Cât de greu le-ar fi aliaţilor să intervină în cazul unui conflict armat în estul Europei
Mircea MocanuPrincipiul fundamental al apărării în Alianţa Nord-Atlantică este ideea că un atac asupra unui stat membru este un atac asupra tuturor membrilor NATO. Deci, în momentul în care un stat, de exemplu România, este atacat, toate ţările NATO vor sări în ajutorul României. Dar nu imediat. Primii care vor înfrunta inamicul vor fi, bineînţeles, militarii români şi eforturile Bucureştiului se îndreaptă, fireşte, către asigurarea forţei defensive necesare în primul rând acestei perioade iniţiale de rezistenţă la agresiune. Dar ce probleme au cei care urmează să sară în ajutor?
Problema unui nedorit război de amploare
După schimbarea de paradigmă cauzată de atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, forţele armate din Alianţa Nord-Atlantică se află în situaţia de a reveni la conceptele şi eforturile specifice unui război „clasic”, clausewitzian, cu modificările semnificative aduse teoriei clasice a războiului de specificul secolului XXI.
În etapa actuală, structurile de conducere ale Uniunii Europene îşi pun problema înfiinţării unei armate europene, iar Statele Unite examinează ipoteza unei confruntări de amploare cu o mare putere, China sau Rusia. Deocamdată, o armată europeană propriu-zisă este de domeniul ipotetic, iar greii europeni vor acţiona la înălţimea obligaţiilor de membri ai NATO, potrivit planurilor de intervenţie ale Alianţei. Dar baza sprijinului aliat rămâne, evident, intervenţia americană. Deci, pentru că toată lumea aşteaptă sprijin militar în primul rând de la Statele Unite, prezintă interes viziunea şi dificultăţile preconizate de Departamentul Apărării al SUA în perspectiva susţinerii unui război la fruntariile de răsărit ale NATO.
În condiţiile globalizării ameninţărilor militare, planificatorii Pentagonului nu au în vedere doar o eventuală intervenţie peste mări, ci chiar şi apărarea propriului teritoriu, perspectivă deschisă de 11 septembrie 2001. Preocuparea este valabilă şi pentru ameninţări cu forţe armate din ce în ce mai performante, cum sunt cele ale Rusiei sau Chinei, sau, şi mai rău, ale celor două puteri adversare reunite. Un război al Statelor Unite pe propriul teritoriu întâmpină problema unui deficit semnalat în privinţa capacităţilor de mobilizare în sensul tradiţional. Analiştii americani compară nemulţumiţi situaţia de mobilizare a SUA cu cea a Chinei, unde arhitectura de mobilizare integrează pregătirile pentru activitatea pe timp de pace cu pregătirile pentru război al întregului popor, iar pregătirea capitalului uman vizează recuperarea decalajului faţă de nivelul militarilor activi şi rezervişti ai armatelor occidentale. Oricum, rezerviştii americani participă frecvent la operaţii militare, iar unele specialităţi şi capacităţi, chiar esenţiale, sunt asigurate în exclusivitate cu unităţi ale Rezervei. Pe de altă parte, Pentagonul depune eforturi de recrutare pentru a acoperi deficitele şi a ajunge, de exemplu în cazul forţelor terestre, la 500.000 de militari până în anul 2028.
Cerinţele unui război al SUA pe alt continent
Revenind la perspectiva intervenţiei militare a Statelor Unite în sprijinul aliaţilor, un conflict armat al SUA împotriva Chinei poate fi declanşat de incidente implicând Taiwanul, iar un război contra Rusiei poate fi iscat în urma depăşirii oricărei limite de către agresiunea manifestată permanent şi de provocările frecvente ale Moscovei în estul Europei. În ambele variante, inamicul ar lupta în apropierea centrului de putere şi resurselor proprii şi va acţiona pentru a împiedica Pentagonul să transfere forţe şi mijloace la distanţe intercontinentale.
