Depopulare, dezvoltare şi securitate. Când şi unde se atinge cota de alertă?

Într-un context geografic mai larg, observăm că actuala criză demografică afectează toate statele din fostul bloc socialist, chestionând direct beneficiile şi logica generală a procesului de integrare europeană a zonei. În majoritatea cazurilor, scăderea recentă a populaţiei depăşeşte cu mult procentul pierderilor din cel de-al doilea Război Mondial. Care sunt efectele în plan politic, economic şi securitar ale acestui şoc? Ce fac statele din regiune pentru a contrabalansa criza? Cum reacţionează capitalele est-europene la această hemoragie a propriului capital uman? Sunt doar câteva întrebări de cea mai mare actualitate pentru viitorul acestor societăţi.

Situaţia în regiune – critică, dar cu nuanţe diferite

Epoca post-Război Rece a fost însoţită de fenomene demografice aşa cum sunt scăderea fecundităţii şi a sporului natural, migraţia unei părţi importante a populaţiilor tinere şi mature, din motive care vizează formarea universitară şi resorturi economico-financiare, cu un efect general de îmbătrânire a populaţiei. Dincolo de aceste tendinţe cu caracter destul de general, cele 11 state din Europa Centrală şi de Est integrate  în Uniunea Europeană în ultimii 15 ani (UE 11: Bulgaria, Croaţia, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia şi Slovenia) trec printr-o criză demografică majoră, fără precedent în evoluţia societăţilor europene contemporane. Scăderea vertiginoasă a populaţiei din regiune în ultimele trei decenii, cu accentuarea tendinţei după integrarea în UE, reprezintă o adevărată premieră istorică negativă, care are loc în absenţa unor fenomene sociale extreme cum sunt războaiele sau pandemiile grave.

Un studiu publicat recent în Population & Sociétés, revistă a Institutului naţional francez de studii demografice, prezintă sintetic proporţiile acestui declin demografic. În 2018, ţările UE-11 au avut 103 milioane locuitori, reprezentând 20% din totalul populaţiei Uniunii Europene (UE-28). Cu 30 de ani mai devreme, în 1989, totalul populaţiei acestei zone era de 111 milioane de locuitori, adică 23% din populaţia celor 28 de state membre. Din 1989 şi până în prezent, populaţia acestor ţări în ansamblu a scăzut cu peste 7 procente. Evoluţiile pentru fiecare ţară în parte sunt destul de diferite, cu accentuarea declinului pe o axă geografică vest-est, în sensul că cu cât statul este situat mai spre răsăritul continentului, cu atât proporţia depopulării este mai mare. Astfel, Bulgaria, Letonia şi Lituania au înregistrat cele mai puternice scăderi, cu o diminuare a populaţiei de peste 20%. Populaţia a scăzut în Estonia şi România cu 16%, în Croaţia cu 11%, în Ungaria cu 8%, iar în Polonia - cea mai populată ţară a grupului UE-11, cu 3%. Trei state - Cehia, Slovacia şi Slovenia - au înregistrat o uşoară creştere demografică cuprinsă între 2 şi 4 procente.

Acest fenomen regional contrastează cu evoluţiile observate  la majoritatea celorlalţi membri UE, state unde populaţia a crescut cu 13% în medie pentru aceeaşi perioadă de analiză, în ciuda unei scăderi uşoare recente în ţările mediteraneene (Grecia, Italia, Portugalia şi Spania). Ca rezultat, în prezent între 15 şi 18 milioane de cetăţeni din Europa Centrală şi de Est trăiesc în Europa de Vest. Acest transfer masiv de capital uman are unele rădăcini istorice, în sensul că tradiţional statele est-europene au fost o sursă de forţă de muncă pentru Europa occidentală, cu excepţia perioadei restricţiilor politice şi barierelor de mobilitate umană specifice Războiului Rece. Fundamentul ideologic al evoluţiei recente îl reprezintă dreptul la libera circulaţie a persoanelor în cadrul Uniunii, ca urmare a eliminării discriminărilor între cetăţenii unui stat membru şi cetăţenii celorlalte state UE, ce stau sau muncesc pe teritoriul statului respectiv.

