De la Marea Neagră la Marea Azov - Investigaţii politice şi de securitate euro-asiatice MAS - RAPORT SPECIAL (septembrie 2018)

I.  Marea Caspică primeşte, după 22 de ani, un statut juridic. Noutăţi în planul securităţii economice şi militare.
II. Rusia preia controlul total în Marea Azov. Se deschide un nou front al conflictului ucraineano-rus?
III. Ucraina în faţa unui nou val de dificultăţi: în căutarea de soluţii la războiul din est. Rada Supremă înaintea unei sesiuni foarte dificile.
IV. Armenia - noul parcurs politic a diluat încrederea Rusiei. Dar Moscova are încă răbdare.
V. Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă. Azerbaidjan în faţa opţiunii de aderare la OTSC.

I. Marea Caspică primeşte, după 22 de ani, un statut juridic. Noutăţi în planul securităţii economice şi militare.

Un eveniment geopolitic de mare importanţă s-a produs în Kazahstan (Aktau - 12.08.2018), unde cele cinci state caspice - Rusia, Azerbaidjan, Kazahstan, Iran şi Turkmenistan, au semnat ”Convenţia cu privire la statutul juridic al Mării Caspice”. În timp ce V.Putin a atribuit acestui summit o ”însemnătate epocală”, preşedintele kazah, N.Nazarbaev, a denumit Convenţia ca fiind ”Constituţia M.Caspice”, un jalon istoric care dă startul pentru ”cooperarea în condiţii noi, de prietenie". Şi poate chiar este un moment istoric, dacă se ţine cont de faptul că importanţa geoeconomică a M.Caspice s-a extins mult peste aria sa geografică.

De ce această întârziere de 22 de ani ?

Împărţirea M.Caspice a constituit o mare problemă geopolitică, care a afectat în timp relaţiile dintre toate ţările riverane. Problemele cheie asupra cărora nu se putea atinge un acord comun au fost modul de împărţire a platformei caspice pentru exploatarea vastului rezervor intercontinental de hidrocarburi, respectiv viziunile divergente asupra statutului acvatoriului caspic, care să permită desfăşurarea neîngrădită a activităţilor de asigurare a securităţii economice şi militare în regiune.

Pe scurt, divergenţele păreau insurmontabile, fiind generate de poziţionări rigide ale unora dintre statele riverane. Pe de o parte, Baku insista de la început asupra delimitării M.Caspice pe principiul ”liniilor mediane”. Această poziţie a fost cumva acceptată şi susţinută ulterior de Kazahstan şi Turkmenistan, deşi interesele azere şi turkmene au fost permanent în coliziune din cauza bogatului zăcământ "Kyapyaz" (denumit şi "Sardar" de partea turkmenă). Chiar şi la delimitarea M.Caspice prin procedura menţionată, "Kyapyaz" s-ar fi aflat pe frontiera maritimă a apelor teritoriale ale Baku cu Aşgabat. Pe de altă parte, Rusia şi Iran insistau pentru o împărţire în cinci părţi a M.Caspice.

În anul 2003, a fost consemnat primul progres în negocieri. Rusia, Azerbaidjan şi Kazahstan au căzut de acord asupra unei formule de împărţire a apelor de suprafaţă şi a zonelor fundului mării, ceea ce a creat drepturi suverane reciproc recunoscute pentru extragerea de resurse naturale în perimetrele convenite. De reţinut faptul că, pe întregul parcurs, Rusia şi Iran au respins categoric să aplice în M.Caspică principiile internaţionale ale ”dreptului mării”, cuprinse de Convenţia ONU din 1982, deoarece aplicarea acestei convenţii ar fi permis, pe mare şi în regiune, o prezenţă externă economică şi mai ales militară a unor state din afara zonei M.Caspice. Ca atare, Moscova şi Teheranul au insistat asupra menţinerii regimului juridic reglementat de tratatele sovieto-iraniene, care interziceau navelor civile şi militare din statele non-caspice să pătrundă în M.Caspică.

Între timp, în regiune apar mutaţii geopolitice importante, marcate în special de noile viziuni şi ambiţii geostrategice ale Rusiei lui Putin. Toate acestea au facilitat apariţia unui sistem calitativ nou de relaţii politice şi de securitate regională. Au fost create condiţiile pentru convergenţa poziţiilor celor cinci state, rolul Rusiei şi Azebaidjanului fiind determinant. Astfel, summit-ul de la Baku din anul 2010 a pus bazele juridice pentru exploatarea în comun a bazinului caspic în rezonanţă cu interesele naţionale suverane ale statelor caspice, prin adoptarea acordului cu privire la lăţimea apelor naţionale şi a parametrilor spaţiului subacvatic care vor intra în dreptul suveran al statului riveran. Este momentul apariţiei compromisurilor politico-diplomatice, care vor pava drumul negocierilor de opt ani pentru semnarea la Aktau, în acest an, a Convenţiei statutului M.Caspice.