După o retragere graduală din Europa, în vederea unor operaţii defensive de amploare ale NATO în Europa de est, reapare ideea unor exerciţii de proiecţie de forţe în estul Bătrânului Continent, de tipul REFORGER (Return of Forces to Germany). Departe de a fi doar demonstraţii de forţă, exerciţiile anuale REFORGER, din cursul Războiului Rece, verificau capacitatea SUA de a proiecta în Europa forţe de dimensiunea unei divizii sau mai mari. Dar se pare că aceste aptitudini logistice s-au atrofiat şi trebuie revigorate. Pentru Pentagon, contextul se aplică şi pentru Extremul Orient (mai jos vor mai fi referiri la specificul Teatrului de operaţii Pacific, dar aceste rânduri se vor concentra pe problemele proiecţiei de forţe convenţionale în estul Europei).
Războiul global împotriva terorismului a determinat trecerea de la mari unităţi tip divizie la brigăzi mult mai mobile şi mai penetrante, aşa numitele Brigade Combat Team (BCT). În prezent, pentru confruntarea cu puteri armate statale de tip convenţional, noua Strategie Naţională de Apărare a Statelor Unite preconizează mişcări de mari unităţi de valoarea unei divizii sau mai mari. Acest document arată că „Forţa întrunită deplin mobilizată” va fi capabilă „să înfrângă agresiunea unei puteri importante, să descurajeze agresiuni ocazionale din partea altor puteri şi să pună capăt ameninţărilor teroriste şi cu arme de distrugere în masă”. Pe de altă parte, generalul Mark Milley, noul Şef al Comitetului Întrunit al Şefilor de State Majore ai forţelor armate ale Statelor Unite (CJCS), începând chiar de astăzi, 30 septembrie 2019, precizează că prioritatea mandatului său va fi operativitatea trupelor în vederea susţinerii unui conflict cu o mare putere.
Acţiuni în domeniile maritim şi aerian în perspectiva proiecţiei de putere militară
În eventualitatea unui război pe un alt Teatru de operaţii decât teritoriul propriu, coordonarea transferului de trupe americane revine Departamentului Transporturilor al SUA, atât pentru mijloacele maritime, cât şi pentru mijloacele aeriene.
În privinţa capacităţilor maritime, un oficial al acestui minister a declarat (8 mai 2019) că flota disponibilă în prezent este îmbătrânită şi cu nevoi de investiţii, iar dimensiunea acestei flote maritime este prea redusă („inadecvată”) pentru a asigura un transfer intercontinental de trupe (referirea concretă era pentru Oceanul Pacific) „la efectivele maxime pentru care este concepută armata” Statelor Unite. În cazul unui conflict în estul Europei, transferul pe cale maritimă este greu de conceput altundeva decât într-un port din vestul continentului, după care ar urma o deplasare neconvenabilă cu mijloace terestre. În cazul Mării Negre, transferul de trupe americane cu nave maritime în cazul unui conflict deschis este chiar de neconceput.
O variantă mai convenabilă este transferul cu mijloace aeriene, dar, în acest caz, capacitatea este mult mai limitată. Bineînţeles, misiuni tip „pod aerian” pot fi desfăşurate şi pe aeroporturi civile. Pentagonul acţionează, totuşi, pentru a facilita transferul aerian prin investiţii în infrastructură, în cadrul programului European Deterrence Initiative (EDI), anterior numit European Reassurance Initiative. Acest program a început la câteva luni după anexarea Crimeei de către Federaţia Rusă şi prevede fonduri pentru achiziţia de terenuri şi construcţia de instalaţii aeroportuare în afara Statelor Unite, cât şi pentru schimburi de informaţii, pre-poziţionare de echipament şi programe de pregătire. Deşi instalaţiile sunt destinate în primul rând misiunilor cu avioane de luptă, pentru descurajarea agresiunilor comise de Rusia, este evident că ele vor servi şi transportului de trupe către estul Europei în caz de criză sau conflict. Planul de investiţii pe anul 2017 prevedea suma de 214,2 milioane de dolari pentru investiţii în nouă baze aeriene.