În zona consecinţelor şi al naraţiunilor politice, studiile recente au scos în evidenţă un adevărat mix, de la efecte pozitive cum sunt mobilitatea intracomunitară şi creşterea coeziunii şi integrării europene prin diversitate culturală în interiorul nou createi supra-culturi europene, sporirea investiţiilor în est şi diminuarea dezechilibrelor economice între vest şi est, la cele din registrul negativ, de genul scurgerii masive de creiere, crizei forţei de muncă în ţările din est şi  „exploatarea” est-europenilor în ţările primitoare, marginalizaţi şi trataţi ca o forţă de muncă ieftină şi de categoria a doua. Din această perspectivă, mobilitatea intracomunitară şi migraţia est-vest din ultimul deceniu se pare că şi-au atins limitele, fiind intens contestate din ambele direcţii. Campania pro-Brexit, centrată pe tema anti-migraţiei, încercările de restricţionare a accesului la beneficiile sociale în statele din vest pentru comunitarii din est şi atitudinile contestatare şi populiste la adresa proiectului european în general sunt indicatori cât se poate de evidenţi ai acestei tendinţe.

Ce fac statele implicate ?

Plecarea recentă a aproape 20 de milioane de oameni din statele central şi est-europene către Occident a produs un dezechilibru major în societăţile de origine, cu importante consecinţe economice, sociale, culturale şi în domeniul securităţii. Şocul demografic a fost resimţit diferit, de unde şi reacţiile guvernamentale şi sociale destul de diverse. Cea mai afectată ţară din întregul peisaj este Bulgaria, care de la 9 milioane locuitori în 1989 a ajuns în prezent la sub 7 milioane de oameni. Un şoc oarecum similar l-a resimţit şi România, în condiţiile în care primul deceniu de apartenenţă la UE (2007 - 2017) a avut ca efect plecarea în spaţiul occidental a aproape trei milioane şi jumătate de români, din care peste două treimi cu vârsta sub 40 de ani.

În faza iniţială a acestui proces masiv de emigrare atenţia experţilor şi a mass-media s-a concentrat în special pe efectele pozitive rezultate, constând într-un transfer important de resurse financiare şi a unui know-how ocupaţional, organizaţional şi socio-politic specific societăţilor occidentale spre comunităţile de origine, precum şi în rezolvarea problemei lipsei oportunităţilor de angajare, în condiţiile crizei din anii 2008-2010. Treptat, însă, pe măsura decolării economice a ţărilor din regiune, accentul este pus tot mai consistent pe consecinţele negative ale depopulării acestei zone, constând în principal într-o criză majoră a forţei de muncă, ce afectează negativ potenţialul de dezvoltare şi de modernizare a comunităţilor de origine. Totodată, deşi firave încă, încep să se facă simţite abordările critice la adresa întregului proces, care scot în evidenţă transferul mascat consistent de resurse dinspre est spre vest, inclusiv de natură financiară, cauzat de pierderea capitalului uman instruit şi format cu investiţii publice serioase în ţările de origine.

Dincolo însă de dimensiunile economico-financiare ale fenomenului şi de afectarea pieţei forţei de muncă, depopularea ţărilor din regiune şi prognozele pesimiste privind evoluţia populaţiilor acestor state pe termen mediu şi lung chestionează direct capacitatea de asigurare a securităţii naţionale şi, în ultimă instanţă, de perpetuare a identităţii naţionale a acestor naţiuni. Tema naţională este cu atât mai critică cu cât o mare parte din ţările implicate sunt de dimensiuni relativ reduse, cu populaţii de câteva milioane de locuitori, cu minorităţi importante şi de cele mai multe ori, cu probleme complexe de frontieră. Din aceste motive, criza demografică actuală este intim legată de chestiunea naţională.

