06 august 2020

Democraţia – o afacere mult prea costisitoare pentru SUA în Orientul Mijlociu

Sergiu Medar

Administraţia Trump a schimbat fundamental politica externă a SUA, aceasta fiind mult mai pragmatică, iar evaluarea acesteia devine un raport al realizărilor şi costurilor. Restrângerile financiare, ce au urmat pandemiei cu virusul SARS-CoV-2, au fost extinse în toate domeniile, ele urmând, de fapt, tendinţa care a precedat criza datorată pandemiei. Analiza costurilor cu dislocările armate în zonele de interes naţional al SUA a arătat că eficienţa cheltuielilor în acest domeniu este foarte mică, existând aici resurse mari care ar putea deveni disponibile în domenii care, fără să afecteze securitatea cetăţeanului ar putea contribui la bunăstarea acestuia.

Sursă foto: Profimedia

După atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001 din New York şi Washington, SUA au început „Războiul împotriva terorismului” aşa cum l-a denumit chiar George W. Bush.  Toate documentele programatice menţionau terorismul ca primă ameninţare asupra securităţii naţionale a statelor şi asupra securităţii mondiale. Reacţia SUA, al căror teritoriu era, pentru prima dată în istorie, supus atacului unei puteri străine, a fost promptă, robustă şi asimetrică din punct de vedere al capacităţii de luptă a forţelor implicate.  Dintr-o analiză recentă a Quicy Institute for Responsable Statecraft, think tank înfiinţat în 2019, rezultă că politica Administraţiilor SUA în ceea ce priveşte lupta împotriva terorismului a fost una falimentară dacă punem în balanţă câştigurile şi pierderile celui mai puternic stat al lumii. Desigur că rezultatele unei analize făcute la aproape 20 de ani de la atacurile teroriste diferă mult de o analiză care se face astăzi, imediat după eveniment. Emoţiile celui care analizează un fenomen cu pierderi de vieţi omeneşti imediat după ce acesta a avut loc, este imposibil să nu fie marcate de trăirile din acel moment. De aici sensul şi amploarea deciziilor luate. 

Redislocarea trupelor SUA, pe tot globul, cu semnificaţii legate de interesele reale, actuale, ale SUA se datorează noii strategii de securitate, potrivit căreia terorismul nu mai este văzut ca principala ameninţare asupra poporului american, locul acestuia fiind luat de competiţia marilor puteri.  Acestui obiectiv i se subordonează retragerea strategică din Orientul Mijlociu ca şi repoziţionarea trupelor SUA în Europa.

Raţiunea dislocării masive de trupe ale SUA în Orientul Mijlociu a avuta ca obiectiv lichidarea terorismului acolo unde acesta este generat, făcând ca poporul american să fie mai bine protejat. În acelaşi timp a avut şi raţiuni economice legate de resursele energetice, mai ales în ceea ce priveşte petrolul din Irak. Interesul pentru aceste resurse a scăzut în timp, întrucât din consumator net de hidrocarburi SUA a devenit exportatoare de gaze de şist. În aceste condiţii analiştii americani au propus retragerea trupelor SUA din Irak. Această decizie a fost primul semnal al retragerii din întregul Orient Mijlociu.

A considera acum că acele acţiuni au fost un eşec, ar fi nu numai imoral dar şi nedrept. Deciziile luat de Administraţia Bush şi continuate de Obama au fost adecvate acelor vremuri. Dacă încercăm să translatăm aceste decizii astăzi, cu siguranţă ele nu ar mai fi aceleaşi.

Administraţia Trump, cu abordarea ei izolaţionistă, a dispus analiza eficienţei, pentru prezent, a acestor acţiuni.  În ultimii 20 de ani toate eforturile militare, începând cu pregătirea pentru luptă şi terminând cu vânzările masive de armament către zone ce au devenit ulterior ostile, s-au îndreptat către această regiune, crescând agresivitatea statelor rivale.  Dotarea armatei SUA a devenit una care presupune că luptele se vor desfăşura, mai ales în deşert.

Urmărindu-şi propriile interese în regiune, SUA a participat la majoritatea conflictelor din zonă, luând partea acelora care contribuiau cu beneficii pentru afaceri ce ar fi putut duce la bunăstarea poporului american. Despre războiul împotriva terorismului se discută din ce în ce mai puţin, ceea ce poate fi considerat ca un succes al campaniei militare din Orientul Mijlociu.

Dacă problema se poate pune în acest sens trebuie analizat preţul succesului ca şi beneficiul pentru poporul american. În acest război, SUA au cheltuit aproximativ 6,4 miliarde de dolari, În acelaşi timp trebuie subliniat faptul că în conflictele militare din Orientul Mijlociu au pierit sute de mii de civili şi zeci de mii de soldaţi din regiune precum şi mii de militari americani. Cel mai elocvent argument într-o analiză asupra efectelor pe termen mediu şi lung, se poate spune că sângerosul episod, Irak, a reuşit să reducă mult violenţele dar a lăsat un stat marcat de o uriaşă instabilitate cu o puternică luptă între facţiunile politice dar şi sectariene. În loc să aducă pace în regiune, în interesul SUA, instabilitatea din zonă şi creşterea ostilităţii  împotriva SUA, este, mai degrabă, în dauna acestor interese atât pe plan politic şi de securitate, dar şi economic şi comercial.