Elemente noi aduse de Convenţie

Cel mai important lucru este că acest document stabileşte principiile de bază privind delimitarea zonelor marine (împărţirea apelor de suprafaţă şi a fundului mării) şi a sectoarelor naţionale de bază. A fost convenită maniera de realizare a activităţilor comune economice şi de altă natură, cum ar fi cele legate de dezvoltarea resurselor biologice, de facilitarea transporturile navale, a pescuitului sau cercetării ştiinţifice. Documentul acordă o atenţie specială reglementării problemelor de cooperare militară şi de asigurare a securităţii M.Caspice.

Platforma economică cuprinzând fundul mării şi spaţiul subacvatic va fi împărţită în secţiuni corespunzătoare, prin acordul părţilor. Mai concret, Convenţia recunoaşte că această mare face parte din categoria ”apelor intercontinentale”, iar divizarea sa între statele riverane se va face pe baza principiului (ajustat) al ”liniei mediane”. Aceste linii vor fi calculate şi trasate plecându-se de la anumite ”linii de bază”, a căror convenire va face obiectul unor acorduri  bi şi multi-laterale ulterioare. Fiecare dintre cele cinci state va avea dreptul de a stabili suprafaţa apelor teritoriale, fără a depăşi limita de 15 mile marine în lăţime. Totodată, fiecare stat va avea dreptul de a stabili o zonă naţională de pescuit cu o lăţime de 10 mile marine, adiacentă la apele teritoriale. Construcţia de conducte va fi permisă oricărui stat, iar dezvoltarea proiectelor se va realiza după obţinerea avizelor de mediu din partea celorlalte state riverane. Pentru facilitarea dezvoltării activităţilor financiar-economice, a fost creat ”Forumul Caspic de Afaceri”.

Interzicerea oricărei prezenţe militare străine în zona M.Caspice

O prevedere a Convenţiei extrem de importantă (cel puţin din punctul de vedere al intereselor strategice ale Rusiei şi Iranului) este aceea prin care  se stabileşte ”inadmisibilitatea prezenţei în M.Caspică a forţelor armate ale statelor extra-regionale”. Astfel, în M.Caspică se interzice instalarea de baze militare străine sau prezenţa navelor militare străine, altele decât cele aparţinând statelor părţi la Convenţie. Au fost convenite măsuri de transparenţă vizând activităţile militare şi de creştere a încrederii între cele cinci părţi, interzicându-se dezvoltarea în M.Caspică a acţiunilor militare de natură a produce ameninţări cu forţa sau agresiuni împotriva unui alt stat caspic.

Cele cinci ţări vor gestiona împreună problemele privind securitatea la M.Caspică (cu referire la activităţile militare, dar şi la acţiunile pentru combaterea terorismului, traficului de droguri, crimei organizate etc.). De altfel, în marja summit-ului, miniştrii de resort au semnat acorduri speciale de cooperare la M.Caspică, privind: (1) combaterea terorismului; (2) combaterea criminalităţii organizate; (3) cooperarea comercială şi economică; (4) cooperarea în domeniul transporturilor, (5) prevenirea incidentelor de securitate; (6) cooperarea structurilor de protecţie a frontierelor de stat.

Ce  mai rămâne de făcut?

Din cele de mai sus rezultă că delimitarea fundului mării şi a subsolului nu reprezintă totuşi chestiuni definitiv tranşate şi încheiate de această Convenţie. Vor fi desigur necesare noi eforturi politice şi diplomatice pentru soluţionarea acestor chestiuni extrem de sensibile, rămase deschise. Prin urmare, Convenţia lasă loc pentru dezvoltări ulterioare dificil de anticipat. Liderul iranian a şi insistat asupra unei monitorizări politice atente, de natură a permite implementarea în totalitate a Convenţiei. Şi pare credibilă această nuanţă indusă chiar la momentul semnării Convenţiei. Probabil că partea iraniană şi cea turkmenă înţeleg mai bine despre ce detalii poate fi vorba.

//

II. Rusia preia controlul total în Marea Azov. Se deschide un nou front al conflictului ucraineano-rus?

Escaladarea tensiunilor în Marea Azov s-a produs până acum fără ciocniri sau incidente militare ruso-ucrainiene. Cu toate acestea, evoluţiile au o dinamică periculoasă, care crează condiţii de instalare a unui nou front al actualului conflict ucraineano-rus. Kievul acuză Moscova că ar fi realizat o veritabilă ”blocadă hibridă” şi că pune în aplicare planuri pentru ”a anexa şi M.Azov”, multiplicând vectorii de confruntare şi deteriorând definitiv ”echilibrul strategic din regiune”. Deşi, cel mai probabil, nici Kievul nu crede că ar mai fi existat un echilibru de forţe în M.Azov după anul 2014. Oricum, în cadrul unei reuniuni (28.08.2018) cu corpul diplomatic ucrainean, preşedintele P.Poroshenko a afirmat că ”acţiunile ilegale şi criminale ale Rusiei în M.Azov nu vor rămâne nepedepsite”. În context, a afirmat că va avea loc curând o şedinţă specială a Consiliului Naţional de Securitate şi Apărare (CNSA) al Ucrainei, la care urmează să se adopte măsurile ce se impun în acest nou dosar de securitate naţională. A mai reieşit că, în prezent, Kievul poartă negocieri cu state occidentale, pentru a se impune noi sancţiuni Rusiei, ca urmare a instituirii blocadei navale împotriva Ucrainei.

