De la „America first” la „libertatea de operare, în, din şi către spaţiu”

”Forţa Spaţială este o idee stupidă”

Aprecierea aparţine astronautului american Mark Kelly şi este una din numeroasele reacţii la iniţiativa lui Donald Trump, care a semnat recent a patra directivă din domeniul spaţial, ce propune înfiinţarea Forţei Spaţiale ca a şasea categorie de forţe militare.

Este dificil de stabilit dacă, dincolo de formularea colorată, într-o notă asemănătoare discursurilor preşedintelui american, concluzia este îndreptăţită şi dacă există şi alte raţionamente care ar putea conduce la un enunţ similar, în afara celui avut, probabil, în vedere de Mark Kelly.

S-ar putea face o încercare în acest sens pornind de la ceea ce solicită directiva în finalul ei, şi anume ca Departamentul Apărării şi comunitatea de informaţii să creeze mecanisme de colaborare pentru a îmbunătăţi capacităţile şi operaţiunile militare spaţiale. O comunitate de informaţii care pare a nu fi în deplin consens cu preşedintele, disensiunile dintre agenţiile de securitate şi Donald Trump, apărute pe fondul unora dintre deciziile liderului de la Casa Albă, al suspiciunilor privind relaţia sa cu Rusia, dar şi al unei bănuite lipse de expertiză în domeniu, devenind aproape un loc comun.

Acuzaţii aduse serviciilor secrete că transmit ilegal informaţii unei părţi a presei (The New York Times, The Washington Post, CNN), retragerea avizului de securitate unor foşti şefi ai agenţiilor americane, acuzaţi că au politizat şi, în unele cazuri, au profitat financiar de funcţiile lor publice, demiteri la vârful structurilor, ajustări de buget, toate fac parte dintr-un comportament al preşedintelui care i-au atras critici, atât din partea politicienilor din opoziţie, cât şi din partea unor membri ai propriului partid şi reprezentanţilor societăţii civile, fiind indicii ale unui consens ce pare din ce în ce mai greu de atins.

La acestea se adaugă neconcordanţele frecvente în luările de cuvânt ale liderului de la Casa Albă, fie inconsecvenţe între aserţiunile proprii, fie inadecvări la o stare de fapt cum a fost, de pildă, cazul discursului de prezentare a Strategiei Naţionale de Securitate a SUA. Neluând în considerare conţinutul documentului, care analizează ameninţările ruseşti şi chineze la adresa securităţii naţionale, Donald Trump a vorbit de necesitatea de a construi un parteneriat excelent cu Rusia şi China, descriind, totodată, o conversaţie prietenoasă avută cu Vladimir Putin. Astfel că, la vremea respectivă, s-a vorbit de o fractură suprarealistă între strategia ca atare şi afirmaţiile preşedintelui (Thomas Wright, Brookings Institute).

Recent, la finalul lunii ianuarie, Donald Trump i-a îndemnat să meargă la şcoală pe liderii comunităţii de informaţii care, în cadrul audierii anuale în faţa Senatului cu privire la ameninţările globale de securitate, au contrazis opiniile preşedintelui în probleme punctuale.
De pildă, agenţiile sunt de părere că este improbabil ca regimul nord coreean să renunţe la arsenalul nuclear, ameninţare considerată de către preşedinte ca fiind eliminată de diplomaţia sa, iar, în cazul Iranului, serviciile secrete susţin că, în prezent, nu se fac paşi în dezvoltarea bombei nucleare, acţiunile statului fiind în deplină conformitate cu acordul nuclear din 2015, din care SUA s-au retras.

Ce spun documentele strategice?

2017: Coreea de Nord cheltuieşte sute de milioane de dolari pe arme nucleare, chimice şi biologice cu care ar putea ameninţa teritoriul american. Caută să obţină capacitatea de eliminare a milioane de americani cu ajutorul armelor nucleare. Iranul dezvoltă rachete balistice mai performante şi are potenţial de reluare a activităţii în domeniul armelor nucleare. Accentul pus de SUA pe apărarea antirachetă vizează Coreea de Nord şi Iranul, nu intenţionează să strice nici echilibrul strategic şi nici să afecteze relaţia cu Rusia şi China (Strategia de Securitate).

2018: Iranul şi Coreea de Nord – rogue states – destabilizează regiunea prin arme nucleare şi sponsorizarea terorismului. Coreea de Nord continuă să dezvolte arme de distrugere în masă şi rachete cu rază lungă de acţiune. Investiţiile SUA în apărarea antirachetă vizează ameninţările provenind din Coreea de Nord (Strategia de Apărare).

2019: Modernizarea armatei de către China, ca şi urmărirea continuă de către aceasta a deţinerii supremaţiei economice şi teritoriale în Pacific rămân o preocupare, deşi există oportunităţi de colaborare cu Beijing pe teme de interes comun cum ar fi ameninţările Coreei de Nord şi continuarea preocupărilor sale în domeniul nuclear şi al tehnologiei rachetelor balistice. Iranul, în pofida angajamentului său din 2015 de a fi angrenat într-un program nuclear paşnic, urmăreşte obţinerea de rachete mai avansate şi capabilităţi militare, continuă să susţină grupările teroriste (Strategia de Intelligence).

Conflict nuclear controlat

Evaluarea Comunităţii de Informaţii, care a provocat atâta supărare preşedintelui, ar trebui citită, însă, alături de un alt document strategic: Nuclear Posture Review, analiză realizată de Departamentul Apărării asupra politicii nucleare, strategiei şi capabilităţilor nucleare ale SUA pentru următorii cinci până la zece ani.

