Deficitul comercial al celei mai mari economii din lume ajunge în 2018 la niveluri record: ceea ce nu este neapărat rău pentru americani şi nu este nicidecum bine pentru restul lumii

Deficitul comercial record pentru ultimii 10 ani al celei mai mari economii din lume, anunţat cu câteva zile în urmă, pare a fi surprinzător pentru mulţi. Până la urmă, mass media internaţională este plină de opinii cu privire la măsurile comerciale aparent energice ale actualei Administraţii americane din ultimii doi ani de a lupta pentru echilibrarea balanţei comerciale. Să nu uităm însă că deficitul deficitelor comerciale americane a fost în 2006. Adică în anul care a precedat cea mai mare recesiune de după Al Doilea Război Mondial. Prin urmare, această discuţie nu are legătură numai cu chinezii sau europenii, cu camionetele Toyota sau cu seminţele de soia din Illinois şi nici cu modul în care preşedintele american Donald Trump pune presiune pe partenerii comerciali ai Americii. Adevărata provocare ţine de posibila recesiune a economiei americane care se profilează la orizont.

Conform datelor publicate pe 6 martie 2019 de către Departamentul Comerţului al Statelor Unite ale Americii, anul 2018 a marcat cel mai mare deficit comercial al celei mai mari economii din lume în ultimii 10 ani: 621 miliarde USD. Deşi în creştere faţă de anii precedenţi, acest nivel este încă departe de recordul absolut din 2006, respectiv cel de 761 miliarde USD. Cu toate acestea, anul 2018 marchează cel mai mare deficit din istoria acestei naţiuni în ceea ce priveşte raportul dintre importurile şi exporturile de mărfuri (produse tangibile), respectiv 891 miliarde USD. Altfel spus, în 2018, graniţele americane au fost „invadate” de cel mai mare volum de asemenea bunuri înregistrat vreodată în istorie. Ceea ce, sinceri să fim şi un ciuda comentatorilor din media internaţională, nu este chiar atât de rău pentru americanul de rând.

Abordarea simplistă a analizei deficitului comercial al unei ţări de tipul cu cât acesta este mai mare, cu atât este mai rău ar putea fi catalogată drept naivă din mai multe motive. Numeroase elemente ar trebui luate în discuţie – precum structura deficitului, identitatea exportatorilor şi importatorilor precum şi dimensiunea financiar-monetar asociată – şi ar putea aduce calificări importante.

De exemplu, faptul că economia americană înregistrează un deficit record pe comerţul cu mărfuri ne poate spune în acelaşi timp că, în condiţiile unui deficit agregat care nu este totuşi un record, comerţul acestei economii cu servicii a avut o evoluţie excelentă faţă de 2006. Ceea ce nu este rău, având în vedere că în economia globală contemporană, dincolo de comerţul de bunuri tangibile, cele cu servicii sunt tot mai importante şi au o valoare adăugată semnificativ mai mare.

Pe altă parte, dintr-o perspectivă internaţională, cea mai mare parte a deficitului comercial american, respectiv 419 miliarde USD din cele 621 de miliarde USD, este către Republica Populară Chineză (RPC) iar 169 miliarde USD este pe relaţia bilaterală cu Uniunea Europeană (UE). Republica Populară Chineză a devenit deja cea de-a doua economie din lume, cu un produs intern brut estimat în 2019 de 14.242 miliarde USD şi a avut o evoluţie care ar putea fi catalogată drept spectaculoasă în ultimii 40 de ani. Cu toate acestea, este departe de a fi o competitoare reală pentru cea de pe prima poziţie, respectiv cele 21.506 miliarde USD create anual de către producătorii rezidenţi americani. Din mai multe motive. Iar unul dintre acestea este acela că exporturile chineze pe piaţa americană sunt, de fapt, într-o pondere semnificativă, făcute de către filiale din RPC ale unor companii transnaţionale americane şi nu numai. Altfel spus, americanii exportă din China în America. Companiile americane din RPC au producţie locală şi vânzări locale care sunt semnificative, de ordinul a 222 miliarde USD. Dacă trecem la nivel global, vânzările pe pieţele străine ale filialelor companiilor americane plus exporturile americane pe aceste pieţe depăşesc importurile americane de pe aceste pieţe şi producţia locală a producătorilor străini. Este de domeniul notorietăţii faptul că nu sunt multe cazuri de firme străine care produc local în SUA pentru a vinde în SUA sau în altă parte. Pe de altă parte, exporturile globale de iPhone ale firmei americane Apple Computer, produse manufacturate în RPC, au fost de ordinul a 218 de miliarde USD la nivel global. Acestea sunt bineînţeles contabilizate ca şi exporturi chineze.