Politica folosirii oricărei oportunităţi pentru subminarea economică şi militară a Ucrainei

Începând din primăvară, dar mai ales după darea în folosinţă a podului de la Kerci, acţiunile flotei militare ruse de preluare a controlului asupra M.Azov au devenit extrem de evidente şi metodice, fără însă a crea din aceste manevre o problemă ”zgomotoasă” la nivel internaţional. Pretextul oficial folosit de Moscova a fost un incident creat de nave militare ucrainiene în luna mai a.c., prin reţinerea unei nave de pescuit sub pavilion rusesc şi arestarea echipajului. Nava rusă era acuzată atunci de acţiuni ilegale, dar diplomaţia rusă a denumit această acţiune un act de ”piraterie de stat ucraineană”.

Ca urmare, flota militară rusă a declanşat operaţiuni de inspectare sau de blocare pe timp nelimitat a accesului în M.Azov a navelor ucrainiene sau sub alt pavilion, dar care aveau ca destinaţie porturi ucrainiene. Din acel moment, şase nave militare de patrulare au fost dislocate pentru a apăra podul Kerci. Controlul navelor străine a fost trecut în responsabilitatea şi coordonarea Serviciului Federal de Securitate (FSB) al Rusiei. Inspectarea navelor care navighează spre/dinspre porturile ucrainiene (ca şi timpii nefireşti de mari de obţinere a permisiunii de trecere prin Strâmtoarea Kerci) a devenit o practică discreţionară, Moscova invocând prevederi ale unui acord ruso-ucrainean adoptat în anul 2003, privind exploatarea şi securizarea în comun a acvatoriului M.Azov. Totodată, s-a înregistrat o creştere mare a numărului de nave militare ruse de patrulare în zona adiacentă litoralului ucrainean din M.Azov, care au trecut la instalarea treptată a unei blocade economice şi militare.

Pot fi resimţite sau imaginate consecinţe grele. 

Cu alte cuvinte, Rusia a preluat controlul de facto al întregului acvatoriu al M.Azov. La încercarea Ucrainei de a închide pentru exerciţii militare, până la 1 septembrie 2018, a trei sectoare din M.Azov, Rusia a răspuns cu desfăşurarea propriilor manevre militare navale pe litoralul sudic şi estic, cu scopul declarat de a realiza un program de instruire pentru circa 6.000 de militari ruşi din Crimeea, Krasnodar şi Rostov. Noua realitate strategică din M.Azov a generat la Kiev întrebări grave şi evaluări militare asupra unor posibile intenţii şi planuri militare ale Rusiei. Există suspiciunea că forţele ruse ar pregăti în mod mascat terenul pentru operaţiuni militare ulterioare de desantare maritimă pe litoralul ucrainian, în ideea construirii unui cap de pod. Obiectivele ulterioare ar putea fi realizarea unei căi suplimentare de sprijin pentru separatiştii din Donbas, sau (de ce nu?) ocuparea altor teritorii ucrainiene atunci când situaţia o va impune.

Prima consecinţă majoră a noii situaţii strategice instalate de Rusia în M.Azov a devenit vizibilă: reducerea activităţii economice şi instaurarea panicii în rândul agenţilor economici ucrainieni şi a investitorilor străini, care, puşi în situaţia de a nu-şi mai vedea securizate afacerile, caută deja alternative viabile. Este deci afectată substanţial situaţia economică a zonei ucrainiene de litoral, resimţită treptat şi la nivelul oamenilor de rând, pentru care M.Azov era singura sursă pentru trai. Veniturile financiare actuale pentru porturile ucrainiene Mariupol şi Berdyansk ar fi scăzut până acum cu peste 30%. Rutele comerciale au fost perturbate, iar numărul navelor civile care au ancorat în porturile menţionate s-a redus cu circa 10%. Iar tendinţele sunt negative în continuare.

Vestea şi mai rea este că, pentru moment, partea ucraineană nu poate face nimic pentru a contracara acţiunile ruse. Ucraina nu are potenţialul militar naval care să fie în măsura să descurajeze fie chiar şi minimal Rusia. De aceea, pentru Kiev ar fi o aventură foarte riscantă să se angajeze într-o confruntare militară deschisă. Şi chiar dacă ar face acest lucru, pentru moment, Ucraina nu ar avea cum să iasă învingătoare. Cu atât mai mult cu cât, în bazinul M.Azov nu este de aşteptat să se implice (de partea Kievului) vreun actor extern relevant, indiferent cât de puternică ar fi susţinerea Ucrainei în această problemă din partea unor centre internaţionale de putere.