Intervenţia militară a NATO în Libia unde SUA au sprijinit participarea statelor europene, a dus la înlăturarea liderului Muammar al-Gaddafi dar a lăsat în urmă haosul. Şi această acţiune desfăşurată sub stindardul luptei împotriva terorismului, a fost în defavoarea intereselor politice şi economice ale SUA în Libia, dar şi în alte state din nordul Africii,  şi din Golf. Sprijinul pe care SUA l-au acordat guvernului saudit în intervenţia din Yemen a dus la implicarea Administraţiei americane într-unul din cele mai mari dezastre umanitare ale lumii contemporane. Asasinarea liderului militar iranian Quassem Soleimani pe teritoriul Irak-ului a crescut tensiunea în relaţia cu Iran-ul, aceasta fiind considerată, de asemenea, a fi împotriva intereselor vitale ale SUA. Folosirea violenţei, în acest caz, a dus la creşterea riscului de alte violenţe din partea Iran-ului, reducând eficienţa eforturilor diplomatice duse pentru normalizarea relaţiilor dintre cele două state.

Asistenţa militară a SUA în Israel, Egipt, Iordania sau cea acordată unor grupuri armate din Siria, Irak, Afganistan sau Libia , în loc să protejeze aceste state, au sporit ciocnirile violente, sau au perpetuat conflicte cum ar fi cel dintre Israel şi Palestina.

În această abordare a regiunii Orientului Mijlociu, implicarea SUA în restabilirea stabilităţii tuturor statelor din zonă s-a dovedit a fi contraproductivă. În loc de atingerea scopului principal, de asigurare a securităţii cetăţeanului american s-a obţinut efectul invers: au crescut ameninţările la adresa acestuia.

Noua abordare a politicii externe a SUA, mult mai pragmatică, este una care nu urmăreşte doar dominaţia în zonă, nu presupune abandonarea Orientului Mijlociu, dar dă prioritate căilor diplomatice şi economice în dauna asistenţei militare, vânzărilor de armamente sau a intervenţiei militare.  SUA vor folosi orice mijloace ce nu se vor încadra în abordarea violentă a conflictelor din regiune.

Asigurarea stabilităţii în regiune, generează efecte referitoare la menţinerea respectului pentru drepturile omului, ca bază a comportamentului SUA în teritoriile în care acţionează. Acest obiectiv  intră, însă, în coliziune cu guvernările autoritare din statele Orientului Mijlociu. Când acestea contrazic principii legate de cultura, în sens larg, a populaţiei, aplicarea forţei este inutilă şi contraindicată. Abuzul asupra drepturilor omului în statele dictatoriale sau în zonele în care se poartă lupte între participanţii la războaie civile sau ca urmare a intervenţiei străine,  provoacă fluxuri de emigranţi care se îndreaptă către state democrate. Şi în aceste zone, măsurile rezultate din negocierile diplomatice pot fi mai eficiente şi, cert, mai ieftine.     

Conform unor surse publice, SUA ar putea să încerce să-şi atingă interesele care ar solicita intervenţia militară, prin folosirea firmelor militare şi de securitate private, ale căror misiuni nu au girul formal al Guvernului. 

Interesele SUA în regiune se vor subordona intereselor directe ale Casei Albe în păstrarea şi dezvoltarea căilor de asigurare a securităţii şi bunăstării cetăţenilor americani, ca şi a securităţii partenerilor apropiaţi ai SUA.            

Noua abordare a SUA în Orientul Mijlociu trebuie să fie de tip holistic. SUA trebuie să-şi identifice politica şi să-şi definească interesele regionale. De aici decurg relaţiile bilaterale cu fiecare stat din zonă.

Obiectivele pe care le va urmări SUA în Orientul Mijlociu, sub Administraţia Trump, vor fi: 

  • reducerea prezenţei militare a SUA. Aceasta însemnă, la renunţarea la postura de hegemon în regiune şi recunoaşterea multipolarităţii ca sistem de securitate regională. Renunţarea din partea SUA la hegemonia în regiune nu presupune, însă, cedarea acestei poziţii către un alt stat. Acest obiectiv va fi urmărit cu atenţie de Casa Albă.
  • vor începe negocierile cu statele gazdă ale trupelor americane, în vederea reducerii prezenţei acestora. Această decizie nu va fi agreată de unele state dar, fiind în interesul SUA, ea va fi aplicată.
  • diplomaţii americani trebuie să convingă autorităţile statelor din zonă că  retragerea trupelor nu va creşte instabilitatea în regiune
  • SUA vor sprijini constituirea unei noi arhitecturi de securitate în zonă,  care să fie organizată pe modelul Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa sau al Asociaţiei Naţiunilor din Asia de Sud. Pentru a asigura sprijinul militar necesar asigurării securităţii în zonă, SUA vor menţine permanent în regiune o grupare de forţe, ambarcată, capabilă să intervină imediat ce va fi necesar.
  • această arhitectură de securitate nu va fi coordonată sau controlată de către SUA ci de state ce aparţin Orientului Mijlociu.
  • SUA vor abandona politica de schimbare a regimurilor statelor din zonă datorită corupţiei, imoralităţii sau altor cauze.
  • normalizarea relaţiilor cu Iranul este un obiectiv important pentru SUA. S-a constatat că politica de izolare a acestuia nu este productivă şi SUA vor invita Iranul la negocieri
  • SUA vor declara un moratoriu în ceea ce priveşte vânzările de armamente către Emiratele Arabe Unite şi către Arabia Saudită. Achiziţionările de echipamente militare vor deveni transparente.  

Concluzia analizei este aceea că politica SUA de dominaţie, care adus de multe ori succesul pentru Administraţiile de la Casa Albă, nu mai este adecvată şi ea este în contradicţie cu decizia Administraţie Trump potrivit căreia SUA nu mai trebuie să fie nici jandarmul mondial şi nici apărătorul, cu orice mijloace, al democraţiei în întreaga lume..