Investiţiile în aceste baze sunt de natură logistică şi nu sunt prevăzute efective suplimentare care să fie staţionate permanent, ci doar sprijin pentru misiuni de patrulă aeriană (inclusiv cu avioane de vânătoare cu tehnologie stealth F-22 Raptor şi F-35 Strike Fighter) şi de cercetare (de exemplu, cu avioane P-8 Poseidon, asupra mişcărilor de submarine în nordul continentului). Se doreşte mărirea numărului de aerodromuri din Europa de est care să permită accesul avioanelor de a cincea generaţie tehnologică, dar şi accesul avioanelor de mari dimensiuni, cum este avionul de realimentare în aer KC-135. Un inconvenient recent este cauzat de dispoziţiile preşedintelui Donald Trump de realocare a unora dintre aceste sume pentru finanţarea gardului dorit a fi construit de-a lungul frontierei SUA cu Mexicul, pentru a stăvili valul de imigranţi din America Latină.
Misiunea Forţelor terestre ale SUA în cazul unui transfer masiv către Europa de est
Noul Şef al Forţelor Terestre ale SUA, generalul James McConville, este decis să asigure pregătirea trupelor din subordine pentru desfăşurări masive oriunde în lume, dacă situaţia o impune. Dacă nu este pregătit corect şi asigurat cu resursele necesare, transferul masiv de trupe pe un alt continent în vederea unor activităţi militare este un adevărat coşmar şi în cazul unor exerciţii sau pentru rotaţii în timp de pace. Aşa a fost apreciată desfăşurarea unui contingent de 1500 de militari de la Fort Bliss, Texas, către Polonia, în martie 2019, pentru US Army - cel mai mare transfer rapid de trupe de la al Doilea Război Mondial.
În segmentul din Statele Unite, misiunea se încadrează în conceptul „Fort-to-port”. Apoi, potrivit generalului (rez) Ben Hodges, fost comandant al U.S. Army Europe, după debarcarea în vestul Europei, U.S. Army ar urma să se constituie în cel mai mare utilizator de infrastructură (feroviară) din Europa în caz de acţiune urgentă. Deplasarea unui contingent masiv presupune nu numai „călătoria” trupelor, dar şi asigurarea capacităţilor de îmbarcare / debarcare rapidă pentru blindate, artilerie şi alte vehicule militare, asigurarea cu combustibil, transportul muniţiei, activităţi de logistică şi intelligence. În caz de conflict, deplasarea se încheie cu un segment „pe roţi”, pe infrastructură rutieră, fie către un raion de concentrare, fie către front direct (dacă există o „linie a frontului” clasică).
Pentru că aminteam de problema mobilizării în caz de război, merită menţionat faptul că, în septembrie 2019, Rezerva Forţelor Terestre ale SUA a activat şapte unităţi în Europa, inclusiv un comandament de nivel brigadă, pentru a sprijini misiunea de descurajare desfăşurată de Pentagon în Polonia. Mai precis, a fost activat Grupul 510 Regional de Sprijin de la Sembach, Germania, care va coordona activitatea unui număr total de 6000 de militari americani angajaţi în misiuni aferente Operaţiei Atlantic Resolve. În iunie 2019, Pentagonul a anunţat suplimentarea cu 1000 de militari a contingentului dislocat în Polonia (prin rotaţie). De asemenea, la 23 septembrie 2019, chiar au fost semnat documentul care prevede, între altele, înfiinţarea unui comandament de nivel divizie la Poznań.
Problemele proiecţiei masive de forţe pe alt continent
În mare, cam aceasta este imaginea generală a transferului de trupe americane către Europa de est. Dar nu am vorbit încă despre problemele pe care această proiecţie de forţe le poate înfrunta. Câteva dintre acestea sunt menţionate pe scurt în continuare.
Prima ar fi ameninţarea submarinelor, pe traseul maritim al convoaielor, o variantă modernizată şi mult mai distructivă decât operaţiile U-boot ale Germaniei naziste, din cursul celui de-al Doilea Război Mondial. La acestea se adaugă ameninţarea rachetelor, mai ales cele de nouă generaţie trâmbiţate de Kremlin, iar pentru ţinte la suprafaţa Atlanticului, inamicul îşi permite utilizarea acestora cu mai puţine scrupule. Desigur, pentru protecţia convoaielor maritime vor fi necesare nave de apărare AA şi anti-rachetă tip Aegis. Multe.