La Kiev sunt studiate mai multe tipuri de abordare a Rusiei pentru reglementarea situaţiei în M.Azov. Până în prezent nu s-a creionat însă o strategie reactivă viabilă, nici măcar pe termen scurt. După părerea secretarului CNSA, O.Turcinov, pentru a putea fi contracarată în mod activ ”expansiunea rusă”, ar fi necesară consolidarea rapidă a forţelor maritime militare ucrainiene şi redislocarea adecvată a acestora în M.Neagră şi M.Azov. De asemenea, dezvoltarea de capabilităţi militare de reacţie rapidă ar consolida un răspuns ferm al Ucrainei la provocările militare ruse. Dar toate acestea înseamnă o finanţare puternică, timp şi asistenţă militară substanţială din partea statelor occidentale.

Ar mai fi ceva de notat. Kievul citează pe expertul militar britanic în materie de securitate a Ucrainei, Colonelul Glen Grant, care consideră că următoarea manevră rusă va fi extinderea blocadei din M.Azov către întreg litoralul ucrainean dintre Crimeea şi Gurile Dunării. Ţintele ruse ar fi ”perturbarea în întregime a rutelor comerciale maritime” ale Ucrainei şi blocarea cu precădere a activităţii economice şi militare a portului Odesa. Ceea ce ar duce la destabilizarea economică şi securitară gravă a statului ucrainean. Dacă se analizează situaţia şi din perspectiva uşurinţei şi ostentativităţii cu care Flota Mării Negre a Rusiei a blocat luna trecută întregul litoral ucrainean din M.Neagră în vederea executării de trageri (în premieră) cu racheta Kalibr, atunci predicţia menţionată merită a fi luată în calcul cu toată seriozitatea. Dar, de această dată, cu consecinţe grave şi pentru alte state riverane la M.Neagră.  

//

III. Ucraina în faţa unui nou val de dificultăţi

În căutarea de soluţii la războiul din est

Preşedintele Ucrainei, P.Poroşenko, a constatat recent că restabilirea păcii în ţara sa depinde numai de voinţa politică rusă: "Cheia pentru pace nu se află la Kiev, nici la Washington şi nici la Bruxelles... Cheia pentru pace este în Kremlin". Este concluzia multor analize la Kiev, dar o concluzie care ar trebui, potrivit preşedintelui ucrainean, să mobilizeze poporul ucrainean pentru a nu  accepta ”condiţiile de înrobire” servite de Rusia. O completare tot de dată recentă la acestă concluzie este cea a reprezentantului ucrainean în Grupa Tripartită de Contact şi fost preşedinte al Ucrainei, L. Kucima. Acesta a susţinut că singura cale de a opri războiul din est este ”calea negocierilor şi a găsirii de compromisuri”, deoarece ”Rusia a declanşat războiul şi este singura care poate să încheie acest război”. Kucima consideră această cale a fi unica realistă, în condiţiile în care celelalte două soluţii alternative sunt perdante şi comportă pierderi greu de imaginat: ”capitularea în faţa Rusiei” – inacceptabilă pentru ţară, respectiv ”trecerea la o ofensivă activă” care ar angaja frontal Rusia - cu un rezultat previzibil catastrofal pentru Ucraina.

În ultima perioadă au început să apară primele evaluări asupra rezultatelor  Operaţiei Forţelor Întrunite (JFO) declanşate în Donbas în locul Operaţiei Anti-teroriste (ATO). Prima concluzie generală este aceea că JFO este mult mai bine organizată şi derulată decât ATO. Pentru eşecul înregistrat de ATO, preşedintele Poroşenko şi-a cerut scuze în mod public, subliniind însă că autorităţile ucrainiene nu au realizat înainte de război adevărata dimensiune a catastrofei în care armata şi alte structuri de forţă ucrainiene fuseseră aduse cu premeditare de partea rusă. Aşa cum nu fuseseră evaluate corect nici nivelurile de înarmare a separatiştilor şi nici gradul de implicare în teren a forţelor militare regulate ruse. O altă concluzie este că JFO a adoptat tactica ”paşilor mărunţi”, prin securizarea treptată a unor localităţi mici din zona adiacentă liniei de contact şi prin acţiuni de natură a nu provoca şi atrage o reacţie disproporţionată din partea rusă.

În prima parte a lunii septembrie a.c. s-a înregistrat o intensificare a tensiunilor şi confruntărilor dintre forţele întrunite ucrainiene şi cele ale separatiştilor. Ucraina raportează cu frecvenţă mai mare victime în rândul militarilor. Preşedintele ucrainean a arătat că numai în luna august a.c. au fost ucişi 18 militari ucrainieni şi mulţi alţii au fost răniţi pe durata ”atacurilor teroriste ruse”. Forţele separatiste bombardează cu regularitate poziţiile forţelor militare ucrainiene din Dobas (spre exemplificare, 31 de locaţii ucrainiene numai în ziua de 5 septembrie), localităţi şi obiective ucrainiene, inclusiv Mariupol, unde autorităţile ucrainiene depun eforturi mari pentru refacerea infrastructurilor. În continuare, ambele tabere se acuză reciproc pentru acţiuni tipice razboiului informaţional şi pentru nerespectarea prevederilor Acordurilor de la Minsk.

