De la petrolul ayatollahului la Drumul Mătăsii pe la urşii polari

Sancţiunile impuse de Statele Unite şi menţinerea echilibrului pieţei mondiale

La 22 aprilie, secretarul de strat al SUA, Mike Pompeo, a anunţat încetarea excepţiilor de la aplicarea sancţiunilor împotriva Iranului, începând cu 2 mai 2019. Excepţiile stabilite de Washington, în noiembrie 2018, au permis ca opt ţări să continue, temporar, să importe petrol iranian. Între acestea s-au numărat India, China, Turcia, Japonia şi Coreea de Sud. Cu acest prilej, oficialul american a precizat că „scopul este simplu: să lipsească regimul nelegiuit de fonduri pe care le utilizează pentru destabilizarea Orientului Mijlociu de patruzeci de ani, şi să determine Iranul să se poarte ca o ţară normală. Ne-am exprimat cererile foarte clar ayatollahului şi acoliţilor săi. Încetaţi eforturile de fabricare a armei nucleare. Încetaţi testarea şi proliferarea de rachete balistice. Încetaţi sponsorizarea şi comiterea de acte de terorism. Încetaţi deţinerea arbitrară de cetăţeni americani”.

Ca urmare, de la 2 mai, Departamentul Trezoreriei al SUA începe listarea companiilor care cumpără petrol iranian, în vederea aplicării sancţiunilor. Pe de altă parte, Washingtonul preconizează măsuri de compensare a scăderii cantităţii de petrol asigurate anterior prin exporturile Iranului. Astfel, M. Pompeo a declarat că, „atât Regatul Arabiei Saudite, cât şi Emiratele Arabe Unite au asigurat (SUA) că vor furniza cantităţi suficiente de petrol pe piaţă... Şi, bineînţeles, chiar Statele Unite sunt acum un producător semnificativ de petrol. Pot să vă asigur că fiecare dintre aceşti furnizori negociază cu foştii clienţi ai Iranului pentru a face ca tranziţia de la aprovizionarea cu petrol iranian să fie cât mai puţin perturbatoare”. Mai mult, la începutul lunii mai, preşedintele Trump a anunţat suplimentarea sancţiunilor prin extinderea acestora la exporturile iraniene de fier, oţel, aluminiu şi cupru.

Răspunsul imediat al Iranului a fost rezoluţia adoptată chiar marţi, 23 aprilie, de Parlamentul iranian (Majlis), care a etichetat forţele armate americane dislocate în Orientul Mijlociu ca fiind teroriste. De asemenea, Corpul Gardienilor Revoluţiei Islamice, garda pretoriană a regimului de la Teheran, a reluat ameninţările privind blocarea Strâmtorii Hormuz, punctul obligatoriu de trecere pentru exporturile de petrol ale regatelor arabe din Golf.

Dar obiectul acestor rânduri nu sunt sancţiunile sau reacţia Teheranului, ci răspunsul sistemic al Chinei, principalul competitor al SUA afectat de sancţiunile împotriva Iranului. China este cel mai mare cumpărător de petrol iranian, cu aproximativ 29,27 milioane de tone în anul 2018, sau, altfel spus, 585.400 de barili pe zi.

Opţiunile de aprovizionare cu petrol ale Chinei şi ruta arctică

Şi China a reacţionat imediat la măsurile anunţate de Washington, prin comunicatele Ministerului de Externe de la Beijing: „China se opune ferm sancţiunilor unilaterale şi aşa-numitelor «măsuri cu bătaie lungă» impuse de SUA. Cerem insistent Statelor Unite să respecte cu onestitate interesele şi preocupările Chinei şi să se abţină de la măsuri greşite, care ar submina interesele noastre. Vom continua să servim drepturile noastre legale şi legitime ale societăţilor comerciale chineze”. De altfel, Beijingul consideră că măsurile de menţinere a echilibrului pieţei nu vor fi suficiente: „Ceea ce a făcut SUA adaugă în mod inevitabil la instabilitatea din Orientul Mijlociu şi de pe piaţa globală de energie. Cerem Statelor Unite să se comporte într-o manieră responsabilă şi să joace un rol constructiv în loc să facă opusul”.

