04 octombrie 2018

De ce Egiptul nu poate fi Turcia. Si invers

Laurenţiu Sfinteş

La începutul primăverii arabe analişti, teoreticieni, lideri politici au crezut că au identificat o soluţie: Egiptul trebuie să devină Turcia lumii arabe. Poziţia dominantă ocupată în regiunile în care sunt situate Egiptul şi Turcia, creează aparent un anumit paralelism între cele două state. Ele nu se află, totuşi, pe aceeaşi linie de portativ. Turcia şi Egiptul nu au, însă, abordări radical diferite când e vorba de relaţiile cu cei doi ”patroni” ai Orientului Mijlociu – Statele Unite şi Rusia.

Sursă foto: Mediafax

La începutul primăverii arabe, când nu era clar ce model ar fi potrivit pentru statele cuprinse de focul protestelor şi încă se făceau calcule privind compatibilităţile dintre Islam şi democraţie, analişti, teoreticieni, lideri politici au crezut că au identificat o soluţie: Egiptul trebuie să devină Turcia lumii arabe. Un stat cu un fundament islamic, presupus şi cu unul secular, capabil să acomodeze valori occidentale pe un cadru religios diferit, având o istorie de fostă mare putere care luptă şi în prezent să nu se uite acest aspect, cu o economie conectată la circuitele internaţionale. O democraţie islamică de succes. Potenţială punte între Occident şi Orient (Mijlociu), aptă să altoiască democraţia (da, tot occidentală) pe creanga spiritualităţii şi societăţii islamice.

Asta era în anul 2011.

Între timp, în Piaţa Tahrir, din Cairo, în iunie – iulie 2013, zeci de mii de protestatari au cerut demisia preşedintelui democratic ales, dar pe care circumstanţele l-au cam depăşit, Mohamed Morsi, alte zeci de mii de protestatari, alţii, de această dată, doar câteva zile mai târziu, au protestat împotriva arestării sale, a puciului militar care a urmat, nu departe de această piaţă, iar dintre ei, câteva sute, mii poate, nu au mai părăsit locaţia, Piaţa Rabaa al-Adawiya. Care, în câteva zile, a devenit cimitir.

Între timp, aproximativ în aceeaşi perioadă, poate ceva mai grăbite, la începutul lunii iunie, au avut loc şi protestele din Piaţa  Taksim din Istanbul, multiplicate la nivelul întregii Turcii, cu un evantai larg de revendicări, ecologice, civice, politice, religioase, desigur cea mai larg susţinută de protestatari fiind împotrivirea faţă de regimul autoritar al primului ministru, la acea vreme, Recep Tayyip Erdoğan. Şi aici poliţia a intervenit asupra taberei de corturi care ocupase Parcul Gezi din această piaţă. Consecinţele nu au fost la fel de tragice precum la Cairo, înregistrându-se, conform surselor publice[1], 22 de morţi şi alte câteva mii de oameni care au avut nevoie de îngrijiri.

Protestele de la Cairo au dus la căderea preşedintelui Mohamed Morsi, înlocuit cu un triumvirat ad-hoc din care unul dintre ”consuli”, generalul Abdel Fattah Saeed Hussein Khalil el-Sisi, urma să devină preşedinte în anul 2014, cu 96% din voturile exprimate în favoarea sa.

Protestele de la Istanbul nu aveau să influenţeze steaua urcătoare a premierului Erdogan care în acelaşi an, 2014, avea să fie ales preşedinte cu un procent de 51.79% din voturi, puţin pentru standardele zonei, foarte mult pentru Europa din care Turcia face parte geografic, şi speră că nu numai, ţinând cont că e vorba de primul tur al alegerilor.

Ambii preşedinţi sunt consideraţi de către majoritatea analiştilor occidentali ca fiind prototipul liderilor autoritari din Orientul Mijlociu, caracterizare care se extinde şi asupra regimurilor politice, într-o accepţie simplificatoare, pe care aceştia le patronează. Faptul că există anumite similarităţi între numărul populaţiei, suprafaţa ţării, poziţia dominantă ocupată în regiunile în care sunt situate Egiptul şi Turcia, creează aparent un anumit paralelism între cele două state.