La împlinirea a patru ani de la semnarea Acordurilor Minsk 1 (05.09.2014), dedicate reinstalării păcii în Donbas, Ambasada SUA la Kiev a făcut apel la Rusia pentru a înceta ostilităţile şi acţiunile agresive din estul Ucrainei. Declaraţia constată că, de facto, confruntările armate nu s-au oprit niciodată şi degradează serios situaţia umanitară din aceste zone. Deşi până în prezent nu există date concludente privind vinovăţia pentru asasinarea controversatului lider din Donbas, lipsa de apetenţă a Rusiei pentru dialog şi negocieri în Formatul Normandia s-a accentuat. Comunicarea pe canalul Volker – Surkov s-a redus.

Potrivit statisticilor, războiul din est a produs zeci de mii de victime, din care peste zece mii de persoane şi-au pierdut viaţa. Sunt afectaţi grav circa 5 milioane de oameni care au rămas în teritoriile separatiste. Statisticile arată că, la nivelul acestei luni, pe teritoriul Ucrainei s-au refugiat peste 1,5 milioane de oameni din teritoriile ocupate din Donetsk, Lugansk si din Crimeea. Circa 40 de mii de cetăţeni trec permanent linia de contact pentru a nu-şi pierde anumite drepturile personale în Ucraina, cum ar fi dreptul de pensie. Pentru cetăţenii strămutaţi, chiar şi pentru cei cu statut de militar în rezerva activă, se constată întârzieri mari la primirea drepturilor de pensie. Problemele sociale sunt în creştere şi datorită faptului că legislaţia actuală are lagune mari. Spre exemplificare, nu prevede în mod explicit oferirea de locuinţe sau spaţii locative temporare pentru refugiaţi.

Rada Supremă înaintea unei sesiuni foarte dificile

Noul sezon politic de la Kiev se anunţă a fi foarte complicat, deoarece Ucraina a intrat deja în atmosfera pre-electorală. În luna mai 2019 vor avea loc alegerile prezidenţiale, iar în luna noiembrie alegerile generale. Primele semne de începere a campaniilor electorale agresive au apărut deja. Pe acest fond, activitatea politică din Rada Supremă (parlamentul ucrainean) a devenit mai dificilă decât în anii anteriori, iar lupta politică a generat poziţionări încrâncenate.

Până acum, Rada a adoptat ”Rezoluţia privind aniversarea solemnă a 100 de ani de la proclamarea Actului de Unificare a Republicii Populare Ucrainiene şi a Republicii Populare Ucrainiene de Vest”. Rezoluţia recomandă preşedintelui Ucrainei să declare ”Anul 2019  - An al Unificării Ucrainei”. Acţiunile festive vor avea loc în perioada 01.12.2018-22.01.2019, cu invitarea de reprezentanţi din toate regiunile ucrainiene, inclusiv din Crimeea şi oraşul Sevastopol.

A fost adoptată fără probleme Legea cu privire la crearea de condiţii şi oportunităţi egale pentru serviciul în Forţele Armate ale Ucrainei a femeilor şi bărbaţilor. Legea este armonizată la standarde europene şi pune capăt unor dezechilibre şi inegalităţi de gen existente în strucurile militare ucrainiene. Noua lege prevede existenţa unor condiţii de egalitate a femeilor cu bărbaţii (cu excepţia unor situaţii strict delimitate prevăzute de lege), în ceeea ce priveşte intrarea în serviciului militar pe bază de contract, numirea în funcţii, modul de îndeplinire a sarcinilor în serviciul militar, responsabilităţile pentru încălcarea disciplinei militare, condiţiile de trecere în rezervă şi îndeplinirea obligaţiilor militare în rezervă şi aşa mai departe.

Dar problemele grele abia acum apar pe ordinea de zi parlamentară.

Parlamentarii vor trebui să treacă prin vot un întreg pachet de legi în domeniul securităţii statului, care ar fi extrem de utile pentru acţiunile de contracarare a agresiunilor ruse. Un proiect de lege care se află pe agendă din vara anului trecut şi asupra căruia politicienii nu vor să cadă de acord este cel al Legii cu privire la combaterea ameninţărilor la adresa securităţii naţionale în sfera informaţiilor.
Până la finalul următoarei luni, Rada trebuie să decidă dacă se va extinde Legea cu privire la statutul special de autoguvernare în zonele separatiste din regiunile Donetsk şi Lugansk (lege adoptată în 2014 şi care expiră în octombrie a.c.). OSCE face presiuni deja pe acestă linie, mai ales pentru că din legea amintită se aplică doar primul articol, care prevede introducerea ordinii speciale în zonele de conflict din Donbass. Alte prevederi, cum ar fi amnistia, neînceperea urmăririi penale a participanţilor la conflictul din est, dreptul la autodeterminare lingvistică pentru locuitorii din Donbass, dezvoltarea cooperării trans-frontaliere a anumitor regiuni cu Rusia, precum şi crearea de detaşamente a miliţiilor poporului, nu au putut fi aplicate. În pofida presiunilor statelor occidentale, forţele politice parlamentare nu s-au

