a doua putere nucleară europeană, are un statut aparte, în condiţiile în care Parisul nu participă la acţiunile aliate în domeniu, nefăcând parte din Grupul NATO de Planificare Nucleară (NPG), structura responsabilă de planificarea şi coordonarea posturii nucleare a Alianţei.

Actuala degradare a mediului european de securitate are serioase implicaţii şi în domeniul descurajării nucleare. Dispariţia INF şi superioritatea clară a Rusiei în domeniul forţelor nucleare substrategice, care includ şi noua rachetă de croazieră SCC-8, reprezintă o provocare pentru NATO, mai ales în ceea ce priveşte apărarea aliaţilor din est. În condiţiile în care noile sisteme de rachete dezvoltate şi dislocate de Rusia au o rază de acţiune cuprinsă între 500 şi 5500 km, practic, cu excepţia Portugaliei, întregul teritoriu european se află sub ameninţarea potenţială a acestora. Răspunsul NATO şi al SUA la potenţialul şantaj nuclear rusesc este mai degrabă precaut, Washingtonul anunţând deja că nu va instala tipuri similare de sisteme de rachete în Europa pentru a restabili paritatea. Răspunsul conturat la nivelul Alianţei la colapsul INF se concentrează pe aceleaşi coordonate de neduplicare în oglindă a acţiunilor Moscovei, la ministeriala apărării din iunie a.c., fiind agreat un complex de măsuri de răspuns concentrate în principal pe intensificarea programului de exerciţii al NATO, consolidarea capabilităţilor de Intelligence, supraveghere şi recunoaştere (ISR) şi a capabilităţilor aeriene şi de apărare anti-rachetă.

Consecinţele negative ale dispariţiei Tratatului INF sunt amplificate de incertitudinile majore care planează asupra perspectivei Noului START, după încheierea perioadei de aplicabilitate a prevederilor sale, la 5 februarie 2021. În condiţiile schimbării importante a paradigmei de securitate şi reintrării abrupte în scenă a abordărilor confruntaţionale între marile puteri, inclusiv prin revalorizarea din ce în ce mai clară a utilizării armelor nucleare, putem intui o adevărată problemă de credibilitate pentru capacitatea de descurajare şi apărare a vechiului continent, pe care nimeni nu pare să fie dispus să o abordeze, cu excepţia unor centre de reflecţie strategică europeană.

Vive la paix!

În pofida dezintegrării rapide a regimului internaţional de control al armelor nucleare, cu implicaţii negative directe asupra securităţii europene, opinia publică şi decidenţii din capitalele europene sunt în continuare ataşaţi de abordarea tradiţională a domeniului nuclear. Aceasta este concluzia principală rezultată din cercetarea complexă realizată de Consiliul European pentru Relaţii Externe / ECFR, pe tema atitudinilor europenilor faţă de pericolul şi descurajarea nucleară. Cei 28 de cercetători asociaţi ai ECFR au realizat interviuri cu mai mult de 100 de decidenţi şi analişti şi au analizat documente politice, cercetări academice, mass-media şi sondaje de opinie pentru a identifica poziţiile statelor europene faţă de descurajarea nucleară, a modului de evaluare a ameninţărilor nucleare la propria securitate şi a acţiunilor avute în vedere ca răspuns.

Atitudinile europene se distribuie pe un spectru relativ larg, în funcţie şi de poziţia oficială a fiecărui stat în parte faţă de domeniul nuclear. Statutul de puteri nucleare ale Regatului Unit şi Franţei este reflectat în opinia publică favorabilă domeniului, în timp ce în ţări cum sunt Danemarca, Olanda şi Germania se manifestă o ruptură tradiţională între societatea civilă şi deciziile guvernamentale în privinţa găzduirii încărcăturilor nucleare. La celălalt capăt al spectrului, Irlanda şi Austria sunt militanţi activi pentru abolirea armelor nucleare. Dincolo de aceste diferenţe normale, majoritatea statelor membre ale UE au în comun două aspecte. În primul rând, aproape toate împărtăşesc un angajament oficial de reducere a armelor nucleare, cu excepţia a patru state care îşi menţin rezervele cu privire la obiectivul dezarmării nucleare.