China dispune de o reţea largă de surse de import pentru nevoile sale de petrol, care au costat un total de 239,2 miliarde de dolari în 2018, potrivit worldstopexports.com. Un număr de 45 de ţări au exportat petrol în China în 2018, dintre care primele 15 asigură 90,6% din necesarul Chinei, iar primele cinci (Rusia, Arabia Saudită, Angola, Irak, Oman şi Brazilia) asigură 55,2%. Între furnizori, Iranul s-a situat abia pe poziţia 7, cu numai 6,3% din total, dar în creştere cu 25,8% faţă de 2017. Este interesant că, în anul 2018, s-au dublat (chiar cu 112,8%, de fapt) importurile chineze de petrol din... Statele Unite! Oricum, China are rafinării calibrate pentru petrol iranian, de mai bună calitate decât cel saudit, iar companiile de stat Sinopec şi China National Petroleum Corp au cheltuit miliarde de dolari pe câmpuri petroliere cum ar fi Yadavaran şi North Azadegan, de unde trimit petrol în China.

Cel mai mare furnizor de petrol al Chinei este, însă Rusia, cu 15,8% din importuri, în 2018. Rusia este chiar dispusă (bineînţeles!) să suplimenteze livrările de petrol către China, pentru a compensa o previzibilă prăbuşire a importului din Iran. Această perspectivă deschide discuţia despre posibilităţile de tranzit al hidrocarburilor ruseşti către China, subiect luat deja în considerare, iniţial doar pentru gaze naturale. Astfel, povestea duce cititorul către deschiderea tot mai mult a traseului arctic de transport, ca urmare a îmbunătăţirii condiţiilor climatice locale ca efect al încălzirii globale. Pe de altă parte, tranziţia către folosirea de gaze naturale sprijină eforturile Beijing-ului de diminuare a consumului de cărbuni, pentru a reduce problemele imense de poluare cu care se confruntă China în condiţiile creşterii exponenţiale a necesarului de energie.

În anul 2018, ONU a aprobat şase rute arctice de navigaţie internaţională, primele stabilite vreodată în Arctica. Unele rute maritime arctice trec prin Strâmtoarea Bering şi pot transforma apele Arcticii într-o cale strategică de transport global, aşa cum sunt Canalul Suez, Strâmtoarea Malacca sau Canalul Panama. Traseul nordic reduce timpul de transport dintre Shanghai şi Rotterdam la 35 de zile, cu două săptămâni mai puţin decât varianta prin Oceanul Indian, ceea ce se traduce în multe miliarde, în orice monedă.

China nu deţine deloc teritorii în Arctica, dar s-a declarat ca fiind un stat „sub-arctic” („near-Arctic state”) în cuprinsul unui document oficial şi, începând cu anul 2013, a căpătat statut de observator la Consiliul Arctic, grupare de opt ţări care dezbat cooperarea în Nordul Îndepărtat (Rusia, Statele Unite, Canada, Danemarca / Groenlanda, Islanda, Norvegia, Suedia şi Finlanda). Consiliul Arctic a admis 13 ţări observatoare, cea mai sudică fiind Singapore. Beijingul a iniţiat expediţii ştiinţifice în Arctica în anii 90’ şi constituie cel mai viguros nou venit în Nordul Îndepărtat. Astfel, China îşi extinde eforturile din mega-proiectul iniţiativei „Belt and Road” şi în forma sa polară („Polar Silk Road”). Această ramură presupune investiţii în porturi, cabluri submarine de comunicaţii, aeroporturi şi capacităţi proprii de transport mărfuri, inclusiv spărgătoare de gheaţă. Şi, vom vedea, nu numai...  

Iar interesul Chinei nu se manifestă numai în privinţa Rusiei. Potrivit Reuters (5 mai 2019), care citează un raport al Pentagonului, anterior Forumului Arctic desfăşurat la Rovaniemi / Finlanda, Danemarca a informat că Beijingul a avansat propuneri de înfiinţare a unei staţii de cercetare şi a unei staţii terestre pentru comunicaţii prin satelit, precum şi pentru renovarea de aeroporturi şi extinderea activităţilor miniere, toate în Groenlanda! Pentru ca tabloul să fie complet, merită menţionat faptul că şi Statele Unite au o dispută cu Canada, în privinţa suveranităţii asupra „Pasajului de nord-vest”, pe care guvernul de la Ottawa îl consideră că traversează apele teritoriale canadiene.

Eforturile Rusiei de valorificare a rutei arctice

Cum era de aşteptat, Rusia a sesizat oportunitatea de profit, care rezona la eforturile proprii de dezvoltare a zonei sale arctice; după cum afirma cândva Vladimir Putin, Arctica este „cea mai importantă regiune care va asigura viitorul Rusiei”. De altfel, se estimează că zona arctică a Pământului ascunde ea însăşi un sfert din rezervele nedescoperite de petrol şi gaze naturale ale Terrei.