poziţionat clar şi nu au ajuns la o viziune comună.
Pe de altă parte, Rada trebuie să revină în regim de urgenţă la adoptarea noului Cod Electoral şi la actualizărea componenţei Comisiei Electorale Centrale, o chestiune extrem de anevoioasă din perspectiva intereselor partidelor pentru  alegeri. Sunt în aşteptare proiectul Legii cu privire la bugetul de stat pe anul 2019, cel privind limba de stat (pentru care sunt depuse 5 proiecte diferite), sau controversatul proiect legislativ privind desfiinţarea imunităţii parlamentare.

O prioritate specială pe care insistă şi şeful statului o are adoptarea unui pachet de legi necesar integrării europene şi amendarea Constituţiei cu o prevedere specială privind aderarea Ucrainei la UE şi NATO. Observatorii politici au motive să fie pesimişti şi pentru că acum sunt gata numai 20 de proiecte de legi din cele 57 necesare. O altă prioritate o constituie proiectele legislative cerute de FMI, de adoptarea cărora depinde continuarea finanţării externe a statului ucrainean. La toate acestea se adaugă alte zeci de proiecte legislative iniţiate de guvern, pentru ameliorarea situaţiei din economie, finanţe şi fiscalitate.
Cu alte cuvinte ”prirorităţi peste priorităţi”, multe dintre acestea chiar cruciale pentru statul ucrainean în actuala conjunctură. Cu toate acestea

este previzibilă o  polarizare şi mai accentuată a forţelor politice, ceea ce va crea dificultăţi mari pentru îndeplinirea unei agende parlamentare încărcate şi imperative. Asta în timp ce guvernul constată că sunt mulţi politicieni ce nu se grăbesc să schimbe cadrul legislativ al ”unei economii corupte” care le convine, iar şeful statului acuză unii politicieni că nu sunt rezonanţi cu interesele statului ucrainean.

//

IV. Armenia - noul parcurs politic a diluat încrederea Rusiei. Dar Moscova are încă răbdare.

Evoluţiile de pe scena politică internă a Armeniei anunţă un sezon politic nou şi fierbinte la Erevan, atât în planul reformelor, transformărilor politice şi social-economice interne declanşate de noul guvern cu orientări pro-occidentale, cât şi pe dimensiunea de  politică externă. Mare parte din acţiunile politice armene poartă amprente anti-ruse şi anti-integraţioniste în spaţiul euro-asiatic gestionat de Rusia.

Ca atare, peste vară, la Kremlin s-au acumulat multe întrebări cu privire la noua orientare a Armeniei. Pentru prime clarificări, la 08.09.2018, a fost organizată vizita de lucru la Moscova a premierului armean, N.Pashinyan. În etapa de pregătire a vizitei, Administraţia Prezidenţială rusă constata cu duritate că în dialogul armeano-rus s-a instalat ”neîncrederea”, generată de demersuri anti-ruse ale noului guvern liberal. S-a cerut sinceritate părţii armene, sugerându-se ca liderul armean ar trebui să ia în considerare experienţele recente ale altor republici ex-sovietice, care s-au cantonat pe un parcurs asemănător, ”trecând peste Moscova”. Trimiterea era desigur la cazurile Georgia şi Ucraina.

Nu este clar în ce măsură a reuşit premierul armean să risipească pesimismul cercurilor politice ruse cu privire la tendinţele de deviere a Erevanului de la cursul pro-rus de politică externă. Cert este că acesta a invocat ca fiecare parte să respecte interesele celeilalte părţi pe baza ”principiului neinterferenţei în afacerile interne ale celuilalt stat”. Deşi s-a recunoscut că ”securitatea Armeniei şi, într-o anumită măsură şi economia statului armean, sunt legate de Rusia”. 

Interesantă este concluzia preşedintele V.Putin după dialogul cu N.Pashinyan: ”În general, avem despre ce să vorbim..”, ceea ce sugerează că, deşi situaţia nu mai este tocmai pe ”placul părţii ruse”, sunt lăsate ferestre deschise către viitor. Liderul rus a mai lăsat să se înţeleagă că relaţiile cu Armenia se vor dezvolta probabil pe termen lung în domeniul politic, militar şi în probleme de securitate. Cooperare economică va fi o dimensiune importantă, Rusia fiind un investitor important în sfera energetică, în industra grea şi a construcţiilor de maşini.

Ce anume a zdruncinat încrederea Moscovei în loialitatea Armeniei? 