Cea mai mare bancă comercială germană, Deutsche Bank, estima anul trecut acest surplus al producătorilor americani la un nivel de circa 20 de miliarde. Este evident un nivel minor dar care arată totuşi un surplus. Iar la nivel global, acesta ajunge la spectaculoasa sumă de 1.400 de miliarde USD. Altfel spus, firmele americane vând în lume mai mult decât vând firmele străine în America, cifre care ignoră evident locaţia în care sunt produse aceste bunuri şi servicii (date agregate de către Z. Zhang şi Y. Xiong, analişti la divizia chineză a Deutsche Bank).

Nu în ultimul rând, deficitul comercial spectaculos al SUA faţă de RPC derivă şi din caracterul complicat al analizei odată cu introducerea în ecuaţie a ţărilor terţe. Altfel spus, dacă o companie multinaţională japoneză produce în economia chineză pentru a exporta pe piaţa americană, acest proces este contabilizat drept un deficit comercial al SUA faţă de China, deşi s-ar putea argumenta că profitul unei asemenea tranzacţii va ajunge în Japonia. Ceea ce înseamnă că multe ţări (mai ales cele dezvoltate) îşi „externalizează” surplusul comercial faţă de economia americană în surplusul comercial al RPC faţă de SUA. Astfel, deficitul comercial american în această relaţie bilaterală este în realitate şi un deficit comercial faţă de celelalte economii dezvoltate ale lumii.

Cifra în sine dar şi modul în care este prezentată în mass-media internaţională pare a sugera un declin al celei mai mari economii a lumii. Aceasta este doar o analiză superficială. Economia americană a urcat constant în topul celor mai competitive economii din lume, conform ierarhizărilor publicate anual de către Forumul Economic Mondial, ajungând în 2018-2019 pe prima poziţie din lume. Singura ţară din top 5 care este membră a Uniunii Europene este Germania (poziţia 3) iar Republica Populară Chineză este pe poziţia 28. Bineînţeles, poate că metodologia utilizată nu este cea mai oportună, însă realitatea nu poate fi departe.

Acum apare o discuţie la fel de interesantă cu privire şi la momentului survenirii acestui deficit, respectiv 2 ani din mandatul preşedintelui Donald Trump. Aceşti doi ani, în care administraţia americană s-a evidenţiat prin iniţierea unor aşa-zise „războaie comerciale” cu cel puţin cei doi mari parteneri comerciali (UE şi RPC). Să recunoaştem, aceste aşa-zise războaie nu s-au materializat într-un conflict politic deschis şi total până acum căci până la urmă a pune nişte taxe pe oţel, panouri solare sau maşini de spălat nu va genera un şoc în economia globală. Ele sunt însă nişte semnale că preşedintele american, autodeclarat „vameşul” („I am a tariff man”) într-un Tweet de pe 4 decembrie 2018 este dispus să pună o presiune puternică pe partenerii comerciali ai Americii.

Luarea în derâdere a obiectivului declarat al actualei administraţii de a reduce deficitul comercial american este însă semnul unei abordări minimaliste. Este posibil ca dacă nu ar fi fost măsurile din ultimii doi ani ale lui Donald Trump, deficitul să fi fost şi mai mare. Ceea ce sugerează că a spune că guvernul american a eşuat lamentabil în această direcţie este prea mult şi prea repede. Dar este clar în acelaşi timp că deficitul record american din ultimii 10 ani poate fi interpretat ca semnul a altceva: poate fi cazul unei recesiuni. Şi aici ajungem la o temă sensibilă.