Odată având trupele americane în vestul Europei, după cum a menţionat generalul Ben Hodges, „mişcarea infanteriei, blindatelor, artileriei şi chiar a unităţilor de aviaţie constituie partea uşoară! Partea grea este asigurarea infrastructurii necesare logisticii, instalarea reţelelor de comunicaţii şi a celor de intelligence, precum şi desfăşurarea capacităţilor de apărare antiaeriană... pentru ca forţele luptătoare să se poată deplasa rapid”. Un amănunt edificator: un tanc Abrams sau Leopard îmbarcat pe o platformă plus camionul pot cântări până la 100 de tone. Comparând nordul Poloniei cu Minnesota, Hodges subliniază că ar putea fi nevoie şi de amenajarea de treceri de cursuri de apă şi traversarea unor lacuri, pentru că infrastructura existentă ar putea fi distrusă de lovituri ale inamicului.
Într-adevăr, într-un conflict la scară mare, infrastructura va constitui o ţintă prioritară a agresorului, în încercarea de a bloca sau întârzia sosirea forţelor aliate („follow-on forces”), mai ales prin lovituri aeriene. Bineînţeles. Ţinte vor deveni şi convoaiele de trupe şi echipamente militare, ceea ce explică şi preocuparea serioasă pentru capacităţi antiaeriene. Generalul McConville aminteşte şi un element psihologic pentru Pentagon, anume faptul că ultimul caz de militar american ucis de mijloace aeriene inamice a fost în 15 aprilie 1953. În prezent, dezvoltatorii americani de tehnică militară acordă o atenţie deosebită dronelor (sistemele aeriene fără operator uman – UAS), care vor fi utilizate intens în viitoarele conflicte armate. În acest sens, presat şi de presiunea recentelor atacuri asupra infrastructurii petroliere a Arabiei Saudite, Pentagonul a anunţat progrese pe calea creării mijloacelor de contracarare a dronelor cu sisteme folosind energia directă (lasere) (acest subiect va fi tratat într-un articol separat).
O altă dificultate luată în calcul sunt atacurile cibernetice contra operaţiei de deplasare a trupelor şi mijloacelor către estul Europei. Atacurile cibernetice pot avea loc chiar în cursul unor crize sau a creşterii tensiunilor politice, pentru că nu sunt supuse clar limitării prin tratate internaţionale. Cu atât mai mult în cazul unui conflict deja declanşat, „protecţia cibernetică a porturilor maritime şi aeroporturilor din Europa, precum şi a infrastructurii feroviare este tot atât de importantă ca utilizarea de tancuri sau avioane, pentru că totul va depinde de infrastructură” (generalul Ben Hodges). Ca efecte posibile, este amintit cazul atacului asupra companiei de transporturi maritime Maersk, în iunie 2017, atribuit Rusiei. Măsurate financiar, pagubele s-au ridicat la circa 300 milioane de dolari, iar atacul nici măcar nu a fost proiectat împotriva companiei daneze, se pare că a fost un ricoşeu al unui atac (cu un virus din familia Petya) conceput împotriva Ucrainei.
Deci?
În cazul unui conflict de amploare la frontierele estice ale NATO, ne simţim îndreptăţiţi să sperăm la o intervenţie hotărâtoare a aliaţilor, în special a armatei Statelor Unite. Şi ne dorim ca această intervenţie salvatoare să fie rapidă, sigură şi hotărâtoare. Dar, obiectiv privind, această intervenţie nu se întrevede a fi o călătorie de plăcere, cu bilete ieftin rezervate din timp.
Pentru a înlesni ca tot ceea ce ne dorim, chiar să se întâmple, şi anume în condiţii cât mai apropiate de cele sperate, noi va trebui să facem mai mult decât să pregătim un carton cu numele nostru şi să aşteptăm nervoşi lângă bara de la Otopeni Sosiri. Din cele menţionate mai sus, se distinge faptul că, şi în acest caz, cel mai important este să ne asigurăm că infrastructura şi protecţia acesteia constituie priorităţi naţionale absolute. Mai ales în condiţiile în care multe se pot face şi cu finanţare europeană sau americană. Avem toate motivele şi condiţiile să facem ca aceste îmbunătăţiri să se întâmple din timp, chiar dacă nu ştim cât timp avem...