Partidul premierului armean a iniţiat o procedură politică parlamentară de ieşire a Armeniei din Uniunea Economică Euro-asiatică - UEE. La partid se vorbeşte chiar şi despre o posibilă abordare a procedurii de retragere a Erevanului din alianţa militară cu Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă - OTSC. Deşi sunt emise unele scenarii care să scoată ţara din sistemul de integrare politico-economică şi chiar militară cu Rusia, Erevanul nu a dat până acum nicio declaraţie oficială că ar dori să iasă din CSI, UEE, sau din OTSC. Noul guvern armean a renăscut însă sentimente anti-ruse, de natură să reducă prezenţa şi influenţa economică, politică şi militară a Rusiei în Armenia. Această stare de lucruri nu este totuşi surprinzătoare, având în vedere că N.Pashinyan a fost cel care a generat practic sentimente anti-ruse imediat după războiul din aprilie 2016, moment în care a invocat pentru prima dată retragerea de pe teritoriul Armeniei a bazei militare ruse de la Gyumri.

Tot acesta declara recent că Rusia a frustat în ultimii 20 de ani Armenia de suveranitatea sa de stat şi că a forţat politic Armenia să adere la UEE. Totodată, în ultima perioadă de timp au apărut pe scena politică internă din Armenia lucruri inedite, chiar şocante din perspectiva OTSC, a Moscovei şi chiar a Belarus. Autorităţile armene au încercat arestarea şi apoi au deschis acţiune penală pentru secretarul general în exerciţiu al OTSC, generalul armean Y.Khachaturov, invocându-se fapte neconstituţionale pe care acesta le-ar fi comis în anul 2008, când deţinea funcţia de comandant al garnizoanei Erevan. În întregul spaţiu ex-sovietic se consideră că acest gest este ”fără precedent în practica mondială”, fiind de natură a provoca Moscova, de a dezonora politic aliaţii şi de a afecta reputaţia internaţională a OTSC. Pe scurt, gestul este catalogat grept o altă gafă şi o naivitate politică a noilor guvernanţi (ca şi arestarea fostului preşedinte armean). O naivitate care a antrenat însă critici deschise la adresa Kremlinului din partea celorlalţi aliaţi, pe motiv că a ajuns în situaţia de a fi ”păcălit politic” de un stat mic precum Armenia.

Moscova a mai reţinut şi alte acţiuni politice ale liberalilor armeni. Ca de exemplu aceea prin care Guvernul lui Pashinian a trecut la negocieri pentru achiziţii de gaze naturale din Iran. Aceasta sugerează intenţia Armeniei de a abandona importurile de gaze din Rusia cu scop evident: reducerea dependenţei strategice de Rusia şi a pârghiilor de presiune ale Moscovei asupra Erevanului. Succesul pare însă aproape imposibil, având în vedere că o afacere de acest gen cu Iranul este greu de imaginat în condiţiile stadiului excelent al relaţiilor pe axa regională Moscova-Baku-Teheran.

Tensionarea şi mai pronunţată a relaţiilor cu Rusia va fi şi mai greu de evitat dacă se ia în calcul campania represivă declanşată în prezent de liberali împotriva politicienilor pro-ruşi şi a simpatizanţilor proiectelor integraţioniste coordonate de Rusia. În Armenia sunt căutate şi cercetate persoanele care fac parte din aşa-numita ”Coloană a Cincea rusă – oamenii care nu aprobă politica lui N.Pashinian, prim-ministrul poporului”. Sau încercările evidente de limitare a folosirii limbii ruse. Ca urmare a acestor măsuri prea rapide şi ruso-centrate, nu este deloc o surpriză că la Moscova a luat fiinţă deja Centrul Armean Anti-revoluţionar ”Vendeea Modernă” (denumire inspirată după numele unei locaţi din Franţa unde, la finele secolului al XVIII-lea, a început o mişcare anti-revoluţionară puternică).

Kremlinul avertizează - Moscova nu poate fi păcălită !   

Cele de mai sus sunt suficiente pentru a se putea imagina maniera în care Rusia evaluează noul profil politic al Armeniei. Având în vedere numai reacţiile recente ale Kremlinului, este foarte probabil că asupra Armeniei a fost pusă eticheta de stat pe cale să pericliteze interesele vitale ale Rusiei în întreaga regiune. De aici şi până la un răspuns particularizat, în linia noilor abordări ruse de forţă faţă de republicile deviaţioniste, mai sunt câţiva paşi simpli. În plus, Armenia este lipsită, cel puţin pe termen scurt, de aliaţi strategici relevanţi. Turcia, Iran, alte state din zona M.Caspice - desigur şi Azerbaidjan, nu vor adopta în nicio circumstanţă poziţii politico-militare favorabile Armeniei, ci dimpotrivă.