Analiza oricărui flux de mărfuri şi servicii ar trebui însoţită de către o analiză a fluxului paralel de monedă, respectiv financiar. Nimeni nu poate înregistra un deficit comercial decât dacă are bani să plătească. Ori americanii plătesc de regulă pe importuri cu dolari americani. Deficitul comercial record american pe mărfuri ne spune câteva lucruri importante cu privire la dinamica trecută şi viitoare a dolarului american în economia globală. De exemplu, mult mai relevant decât deficitul comercial american pare a fi deficitul de cont curent (intrările versus ieşirile de monedă în economia americană) ale căror cifre nu au apărut pe tot anul 2018 dar cel puţin pentru trimestrul a treilea nu arată prea bine: 124,8 miliarde USD pe minus, respectiv 2,4% din Produsul Intern Brut. În alţi termeni, mai mare decât trimestrul al patrulea din 2008, un an dificil din recesiune. Altfel spus, printre cele mai competitive mărfuri de export americane se numără dolarul american. Ceea ce nu este neapărat rău. Dar parcă nici prea bine.

Cererea ridicată de dolari a altor ţări arată faptul că moneda americană are cea mai mare căutare pe plan global. Faptul că această cerere este motivată politic sau pe baza unor merite strict monetare, este dificil de estimat. Dar, în cazul dolarului american, nu pare a scădea. Fiindcă, până la urmă, nu contează numai cât eşti de puternic sau de slab, contează cel puţin la fel de mult cât de puternici sau de slabi sunt competitorii tăi. Şi, din acest punct de vedere, nici euro dar nici yuanul renminbi sau orice altă moneda la care ne putem gândi nu par a ameninţa în mod serios cererea masivă de dolari din toată lumea din prezent.

Acest atu al dolarului american are însă şi o latură mai şubredă care nu este dată de restul lumii ci de ceea ce se întâmplă în economia americană. Probabil că suntem martorii unui nivel supraevaluat al monedei americane. Nivel pe care economia mondială nu l-a înglobat în aşteptările sale economice. Acesta este rezultatul cel mai probabil al ultimilor 10 ani (mai corect ar fi ultimii 30 de ani) de expansiune monetară. Răspunsul băncii centrale americane la criza din 2007 a fost „să se lupte împotriva focului cu focul”, cu o reţetă a la Paul Krugman. Ceea ce astăzi începe să îşi arate limitele, după un program lansat în 2008 de „relaxare cantitativă” prin care Rezervele Federale au injectat în economia americană dar şi globală aproximativ 4.000 de miliarde de USD.

Încercările timide ale băncii centrale americane de a reduce această politică monetară expansionistă s-au lovit de acelaşi preşedinte Donald Trump, care a atacat imediat măsurile de creştere modestă ale ratelor dobânzilor de 0,25% în septembrie 2018. Altfel spus, presiunea politică Rezervele Federale să continue cu politica „dolarilor ieftini” iar restul lumii nu a conştientizat încă cât de ieftini sunt aceşti dolari.

Actualul preşedinte american nu s-a bucurat niciodată de o încredere prea mare în rândul opiniei publice americane, chiar şi după preluarea mandatului în 2016. Cu toate acestea, există un aspect al politicile sale care generează o opinie pozitivă majoritară în mod constant. Acesta este, bineînţeles că aţi ghicit, modul în care gestionează economia americană. Astfel, această veste care pare a-i bucura pe detractorii lui Donald Trump poate fi şi un semn de nori negri la orizont: statisticile tocmai au umplut tolba de argumente ale administraţiei americane pentru a extrage compromisuri majore de la partenerii internaţionali pe politica comercială. Fiindcă preşedintele american ştie şi el, ca şi orice analist politic din emisfera vestică la nord de Rio Grande, că opinia populaţiei americane cu privire la evoluţia economiei naţionale este principalul criteriu de vot la alegerile pentru al doilea mandat al oricărui preşedinte. În acelaşi timp, majoritatea analiştilor prezic o recesiunea în 2020, subiect mult mai puţin dezbătut.

Astfel, marea întrebare a următorilor 2 ani în lume nu va fi legată de anul în care economia americană va depăşi deficitul record din 2006. Ci, cel mai probabil, dacă viitoarea recesiunea va surveni înainte sau după alegerile prezidenţiale din Statele Unite ale Americii. Rezultatele vor fi semnificativ diferite în funcţie de răspuns.