Deteriorarea gravă a principalilor indicatori demografici în majoritatea ţărilor central şi est-europene este resimţită atât la nivelul comunităţii de experţi, cât şi a societăţii, în general. Putem identifica un adevărat efect socio-psihologic, constând în apariţia unei atmosfere de nemulţumire şi îngrijorare socială faţă de viitorul comunităţilor afectate de emigraţia recentă. În aceste condiţii, statele afectate au fost obligate să reacţioneze prin adoptarea unor decizii guvernamentale ce pot fi grupate în trei categorii: măsuri economico-financiare pentru descurajarea exodului, încurajarea celor plecaţi să se întoarcă acasă şi aducerea de forţă de muncă străină pentru acoperirea nevoilor tot mai mari de dezvoltare ale agenţilor economici locali; politici pro-nataliste pentru stoparea declinului natural al populaţiei şi revenirea spre rate ale natalităţii care să asigure înlocuirea populaţiei actuale; şi demersuri specifice destinate conservării identităţii naţionale a milioanelor de emigranţi rezidenţi în spaţiul occidental.

România şi Polonia – o comparaţie cu concluzii ... previzibile

În condiţiile în care proporţiile crizei demografice actuale sunt mult mai grave în România, ar fi fost de aşteptat ca acţiunile Bucureştiului de redresare şi de eliminare a efectelor acesteia să fie mai consistente. În realitate, o trecere sumară în revistă a demersurilor adoptate de cele două guverne pe fiecare din cele trei tipuri de politici prezentate mai sus scoate în evidenţă o situaţie exact inversă, cu un avantaj net al Varşoviei în ceea ce priveşte seriozitatea, eficacitatea şi nivelul resurselor alocate pentru acţiunile guvernamentale de contracarare a efectelor crizei.

Spre deosebire de Bucureşti, unde chestiunea diasporei este tratată preponderent prin prisma confruntării politice, în Polonia există un adevărat consens trans-partinic pe tema atragerii polonezilor emigraţi în Occident către ţara de origine, fiind asumată de toate forţele politice ca o adevărată prioritate strategică. A devenit un adevărat ritual al politicienilor şi autorităţilor poloneze care vizitează Marea Britanie, ţară în care trăiesc aproape un milion de polonezi, să repete apelul de a reveni în faţa propriilor compatrioţi rezidenţi în Marea Britanie. Mai mult decât sugestivă este solicitarea adresată de premierul polonez, Mateusz Morawiecki, autorităţilor britanice – „Daţi-ne oamenii înapoi!”, la sfârşitul lunii ianuarie, a.c., în contextul vizitei sale în Marea Britanie. Pe aceeaşi linie se înscrie şi scrisoarea recentă a ambasadorului polonez la Londra, Arkady Rzegocki, către polonezii din UK, prin care îi încurajează „serios să ia în calcul revenirea în patrie, care are mare nevoie de ei”, cu atât mai mult cu cât condiţiile de realizare a Brexitului devin tot mai complicate şi negative pentru rezidenţii europeni. Nimic similar nu am văzut din partea autorităţilor de la Bucureşti, cu abordări mult mai timide în încurajarea întoarcerii celor plecaţi...