Într-un interviu acordat ziarului South China Morning Post, ambasadorul rus la Beijing, Andrei Denisov, a declarat: „China, cumpărător de gaze naturale, are nevoie de o sursă pe termen lung, iar Rusia este, cu siguranţă, acest fel de sursă... Ruta maritimă nordică este foarte eficientă ca distanţă, dar dezavantajul este că duce lipsă de facilităţi de navigaţie şi operare... Trebuie să echipăm linia ţărmului cu echipamente specializate care să indice grosimea gheţii şi alte condiţii naturale”. Se întâmplă că, în această perioadă, China să fie în căutare de obiective pentru investiţii masive, care să servească scopurile sale economice. Pe de altă parte, interviul (substanţial) a avut loc după ce, în cadrul Forumului Internaţional Arctic, desfăşurat la Sankt Petersburg, Rusia şi China au convenit (10 aprilie) să bună bazele unui Centru de Cercetare Arctic comun, care să lanseze „expediţii arctice comune” şi alte proiecte, care vor pava calea către un „Drum Polar al Mătăsii” prin nordul Rusiei.

După unele opinii de la Colegiul Naval de Război al SUA, oferite într-o audiere în Congresul SUA, „pentru China, Rusia constituie un mijloc de îndeplinire a scopurilor economice, politice şi militare în regiunea arctică şi dincolo de aceasta. În acelaşi timp, Rusia vede în China capitalul şi piaţa de desfacere necesare pentru a compensa deficitul creat de sancţiunile aplicate de SUA şi UE, şi finanţarea necesară nevoilor de dezvoltare ale Rusiei pentru recâştigarea statutului de mare putere”.

În cadrul acestor eforturi, ambasadorul Andrei Denisov a precizat că traseul numit „Puterea Siberiei 1”, sau „Ruta estică” va fi gata la 10 decembrie 2019 şi va asigura un trafic de 38 miliarde mc de gaz natural. Pe de altă parte, traseul „Puterea Siberiei 2”, sau „Ruta vestică” este într-un stadiu avansat, discuţiile actuale referindu-se la preţuri. Oricum, deja din iulie 2018, producătorul rus de gaze Novatek a început livrarea de gaze naturale lichefiate (GNL) către China, iar,  tot în anul 2018, din 27 de vase care au tranzitat Ruta Nordică, opt aparţin companiei chineze de stat China Ocean Shipping Company.

Rusia deţine 50% din întreaga coastă arctică a lumii şi, în prezent, depune eforturi pentru a extinde şi echipa porturi pe ambele rute, în principal porturile Murmansk şi Petropavlovsk-Kamceatskii. Între instalaţiile industriale preconizate a fi construite de Rusia în Arctica se numără şi centrale nucleare plutitoare. Pentru toate acestea, Moscova invită companii străine să investească în proiecte de infrastructură „foarte mari”, iar Beijingul este foarte disponibil să participe masiv.

Principalul instrument de deplasare în Arctica – spărgătoarele de gheaţă

Bineînţeles, în apele îngheţate ale Nordului, este nevoie de spărgătoare de gheaţă pentru a asigura continuitatea transporturilor de resurse energetice pe tot parcursul anului. Necesitatea este încă foarte clară, deşi încălzirea globală pare mai rapidă decât se estima anterior. O nouă strategie aflată în pregătire la Paza de Coastă a SUA arată că imaginile satelitare dintre 2006 şi 2018 au permis observarea celor mai restrânse 12 suprafeţe îngheţate înregistrate vreodată.

În ceea ce priveşte flotele de spărgătoare de gheaţă, Rusia deţine supremaţia globală cu peste 40 de astfel de nave şi este şi singura ţară care dispune de spărgătoare de gheaţă cu propulsie nucleară. Tot potrivit ambasadorului A. Denisov, Rusia are patru spărgătoare de gheaţă nucleare şi are încă trei în construcţie. Planurile Moscovei prevăd întărirea flotei de spărgătoare de gheaţă până la 35 de nave de mare capacitate, între care nouă spărgătoare cu propulsie nucleară, până în anul 2035.

La rândul ei, China a început construcţia de spărgătoare de gheaţă. A iniţiat construcţia celei de-a doua nave capabile să navigheze pe rute îngheţate (nu este clar dacă sunt spărgătoare de gheaţă propriu-zise) şi a anunţat că va începe construcţia primului spărgător de gheaţă cu propulsie nucleară.