De ce este importantă Nuclear Posture Review în imaginea de ansamblu? Pentru că, deşi oficialii care au emis-o susţin că păstrează acelaşi ton cu cele patru anterioare elaborate după finalul războiului rece, Nuclear Posture Review din februarie 2018 întrerupe, de fapt, o tradiţie de ... atitudine strategică: aceea de promovare a nonagresivităţii şi de eforturi consistente în reducerea, la nivel mondial, a unui tip de arme cu potenţial distructiv semnificativ.

Actuala ... poziţie, despre care se spune că are carenţe logice şi abordează în mod simplist şi învechit conceptul de descurajare, propune extinderea circumstanţelor care ar permite utilizarea de arme nucleare şi în cazul unor ameninţări non-nucleare şi susţine necesitatea dezvoltării unor capabilităţi nucleare cu randament scăzut.

Nu atacul nuclear, ci orice agresiune ar putea genera un răspuns cu folosirea armelor nucleare. Dezvoltarea unor capacităţi nucleare cu randament scăzut ar fi necesară pentru a contracara o posibilă intenţie a Rusiei de a folosi cea dintâi armele de acest tip într-un conflict convenţional (idee cunoscută ca escaladare la dez-escaladare, fiind ceea ce ar propune doctrina militară rusească).

La nivel strategic îşi face, astfel, loc un raţionament greşit: un conflict nuclear ar putea fi controlat, iar un război nuclear ar putea avea limite, limite conferite, printre altele, de utilizarea unor dispozitive cu randament scăzut.

Toate acestea cu cheltuieli masive destinate dezvoltării de noi capacităţi nucleare care s-ar adăuga celor necesare derulării programului moştenit de la Barack Obama, de refacere, recapitalizare a triadei nucleare.

La fel de important este că în Nuclear Posture Review 2018, dezarmarea şi controlul asupra armamentului nuclear sunt trecute într-un plan secundar. Se menţionează, de exemplu, că Statele Unite nu sprijină ratificarea Tratatului pentru interzicerea totală a testelor nucleare, întrucât SUA trebuie să rămână gata să reia testele nucleare ca răspuns la provocări tehnologice sau geopolitice extreme.

Într-o epocă în care noul START este pe cale să expire (2021), iar retragerile SUA şi F. Ruse din Tratatul privind Forţele Nucleare Intermediare au făcut ca la Conferinţa de Securitate de la Munchen să se afirme că întreg regimul de control al armamentelor nucleare este sub asalt (Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO), creşterea dependenţei SUA de arsenalul nuclear, pentru protecţia lor şi a aliaţilor, are şanse să conducă la accelerarea competiţiei globale în domeniu şi să sporească riscul unui conflict nuclear.

Donald Trump, însă, este convins de necesitatea modernizării arsenalului nuclear, astfel încât să fie descurajat orice act de agresiune până atunci când statele vor face împreună gesturi de eliminare a armelor nucleare, ceea ce, în opinia sa, ar reprezenta un moment magic (discursul despre starea naţiunii din 2018).

Dar acelaşi preşedinte pune sub semnul întrebării valoarea NATO, valoarea alianţelor Statelor Unite. Şi tot el, în spiritul America first şi al devizei republicane a păcii prin forţă, depune eforturi pentru crearea forţei spaţiale pentru a asigura proiectarea puterii militare, libertatea de operare, în, din şi către spaţiu.

Un mediu transformat de competitori şi adversari într-un domeniu de luptă, un mediu în care SUA vor încerca să descurajeze, să contracareze şi să învingă ameninţările, care sunt ostile intereselor lor naţionale şi ale aliaţilor (Strategia Spaţială, 2018).

Pacea prin forţă

SUA se îndepărtează tot mai mult de doctrina promovată de Eisenhower a spaţiului ca sanctuar, ca mediu ce ar trebui păstrat pentru a fi folosit de toată lumea, cu armele de distrugere în masă interzise, şi face loc unui alt raţionament strategic. Supremaţia deţinută de SUA în domeniul spaţial, pe fondul retoricii agresive, pe fondul păcii prin forţă, va fi privită de celelalte state ca ameninţare şi va creşte riscul unui conflict.

În perioada în care preşedintele îşi promova ideea menită să conducă la sporirea letalităţii şi eficacităţii forţelor întrunite, conducerea U.S. House Committee on Armed Services, comisie însărcinată cu finanţarea şi supravegherea Departamentului Apărării şi forţelor armate, era preluată de Adam Smith, senator democrat, ulterior membru al Camerei Reprezentanţilor. Politicianul şi-a propus resetarea politicii privind armele nucleare, fiind alături de senatorul Elizabeth Warren, iniţiatorul unei propuneri legislative intitulată No first use. Textul propunerii conţine o singură propoziţie: politica SUA este să nu utilizeze prima armele nucleare.

Oare Mark Kelly, fost colonel în US Navy şi susţinător al legislaţiei privind controlul armamentului, avea în vedere toate acestea când se declara sceptic cu privire la forţa spaţială? Posibil.

Sau poate nu era preocupat decât de faptul că înfiinţarea unui nou departament însărcinat cu gestionarea unor ameninţări de care deja se ocupă Air Force, nu ar face altceva decât să crească birocraţia Departamentului Apărării, oricum birocratic?

Sau nu era altceva decât un gest care face parte din actuala campanie electorală, Mark Kelly anunţându-şi intenţia de a candida, din partea Partidului Democrat, pentru locul lui John McCain din Senat?