De câţiva ani, ambele economii cunosc un ritm susţinut de dezvoltare, de peste 4% din PIB anual, fiind în fruntea clasamentului european de creştere economică. Acest proces a fost însoţit de scăderea şomajului la cifre fără precedent (3,3% în Polonia, 3,8% în România), creşterea salariului minim (523 euro în Polonia, 265 în România) şi a celui mediu (1165 euro în Polonia, 570 în România) la niveluri record, care constituie argumente importante pentru decelerarea plecărilor din cele două ţări. În acelaşi timp, datorită ritmurilor susţinute de creştere economică, ambele state se confruntă cu o criză serioasă a pieţei forţei de muncă, fiind obligate să apeleze la muncitori din afara spaţiului comunitar. Şi în această zonă, cifrele disponibile la nivelul Eurostat pentru anul 2017 demonstrează o diferenţă majoră de abordare. Cu un număr total de aproape 600.000 permise de rezidenţă cu vize de muncă acordate pentru străini extra-comunitari, Polonia este de departe campioana UE în acest domeniu, în timp ce România a acordat doar un număr de 2952 astfel de documente. În cazul polonez, marea majoritate a străinilor cu drept de muncă provin din Ucraina, asigurând grosul angajaţilor din agricultură, industria agroalimentară şi servicii, înlocuind astfel resortisanţii polonezi, care fie resping locuri de muncă cu salarii mici, fie au migrat în altă parte din Europa, urmărind salarii mai mari. Este interesat de notat faptul că inclusiv în cazul permiselor de rezidenţă pentru cetăţenii proveniţi din R. Moldova, Polonia a acordat în 2017 un număr mai mare de aproape 4 ori decât România (7803 faţă de 2204).

Comparaţia joacă clar tot în favoarea Varşoviei şi în domeniul politicilor pro-nataliste, cu un accent special pus de autorităţile poloneze pe sprijinul financiar acordat familiilor cu copii. Este relevant faptul că începând cu 2016, alocaţia lunară pentru un copil este de 120 de euro (nivel comparabil cu ţările occidentale dezvoltate), acordată fără nicio condiţionare în funcţie de nivelul veniturilor, începând cu al doilea copil. Până în martie 2019, nivelul acestei alocaţii în România a fost de 18 euro, ulterior fiind mărită la 32 euro! Se observă un raport de ¼ între cele două state, faţă de ½ în cazul salariilor minim şi mediu.

O semnificaţie aparte pentru analiza implicaţiilor în domeniul securităţii o au politicile destinate conservării culturii şi identităţii naţionale pentru familiile milioanelor de migranţi stabiliţi în spaţiul occidental. În prezent, există o întreagă discuţie privind potenţiala întoarcere acasă a celor plecaţi cu mai mulţi ani în urmă sau mai recent, cu abordări într-o notă mai optimistă, sau, dimpotrivă, pesimistă. Fără cercetări serioase făcute pe diaspora românească din Occident (ultimele sondaje, plătite de Guvernul României, pe românii din Italia şi Spania, au fost făcute în urmă cu mai mult de un deceniu), nu putem decât să speculăm pe această temă. În absenţa unor crize majore care să afecteze ţările occidentale, de genul unui declin economic grav, este destul de greu de imaginat o întoarcere în proporţii consistente a celor care deja şi-au făcut un rost în ţările în care au emigrat, inclusiv familiile acestora (angajări pe perioadă nedeterminată, proprietăţi imobiliare şi copii bine integraţi în sistemele de învăţământ locale).

Pentru a menţine deschisă o astfel de opţiune într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat este esenţial să fie conservată identitatea naţională, în special în rândul copiilor şi tinerilor care cresc şi studiază în limbi şi medii complet diferite faţă de generaţia părinţilor lor. Învăţarea limbii române este coloana vertebrală a acestui efort, în absenţa căreia nu putem vorbi de identitate naţională, cu atât mai mult cu cât riscul asimilării totale şi a necunoaşterii limbii strămoşilor la a doua sau a treia generaţie este unul considerabil. Şi în această zonă, demersurile guvernamentale par să fie mai consistente în cazul polonez. În diaspora poloneză occidentală avem acţiuni sprijinite şi finanţate de guvernul de la Varşovia de genul organizării unor şcoli de weekend prin închirierea unităţilor şcolare  clasice din ţările respective, pentru predarea limbii, istoriei şi culturii poloneze, cu participarea unui număr important de copii şi profesori din comunităţile respective. Nu acelaşi lucru poate fi afirmat despre diaspora română, unde astfel de iniţiative se derulează preponderent în zona extraguvernamentală, în principal cu implicarea bisericilor şi comunităţilor religioase constituite de români în Occident, prin organizarea unor şcoli parohiale de weekend.   Oricât de inimoase ar fi aceste iniţiative, derulate pe bază de voluntariat, capacitatea lor de cuprindere a unui număr însemnat de copii şi tineri este foarte limitată. În aceste condiţii. riscul de-românizării unor întregi generaţii care s-au născut şi crescut în spaţiul occidental este foarte serios, cu urmări dintre cele mai negative pentru viitorul acestor comunităţi româneşti şi în planul diminuării şanselor unei potenţiale întoarceri în ţară.