Capacitatea de navigare în Nordul Îndepărtat a suscitat şi atenţia sporită a Statelor Unite, care dispun doar de două nave capabile să navigheze în ape îngheţate şi de un singur spărgător de gheaţă propriu-zis, „Polar Star”, care aparţine Pazei de Coastă, în structura Departamentului Homeland Defense (lansat la apă în 1976 şi depăşind cu mult durata de exploatare). În strategia SUA, Paza de Coastă nu are rolul de prim respondent în ceea ce priveşte securitatea maritimă în zona arctică, dar este singurul operator al flotei americane de suprafaţă capabilă să navigheze în Arctica. Marina Militară americană nu dispune de niciun spărgător de gheaţă. Noua strategie pentru Arctica, amintită mai sus, propune modernizarea de nave, avioane şi sisteme fără operator uman la bord în ideea de a „proiecta suveranitatea” SUA în apele sale nordice şi de a asigura libertatea de navigaţie internaţională, potrivit Dreptului Mărilor. Conceptul american este pur defensiv, intenţia fiind doar de a menţine o linie de siguranţă în faţa „competitorilor” din regiunea polară, pentru a nu fi stânjenită în deplasări în apele internaţionale, aşa cum procedează China în Marea Chinei de Sud. Noua strategie pregătită de Paza de Coastă a SUA va fi înaintată Congresului SUA în luna iunie 2019.

Oricum, potrivit Militarytimes, Administraţia Trump şi Congresul SUA au aprobat deja 655 milioane de dolari pentru un nou spărgător de gheaţă, 20 de milioane pentru începerea altuia, şi 740 de milioane pentru începerea construcţiei primului din viitoarele şase cutere (nave mici şi rapide, pentru patrulare) din Programul de Securitate Polară, ce urmează a fi staţionate în Alaska. Contractul pentru primele trei „cutere de securitate polară” a fost semnat în prima săptămână din mai 2019.

Soldaţii urmează economia

În mediul competitiv internaţional, cu cât interesul unui stat este mai mare într-un anumit domeniu, cu atât acest interes trebuie protejat mai bine. Astfel, interesele economice trebuie securizate prin puterea militară. La fel se întâmplă şi în cazul traseelor comerciale globale; de aceea, de-a lungul istoriei, Anglia şi-a asigurat controlul strâmtorilor şi insulelor importante pentru interesele imperiului.

Un raport al Pentagonului, menţionat de Reuters, arată că iniţiativele ştiinţifice şi comerciale ale Chinei în Arctica pot sprijini şi impune o prezenţă militară în zonă, inclusiv prin dislocarea de submarine pentru descurajarea împotriva unui atac nuclear. Acelaşi document menţionează că Beijingul acordă prioritate modernizării flotei sale de submarine şi deţine, în prezent, patru submarine cu propulsie nucleară purtătoare de rachete balistice, şase submarine de atac cu propulsie nucleară şi 50 de submarine convenţionale de atac. În prezent, „ritmul de creştere a forţei de submarine a încetinit, dar va duce la o flotă de 65 până la 70 de submarine până în anul 2020”. Pentru a asigura descurajarea nucleară prin mijloace navale, China are nevoie de minimum cinci submarine nucleare clasa Jin (construite la Şantierul Huludao).

Şi Rusia depune eforturi şi pentru întărirea capacităţilor militare în Arctica în contextul sporirii capacităţilor de navigaţie maritimă în Oceanul Îngheţat de Nord. Oricum, Rusia dispune de o redutabilă Flotă de Nord care are în dotare submarine ce pot naviga pe sub calota de gheaţă a Arcticii, flotă care se bucură permanent de atenţia planificatorilor strategici ai Kremlinului. În prezent însă, potrivit Washington Post din 22 aprilie, Rusia redeschide baze militare înfiinţate în cursul  Războiului Rece şi planifică adăugarea de rachete anti-aeriene chiar pe unele spărgătoare de gheaţă.

Ca răspuns, Statele Unite sunt pe cale să sporească propriile eforturi de întărire a capabilităţilor militare în Nordul Îndepărtat. În raportul privind noua strategie arctică, amiralul Karl Schulz, comandantul Pazei de Coastă a SUA, a declarat că „cerinţele naţionale de securitate în regiune sunt atât presante, cât şi de durată... Ceea ce era anterior o regiune marcată de interese şi provocări în domeniul energiei este acum un domeniu din ce în ce mai competitiv..., ceea ce presupune puternice implicaţii privind mobilitatea comercială şi militară”. Eforturile Pazei de Coastă americane se extind şi către cooperarea cu entităţi civile active în zona arctică, din Alaska şi nu numai (probabil din Canada şi/sau Groenlanda).