În al doilea rând, armele nucleare ocupă un loc relativ secundar în imaginarul colectiv european. După 1989, odată cu dispariţia ameninţării sovietice, problematica nucleară a devenit tot mai puţin importantă, atât pentru guvernele, cât şi pentru populaţiile europene. Logica socială era tot mai concentrată pe încasarea dividendelor păcii, cu eliminarea preocupărilor nucleare din dezbaterile publice şi din abordările experţilor. În acelaşi timp, sfârşitul Războiului rece a dus la un efort de reducere a numărului total de focoase nucleare din lume, în primul rând prin reducerea arsenalelor Rusiei şi SUA, dar şi prin demersuri similare ale Franţei şi Marii Britanii, în direcţia unei descurajări minimale. Tendinţa continuă şi astăzi, cu o populaţie europeană mai degrabă înclinată spre dezarmare, context în care, în anul 2017, premiul Nobel pentru pace a fost acordat Campaniei internaţionale de abolire a armelor nucleare. Expresia acestei tendinţe poate fi regăsită şi la nivelul decidenţilor şi dezbaterilor politice occidentale. Două exemple sugestive sunt fostul candidat social-democrat german pentru postul de cancelar în alegerile federale din 2017, Martin Schultz, care a promis retragerea completă a arsenalului nuclear american din ţară, în timp ce în Marea Britanie, liderul laburist Jeremy Corbyn este un partizan al dezarmării nucleare unilaterale, iar Partidul Naţional Scoţian, care se află la guvernarea Scoţiei, se opune ferm armelor nucleare.

În funcţie de atitudinea generală faţă de descurajarea nucleară, studiul complex al ECFR clasifică statele membre UE în cinci grupuri: Adevăraţii credincioşi, Neutrii, Contradictorii, Pragmaticii şi Conformiştii. La cele două capete ale spectrului regăsim grupul Adevăraţilor credincioşi (puterile nucleare europene Franţa şi Marea Britanie, la care se adaugă Polonia şi România) şi grupul Neutrilor (statele europene non-NATO: Irlanda, Austria, Malta, Cipru şi Finlanda). Acestea din urmă au o adevărată tradiţie antinucleară, militând activ pentru interzicerea acestui tip de arme (Irlanda şi Austria au adus o contribuţie importantă la promovarea Tratatului de interzicere a armelor nucleare la nivelul ONU în anul 2017, iar Austria l-a şi ratificat, în mai 2018).

Din grupul Adevăraţilor credincioşi, Franţa şi Marea Britanie sunt în plin proces de modernizare a arsenalelor nucleare, în timp ce Polonia şi România sunt foarte preocupate de atitudinea tot mai agresivă a Rusiei, inclusiv în domeniul nuclear, fiind vital interesate în realizarea unei reasigurări solide din partea SUA şi a NATO. Ambele ţări au parteneriate strategice bilaterale solide cu Washingtonul, cu o importantă dimensiune de securitate, în baza căreia forţe militare ale SUA şi elemente ale sistemul NATO de apărare împotriva rachetelor sunt dislocate în România şi Polonia, fără ca angajamentul lor faţă de descurajarea nucleară aliată să implice găzduirea armelor nucleare americane pe propriul teritoriu. În evaluările lor strategice, toate cele patru ţări consideră că ameninţările nucleare sunt importante şi au stabilit, de asemenea, că descurajarea nucleară ar trebui să joace un rol major în strategiile lor de apărare şi securitate. În plus, spre deosebire de alte state care pot împărtăşi această abordare, opinia publică din toate cele 4 state sprijină această orientare strategică, ceea ce înseamnă că nu sunt contradictorii cu privire la angajamentul lor faţă de descurajarea nucleară.

Celelalte state membre UE sunt distribuite în funcţie de opiniile şi politicile de securitate promovate în domeniul nuclear în grupurile Contradictorilor - cu clivaje majore între societate şi mediul politic pe această temă (Suedia, Olanda, Germania); Pragmaticilor – cu accent pe recunoaşterea importanţei umbrelei transatlantice (ţările baltice, Bulgaria, Cehia, Belgia şi Italia) şi Conformiştilor – ţări aliate care acordă o mică importanţă descurajării nucleare (Croaţia, Slovenia, Slovacia, Ungaria, Grecia, Danemarca, Luxemburg, Portugalia şi Spania). Poate că cea mai izbitoare constatare a analizei ECFR se referă la continuitatea şi stabilitatea atitudinilor din întreaga Europă. Majoritatea, dacă nu toate, ţărilor europene consideră că evoluţiile recente demonstrează viabilitatea propriilor atitudini şi orientări tradiţionale, pe toate segmentele prezentate mai sus şi, în concluzie, aproape nimeni nu resimte nevoia de reexaminare şi adaptare a poziţiilor proprii vis-a-vis de domeniul nuclear. Rezultatul constă într-o inerţie la nivelul societăţii şi a mediului politic, cu toate influenţele negative care se reflectă inclusiv în abordarea timidă a noilor ameninţări la nivelul capitalelor europene şi a UE şi NATO.