Ce este de făcut....

Peisajul demografic al României post-comuniste este unul de criză. Populaţia scade şi îmbătrâneşte, se nasc din ce în ce mai puţin copii iar tinerii şi maturii cu potenţial de muncă au emigrat în număr mare şi continuă să o facă. Analizele experţilor şi evaluările institutelor de profil din ţară şi străinătate scot în evidenţă aceste tendinţe negative. O analiză sintetică recentă publicată de profesorul Vasile Gheţău, directorul Centrului de Cercetări Demografice Vladimir Trebici al Academiei Române, demonstrează proporţiile acestui adevărat şoc demografic şi faptul că am depăşit cota de alertă pe toate dimensiunile de manifestare, de la cea de continuare a declinului populaţiei în proporţii dramatice (pierderea a încă 4-5 milioane de locuitori în următorii 30 de ani), la accentuarea procesului de îmbătrânire demografică şi creşterea sarcinii economice a populaţiei adulte în raport cu populaţia vârstnică (raportul de dependenţă al vârstnicilor se va dubla până în 2050).

În aceste condiţii, subiectul trebuie să dobândească caracter de prioritate de grad zero pentru autorităţile de la Bucureşti, care au datoria să iniţieze, aplice şi finanţeze politici publice ţintite pe toate cele trei direcţii discutate mai sus. O atenţie aparte trebuie acordată chestiunii migraţiei şi diasporei române din Occident, în sensul unei strategii pluridimensionale pe termen lung care să depăşească abordarea politică centrată pe probleme secţiilor de votare şi să vizeze restabilirea încrederii între cei plecaţi şi spaţiul politic şi guvernamental de la Bucureşti şi, în final, sprijin concret pentru dăinuirea identităţii româneşti în spaţiul occidental.

Acest lucru este cu atât mai important cu cât sociologii au atras atenţia că e nevoie de timp pentru astfel de politici. Aşa cum sublinia recent profesorul Dumitru Sandu de la Universitatea din Bucureşti, "nu se pot face minuni peste noapte în materie de politică pentru diaspora, politică pentru migraţie. Trebuie gândit un proces, o strategie, pe care România nu vrea s-o aibă cu încăpăţânare de multă vreme. Nu avem politici de migraţie, nu avem politici pentru diaspora". Cu un buget anual alocat Ministerului pentru românii de pretutindeni care depăşeşte cu puţin 6 milioane euro este greu de imaginat implementarea unei reale strategii de menţinere a românităţii în spaţiile din afara României.

Nu în ultimul rând, date fiind interconexiunile dintre criza demografică actuală şi potenţialul de dezvoltare şi de asigurare a securităţii ţării, viitoarea Strategie naţională în domeniu ar trebui să abordeze mai aplicat acţiunile concrete ale instituţiilor statului român în acest domeniu. Plecând de la starea actuală a principalelor fenomene demografice, este nevoie de lansarea unor politici clare şi eficiente, cu asigurarea resurselor financiare adecvate, care să vizeze toate cele trei tipuri de acţiuni prezentate mai sus. Nivelul de alertă la cere se găsesc majoritatea indicatorilor şi perspectivele sumbre de evoluţie pe termen mediu şi lung reclamă mai mult decât enunţuri generale de genul „adoptarea unor măsuri coerente care să vizeze diminuarea gradului de deteriorare a situaţiei demografice” (SNAŢ din 2015).