Astfel că apare întrebarea, căreia i-am şi dat un răspuns, poate cam grăbit, la începutul analizei, dacă Egiptul poate fi, poate deveni, poate urma calea Turciei. În ciuda multor asemănări între regimurile prezidenţiale din cele două state, între liniile politice de autoritate cu care încearcă să se impună, fiecare, în vecinătatea imediată, între Egipt şi Turcia sunt mai mult diferenţe decât lucruri comune, iar diferenţele sunt majore şi e greu de crezut că vreodată Egiptul ar putea urma calea Turciei. Iar invers, nici pe departe.

În afară de autoritarismul cu care îşi conduc naţiunile, sunt puţine elementele care îi pot plasa pe aceeaşi pagină pe cei doi lideri:

  • preşedintele Sisi este un fost general care a readus la putere cercurile militare şi a reînnodat tradiţia preşedinţilor egipteni proveniţi din armată;
  • preşedintele Erdogan a redus puterile armatei turce şi ”garantul secularităţii statului turc”, cum era considerată până nu demult instituţia militară, care îşi cunoaşte acum rolul şi locul şi nu se mai poate angaja în dictarea agendei politice interne;
  • în timp ce, la un moment dat[2], unul din cinci generali turci privea cerul prin gratii de temniţă, în Egipt tocmai s-a votat o lege care acordă imunitate ofiţerilor de rang înalt;
  • unul din cei doi lideri, preşedintele Sisi, a parcurs treptele ierarhice, beneficiind de coridoarele special construite pentru cei destinaţi să conducă statul egiptean în forma consacrată de preşedinţii Nasser, Sadat şi Mubarak. Un ”accident”, precum cele al anarhicei guvernări islamiste de sub preşedintele Morsi, a fost rezolvat rapid şi cu sprijin popular;
  • celălalt lider, preşedintele Erdogan, a crescut într-un mediu islamist, a creat un partid cu afinităţi cu Fraţia Musulmană egipteană, a ajuns la putere pentru a schimba coridoarele anterioare cu altele noi, forma consacrată a statului creat de ”părintele turcilor”, Mustafa Kemal Atatürk, pare a nu-l mai mulţumi şi o schimbă – desigur, cu sprijin popular, prin referendum democratic - şi, în final, creează o nouă orientare constituţională şi ideologică a statului turc;
  • cei doi preşedinţi se întâlnesc, însă, în opţiuni atunci când este vorba despre poziţionarea faţă de criticii celor două regimuri, în special faţă de media. Jurnaliştii critici sau independenţi nu au viaţă uşoară nici la Ankara, nici la Cairo. Cel puţin în Turcia, ziariştii sunt vecini de celule cu generalii.

Nici în ceea ce priveşte relaţiile externe, parteneriatele bilaterale şi modul în care cele două state se raportează la regiunea Orientului Mijlociu, cele două state nu se află pe aceeaşi linie de portativ:

  • Turcia sprijină rebelii sirieni, Egiptul post Morsi a redeschis canalele diplomatice cu Siria, are o ambasadă la Damasc şi aşteaptă încheierea conflictului pentru a participa la reconstrucţia ţării;
  • Turcia are o problemă cu Arabia Saudită, recent a sprijinit Qatarul în conflictul diplomatic şi comercial dintre Ryadh şi Doha, în timp ce pentru Egipt regatul saudit este colacul de salvare atunci când lichidităţile egiptene încep să lipsească;
  • Turcia are o problemă cu Israelul, preşedintele Erdogan şi premierul israelian schimbând invective pe Twitter, iar diplomaţii din cele două ţări fiind deseori siliţi să-şi facă bagajele contracronometru;
  • Egiptul nu mai are o problemă cu Israelul, în urma Tratatului de pace încheiat în anul 1979, convenit prin Acordul de la Oslo, care a readus Peninsula Sinai sub suveranitatea egipteană;
  • Egiptul are o problemă cu Fâşia Gaza, cu Hamas, pentru că trebuie se gestioneze un proces de pace riscant, să poarte tratative cu grupări pe care nu le agrează, grupări care exportă extremism în Peninsula Sinai, creând o problemă de securitate internă;
  • Turcia nu are o problemă cu Hamas. Liderul Hamas, Ismail Haniyeh, a fost printre primii care au transmis felicitări pentru realegere preşedintelui Erdogan, în seara zilei de 24 iunie 2018, când voturile încă se numărau.