Cu ce scenarii lucrăm?

În condiţiile în care subiectul descurajării nucleare europene este unul deosebit de senzitiv şi a absenţei apetitului opiniei publice şi a spaţiului politic în abordarea lui, singura zonă de semnalare a nevoii de evaluare a influenţelor noilor evoluţii asupra solidităţii şi credibilităţii acestui domeniu esenţial pentru securitatea europeană este cea a think-tankurilor. În acest sens, o trecere sumară în revistă a abordărilor academice recente a condus la identificarea unei scale de scenarii, între statu-quoul actual (descurajare centrată pe NATO) şi o forţă de descurajare nucleară europeană (Eurodetterent), realizată în principal pe baza capabilităţilor specifice ale francezilor şi englezilor. În context, au fost aruncate în scenă şi unele scenarii cu şanse extrem de reduse de realizare, între care intrarea Germaniei în clubul nuclear (German Bomb), realizarea unor capabilităţi nucleare în cooperare franco-germană (French-German Bomb) sau a unei capabilităţi nucleare sub controlul UE (Eurobomb).

Merită evidenţiată în context dezbaterea intensă generată de întrebarea pusă cititorilor de către Welt am Sonntag, una dintre cele mai importante publicaţii germane, în august 2018 - „Avem nevoie de bombă?” şi răspunsul afirmativ al politologul Christian Hacke, plecând de la argumentul că, „pentru prima dată din 1949, Republica Federală Germania nu mai este sub umbrela nucleară a Statelor Unite”. Totodată, în ultimii ani, pe măsură ce presiunile administraţiei Trump asupra Berlinului s-au intensificat pentru finanţarea adecvată a apărării şi legătura directă făcută între bugetul apărării şi soliditatea angajamentului american faţă de NATO, unii oficiali şi experţi germani au început să provoace spaţiul public prin redeschiderea dezbaterii privind oportunitatea unui potenţial program nuclear german. Fără a semnala o reală schimbare în orientarea strategică a Germaniei, ţară semnatară a Tratatului de Neproliferare Nucleară (NPT), aceste mici provocări ale tabuului non-nuclear german nu fac decât să reflecte o anumită percepţie a insecurităţii provocate de evoluţiile negative recente din arena internaţională.

La fel de nerealiste par şi celelalte două scenarii enumerate mai sus, deşi ambele au un istoric de aproape o jumătate de secol. Planul „FIG” (Franţa-Italia-Germania) de avansare a cooperării trilaterale în domeniul nuclear din anii ’50 a fost stopat de generalul de Gaulle, care a impus un program nuclear strict naţional. În timpul dezbaterilor transatlantice din anii '60 despre o forţă nucleară multilaterală (MNF), o opţiune de lucru la un moment dat a fost ca această forţă să fie plasată sub controlul Uniunii Europei Occidentale (WEU). Totodată, în anii 70, în contextul negocierilor NPT, atât Germania, cât şi Italia au reuşit menţinerea opţiunii deschise pentru o viitoare descurajare nucleară europeană, prin ataşarea de observaţii şi rezerve la actele de ratificare din 1975. Aşa cum evidenţiază istoricul Leopoldo Nuti, „ideea unei bombe europene s-a menţinut ca o constantă de fundal în peisajul mental al elitei politicii externe italiene, uneori ca o alternativă la descurajarea atlantică, când Statele Unite păreau să se retragă din strategia de partajare nucleară, alteori ca un pas necesar pentru consolidarea pilonului european al Alianţei."  Cu toate acestea, opinia aproape universal împărtăşită de experţi azi este că în viitorul previzibil nu va exista o forţă nucleară comună controlată de Uniunea Europeană (Eurodeterrent).

Pe de altă parte, interferenţa serioasă a temei cu dezvoltările conceptuale recente legate de consolidarea autonomiei strategice europene ca obiectiv major al Strategiei Globale a UE din 2016 (EUGS) i-a condus pe o serie de experţi la abordarea unor opţiuni posibile prin care forţele nucleare franceze şi, în unele studii, chiar şi cele engleze, să dobândească un rol european mai consistent. Ideea unei potenţiale responsabilităţi europene pentru forţele nucleare franceze, în direcţia realizării unei posibile dimensiuni europene a descurajării, a început să apară inclusiv în unele strategii de apărare şi securitate ale Parisului, după încheierea Războiului rece. În acest sens, Conceptul comun franco-german pentru securitate şi apărare din 1996 menţiona faptul că cele două ţări „sunt gata să se angajeze într-un dialog privind descurajarea nucleară în contextul politicii europene de apărare.” Ulterior, Parisul a subliniat în mod repetat că arsenalul său nuclear joacă un rol european.