Guvernul armean încearcă practic să evite orice confruntare deschisă cu Moscova, deoarece se conştientizează că aceasta ar provoca o replică de genul celei înregistrate în confruntarea ruso-ucraineană. Iar Moscova înţelege foarte bine ce se petrece în prezent în Armenia. De acum, poate folosi noile orientări armene  drept motive pentru a se declara exonerată de obligaţiile pe care le avea faţă de Armenia în virtutea prelungitului parteneriat strategic special. Moscova va  putea folosi cu abilitate alinierea politică a Ankarei şi a Baku pentru a pune Armenia (şi noii săi guvernanţi) sub o presiune uriaşă, din toate direcţiile. Pentru că Armenia, ca şi Georgia sau Ucraina la momentele respective, nu avea voie să devieze de la cursul pro-rus. Sunt previzibile deci manevre aparent nefireşti, în condiţiile în care Rusia a fost asociată, pe durata a mai bine de 20 de ani, la garantarea intereselor vitale de securitate ale Armeniei, inclusiv în ceea ce priveşte conflictul din Nagorno-Karabah. Simţind noile intenţii ”belicoase” ale  Armeniei la adresa Azerbaidjanului, Moscova mai are totuşi răbdare cu Armenia.

//

V. Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă. Azerbaidjan în faţa opţiunii de aderare la OTSC

În cadrul reuniunii statelor membre ale Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă - OTSC a fost adoptat (17.08.2018) un pachet de documente cu privire la statutul juridic al unui ”stat partener”, respectiv al unui ”stat observator” în cadrul acestei organizaţii. În mod relativ surprinzător, Azerbaidjan s-a arătat foarte interesat de această problematică şi de calitatea sa de stat partener şi observator în OTSC. Şi mai surprinzătoare însă a fost informaţia privind deschiderea unei discuţii politice serioase la Baku despre posibila aderare a statului azer la OTSC.

Această dezbatere politică ar fi fost iniţiată la sugestia lui V.Putin, adresată şefului statului azer în virtutea relaţiilor personale speciale ale celor doi lideri. Preşedintele Comitetului parlamentar azer pentru probleme juridice şi de construcţie statală, A.Huseynli, a declarat recent că, „în noile circumstanţe geopolitice, poate fi luată în considerare participarea Azerbaidjanului la OTSC”, ca stat membru cu drepturi depline. Şi este clar faptul ca acesta a avut girul instanţei politice supreme pentru a deschide această discuţie.

Problema fundamentală pentru o decizie politică de aderare la OTSC o reprezintă însă ”factorul armean”: Baku nu a acceptat sub niciun motiv să se vadă în vreo formulă de asociere politică cu Erevan. Iar Armenia, aşa cum era de aşteptat, s-a poziţionat deja, ameninţând că se va opune categoric aderării Baku la OTSC. Moscova are însă instrumentele politice cu care să poată gestiona problema alinierii militare a Baku la OTSC, prin exercitarea de presiuni asupra părţii armene. Cu atât mai mult cu cât, actualmente, parteneriatul strategic ruso-azer cunoaşte cele mai bune momente din istorie, celelalte state membre OTSC nu manifestă entuziasm de a susţine Erevanul, iar distanţarea Armeniei de Moscova devine ceva tangibil.

Făcând un recurs la scurta istoria a noii republici azere, se poate constata cu uşurinţă că elementele doctrinare cheie de politică externă a Azerbaidjanului au fost respingerea sau evitarea ostentativă a oricărei formule de integrare - atât în proiectele ruse, cât şi cele euro-asiatice sau pro-occidentale. Baku cunoaşte în detaliu ce ar putea să o aştepte în cadrul CSTO – deopotrivă avantaje şi responsabilităţi.

În paralel, Baku a dezvoltat o frumoasă cooperare cu NATO (în 2017, a primit planul individual actualizat pentru programul NATO – IPAP). Armata azeră a luat parte la operaţii NATO în Kosovo, Irak şi Afganistan. Nu poate fi ignorat sprijinul constant pentru transporturi logistice NATO către Afganistan prin Baku. Dar trebuie înţeles faptul că, spre deosebire de Georgia, de exemplu, Baku nu şi-a propus să adere la NATO.

Desigur, statul azer a beneficiat permanent de garanţiile turce pentru securitatea sa. Baku se bazează pe Ankara extrem de mult, fără temerea unei surprize strategice neplăcute din partea turcă. Turcia este de departe cel mai important aliat strategic al Baku pe toate dimensiunile, inclusiv în ceea ce priveşte pregătirea corpului de ofiţeri, furnizarea de armamente, sau susţinerea Baku pentru orice formă de confruntare cu Armenia şi pentru reglementarea conflictului Nagorno-Karabah.

Este de subliniat faptul că statutul internaţional de neutralitate militară a permis capitalei azere un parcurs de succes în raporturile internaţionale, echidistant faţă de centrele de putere relevante. Acest statut a fost întărit în anul 2011, odată cu aderarea Azerbaidjanului la Mişcarea Statelor Nealiniate.

Prin urmare, decizia politică determinantă aparţine Baku. Dacă această decizie strategică va consimţi orientarea de aderare la OTSC, se poate de pe acum cataloga că acel moment ar fi cel al unei schimbări fundamentale de paradigmă în materie de apărare, securitate şi de politică externă pentru statul azer.