Paradoxal, poate nu, Turcia şi Egiptul nu au abordări radical diferite când e vorba de relaţiile cu cei doi ”patroni” ai Orientului Mijlociu – Statele Unite şi Rusia. Ambele state încearcă, însă, la anumite intervale, să-şi asume poziţii independente:

  • cultivând dialogul cu Moscova, deşi Turcia, membru NATO, are, cel puţin teoretic, nişte responsabilităţi strategice de protejare a flancului sudic al Alianţei tocmai împotriva unor potenţiale atacuri ale Rusiei, iar Egiptul, pe de altă parte, este beneficiarul unui sprijin financiar din partea SUA[3] de 1,3 miliarde dolari, acordat pentru domeniile securităţii naţionale;
  • cumpărând armament rusesc şi cooperând cu forţele militare ruse pentru instruire sau chiar operaţional, cazul Turciei în Siria;
  • menţinând, în acelaşi timp, toate punţile de comunicare şi sprijin cu Washingtonul, chiar dacă, uneori se mai întâmplă şi accidente: preşedintele Erdogan a părăsit sala în care se desfăşura sesiunea Adunării Generale a ONU / 25.09.2018 exact în momentul în care urma să ia cuvântul preşedintele Donald Trump (”pentru a-şi pregăti propriu discurs”, s-a precizat ulterior), iar preşedintele Sisi, în cuvântarea rostită la acelaşi eveniment, a spus despre Siria că ”nu se poate încheia criza internă fără ca statul naţiune să fie restaurat, cu prezervarea suveranităţii şi instituţiilor guvernamentale”, adică exact ceea ce SUA contestă în prezent, considerând regimul de la Damasc principalul vinovat de conflictul intern.

Turcia are rivalităţi externe importante, are provocari interne la fel de majore. Vecini puternici, minorităţi etnice şi religioase bine poziţionate în regiuni extinse. Unde controlul guvernului central se exercită, deseori, doar cu forţa militară. Minorităţi care se află şi de cealaltă parte a graniţei.

Pentru Egipt, aproape totul se reduce la situaţia internă. Teritoriul locuibil, Delta Nilului şi malurile fluviului, până la graniţa cu Sudanul, câteva oaze, litoralul celor două mări riverane, este suprapopulat şi subdezvoltat.

Pentru Turcia, paradigma este una de securitate, pentru Egipt este economică. Ambii preşedinţi s-au angajat în mari proiecte, menite să dezvolte şi să creeze legitimitate.

Turcia vrea să intre în clubul primelor 20 de naţiuni dezvoltate economic. Calcul bazat pe produsul obţinut pe cap de locuitor. Egiptul se străduieşte să iasă din zona celor 100 de naţiuni mai puţin dezvoltate ale lumii.

Deocamdată, însă, Moscheea de Alabastru, construită în citadela din Cairo, după modelul moscheilor Yeni şi Albastră, din Istanbul, este printre puţinele replici monumentale, din perioada otomană, cu care Egiptul poate rivaliza, şi asemăna, chiar dacă numai arhitectonic, cu ceea ce există pe malurile Bosforului.

 



[1]  https://en.wikipedia.org/wiki/Casualties_of_the_Gezi_Park_protests

[2] https://www.economist.com/europe/2013/02/02/erdogan-and-his-generals

[3] http://www.egypttoday.com/Article/2/42687/U-S-military-aid-to-Egypt-to-be-fully-allocated