Două dezvoltări recente demonstrează importanţa acestei abordări pentru actualul leadership politic francez – demersurile legate de operaţionalizarea clauzei de asistenţă reciprocă cuprinsă în articolul 42-7 al Tratatului de la Lisabona (2009) şi clauza de sprijin reciproc în caz de atac armat ce face obiectul noului Tratat de la Elysee dintre Franţa şi Germania, semnat în  ianuarie a.c., la Aachen, de către preşedintele Macron şi cancelarul Merkel. Este mai mult decât semnificativ faptul că ambele conţin expresii care sugerează recursul, în caz de necesitate, inclusiv la capabilităţile nucleare franceze. Tratatul de la Elysee prevede că cele două părţi „trebuie să se asiste şi să se ajute reciproc prin orice mijloc la dispoziţie (any available means), inclusiv forţele armate, în cazul unei agresiuni armate împotriva teritoriului lor." Aceeaşi expresie o regăsim şi în Tratatul de la Lisabona - "dacă un stat membru este victima unei agresiuni armate asupra teritoriului său, celelalte state membre UE au obligaţia de ajutor şi asistenţă, prin toate mijloacele care le stau la dispoziţie (by all the means in their power)." Ambele expresii au un grad de ambiguitate constructivă mare, tocmai pentru a permite interpretarea în sens extins, în direcţia includerii inclusiv a descurajării nucleare asigurate în caz de necesitate de Franţa.

În loc de concluzii - Cât de serioasă este discuţia despre descurajarea nucleară europeană?

Cu o opinie publică europeană ce pendulează între detaşare şi polarizare pe subiectul descurajării nucleare şi cu evoluţii din ce în ce mai provocatoare şi ameninţătoare pentru interesele de securitate ale statelor europene, este o reală nevoie ca discuţia despre modalităţile cele mai potrivite şi eficiente de realizare a descurajării să fie aprofundată. Este evident că la nivelul majorităţii cancelariilor europene şi a societăţilor din estul continentului, tendinţa asumată este de menţinere a statu-quoului centrat pe componenta nucleară aliată, ca element esenţial al posturii NATO de descurajare şi apărare. Din această perspectivă, elementele centrale ale analizei sunt reprezentate de necesitatea adaptării NATO şi consolidării posturii sale nucleare în vederea gestionării adecvate a implicaţiilor negative generate de modernizarea şi întărirea capacităţilor Federaţiei Ruse. Modalităţile concrete de acţiune vizează asigurarea coerenţei celor trei componente ale posturii generale NATO de descurajare – convenţională, nucleară şi de apărare antirachetă, participarea mai extinsă a aliaţilor şi partajarea echitabilă a eforturilor, inclusiv printr-o serie de investiţii importante destinate înlocuirii flotelor de avioane cu dublă utilizare ale ţărilor europene care le deţin.

În paralel cu aceste evoluţii şi pe măsură ce disensiunile transatlantice se adâncesc, cu implicaţii directe asupra credibilităţii angajamentului SUA faţă de NATO, inclusiv a umbrelei nucleare americane, se înmulţesc poziţiile şi studiile care promovează nevoia de a avansa în direcţia unei potenţiale descurajări nucleare europene. Principala soluţie sugerată constă în europenizarea disuasiunii franceze şi, eventual, britanice sau, în unele studii, a ambelor. Sunt indicate şi acţiuni concrete în această direcţie, cum ar fi intensificarea dialogului şi cooperării nucleare dintre Paris şi Londra şi dezvoltarea unei politici declaratorii comune prin care să facă explicit faptul că cele două state interpretează interesele vitale ale partenerilor europeni ca pe propriile interese. Mai mult, pentru a realiza credibilitatea acolo unde aceasta contează cu adevărat - în ochii potenţialului agresor - o astfel de „descurajare extinsă” necesită un angajament serios al ambelor părţi, inclusiv a potenţialilor beneficiari. Or, în această zonă, suntem în faţa unui obstacol clar, în condiţiile în care grupul Neutrilor are ca orientarea politico-strategică majoră aboliţionismului nuclear.

În concluzie, dimensiunea descurajării nucleare se anunţă una dintre cele mai complicate şi mai controversate în întreaga dezbatere despre realizarea autonomiei strategice şi asumarea responsabilităţilor europenilor pentru propria securitate. Cu toate acestea, dată fiind miza strategică enormă a discuţiei, acesta trebuie să aibă loc în etapa actuală, când deşi norii se concentrează la orizontul Europei, furtuna este încă în fază de prognoză!