Eforturile americane includ însă şi componente din alte domenii militare decât cel naval, documentul menţionat incluzând şi cerinţe din domeniul aviaţiei, capabilităţilor cibernetice şi informaţionale, precum şi sistemelor de comunicaţii. Pe de altă parte, chiar forţele terestre manifestă preocupări privind zona arctică. Acelaşi articol publicat de Militarytimes.com la 25 aprilie 2019, arată că structura US Army Alaska coordonează 25.000 de militari activi şi din Garda Naţională şi desfăşoară exerciţii inclusiv pentru operaţii aeropurtate, evacuare medicală şi dislocarea de blindate. De asemenea, pentru prima dată după anul 2001, Regimentul 75 Rangers a efectuat pregătire de iarnă la US Army Alaska Northern Warfare Training Center.

Un aspect mai exotic în subiectul prezentat aici este utilizarea amerindienilor din Alaska, socotiţi a fi „o componentă critică de securitate în Arctica. Bazaţi pe o experienţă de generaţii, ei sprijină cu informaţii şi compensează deficite operaţionale, în acest fel reducând riscurile”.

O altă categorie de forţe, Infanteria Marină a SUA, a efectuat a cincea rotaţie (de şase luni) în Norvegia, pentru pregătirea a 700 de militari în condiţii de iarnă, alături de militari din alte ţări NATO.

În privinţa apărării anti-submarin, Pentagonul dezvoltă dislocările de mijloace anti-submarin în estul Asiei, prin aeronave de luptă anti-submarin tip P-8 Poseidon, bazate în Singapore şi Japonia.

Ajungând la planul internaţional, Statele Unite dezvoltă activităţi în zona arctică şi în cadrul Alianţei Nord-Atlantice. O astfel de activitate este recentul exerciţiu multinaţional de amploare Trident Juncture, care a exersat apărarea teritoriului Alianţei pe flancul său nordic. Acest exerciţiu a angajat forţe terestre, navale şi aeriene operând la temperaturi de îngheţ şi a fost perturbat de Rusia prin acţiuni analizate în alte produse publicate pe acest site.

Concluzii

Din cauza condiţiilor de mediu dificile, Arctica impune abordări deosebite în toate domeniile de activitate. Dacă domeniul comercial este mai dinamic, fiind condus de stringenţa intereselor economico-financiare, dezvoltările în domeniul militar urmează interesele economice cu un ritm mai scăzut, dictat de considerente de planificare financiară şi militară, precum şi de absenţa, deocamdată, a confruntărilor armate.

Bineînţeles, ţările cu tradiţie şi experienţă în Nordul Îndepărtat, în primul rând Rusia, au avantajul unui start luat cu mult timp înainte şi beneficiază de efectele încălzirii globale, de resurse colosale şi de controlul efectiv al unei jumătăţi din ţărmul arctic. Dar acum, o ţară cum este China, care dispune de sume fabuloase şi are interese economice şi intenţii politice de dimensiuni globale, desfăşoară activităţi spectaculoase de afirmare în Arctica, în cadrul mega-proiectului „Belt and Road”.

Cea de-a treia parte interesată în Arctica include în principal ţări NATO (SUA, Canada, Danemarca, Islanda, Norvegia) şi state neutre membre ale Uniunii Europene (Suedia şi Finlanda). Acestea cooperează pentru apărarea libertăţii de navigaţiei şi securităţii în zona arctică, iar Alianţa Nord-Atlantică menţine o atenţie permanentă asupra Arcticii, în prezent chiar sporită.  

Doi coloşi din această triadă încep o cooperare ce poate avea un mare viitor pentru Rusia şi China, precum şi implicaţii semnificative pentru toate ţările. Întrucât activitatea militară urmează interesul economic, există certitudinea că încălzirea globală va aduce şi o „încălzire” a evenimentelor militare şi de securitate în Arctica.

Rămâne de văzut cât de multe resurse militare şi de securitate vor deturna aceste noi provocări din necesarul altor zone ale planetei, România fiind interesată în menţinerea atenţiei asupra flancului sudic al frontierei estice a NATO sau, altfel spus, asupra regiunii Mării Negre. Dacă, până în prezent, competiţia strategică în Arctica nu a cunoscut manifestări violente, conflictele fiind rezolvate „la rece”, în schimb, în flancul sudic sângele este mai cald şi aici au loc, în mod tradiţional, evenimente de securitate semnificative şi chiar războaie.