Curiosul caz al domnului Viktor Orban şi relevanţa sa pentru România

Domnul Orban a fost un luptător consacrat împotriva comunismului şi un exponent al valorilor democraţiei în anii ‘90. În mod surprinzător, domnia sa devine, după 2010, un adept al iliberalismului şi al naţionalismului melancolic. Unele elemente ale retoricii sale de astăzi coincid cu cele împotriva cărora lupta acum câteva decenii. Foşti comunişti care să îşi dorească să joace ulterior după regulile democraţiei s-au mai întâlnit, cel puţin prin Europa de Est, de la Mihail Gorbaciov la Ion Iliescu. Dar democraţi convinşi care să devină ulterior autocraţi sau comunişti mai rar. Ceea ce este, în mod real, un caz curios.

• În ultimul deceniu, politica externă a Republici maghiare a început să se diferenţieze într-un mod notabil de cele ale altor state europene;
• În ciuda discursului, opţiunile de politică externă ale Budapestei nu par a fi susţinute nici de interesele economice şi nici de cele ideologice;
• Dacă acest particularism maghiar în politica externă îşi păstrează orientarea, statutul de stat membru al comunităţii euro-atlantice poate devine incompatibil cu obiectivele reale care se pot deduce din acest comportament.

Viktor Orban repoziţionează Ungaria strategic pe plan internaţional

Poziţia particulară a Budapestei condusă de domnul Viktor Orban în relaţiile internaţionale şi afacerile europene are deja o istorie. Aceasta va deveni probabil un studiu de caz în multe şcoli de ştiinţe politice din lumea liberă. Ungaria s-a consacrat începând cu 1989 drept unul dintre campionii tranziţiei de la comunism la democraţie şi economie de piaţă. Alături de Polonia şi Republica Cehă, adevăraţii elevi olimpici. Campioane ale reformelor, ulterior primitoare de subvenţii generoase, privite cu respect şi admiraţie de elitele europene. Începând însă cu un anumit moment, acest statut de „copil teribil” pare a fi permis şi apariţia unor capricii. Se pare că, pentru Ungaria, odată ce recuperarea de prosperitate a fost realizată, o agendă diferită a început să iasă la suprafaţă, iar discursul politic al liderilor maghiari a început să se schimbe.

Primul gând ar fi acela că opţiunile ideologice ale guvernului Orban explică o asemenea repoziţionare. Din această perspectivă, nu Viktor Orban s-a schimbat ci Uniunea Europeană a făcut-o. Astfel, liderul politic maghiar ar fi devenit nemulţumit de schimbările produse în principiile şi politicile europene din ultimii ani. Ceea ce, detaşat vorbind, nu pare a fi valid.

Traiectoria europeană din ultimii 15 ani era cunoscută de mai demult. Nu a avut loc nici o revoluţie politică la nivelul european. Ba, din anumite perspective, chiar nu a evoluat la nivelul aşteptărilor existente la acele momente. Uniunea Europeană nu s-a schimbat, spun unii, deşi ar fi trebuit să o facă. Aşa că, de fapt, apare dilema: de ce, după ce ai cumpărat un apartament la bloc, eşti nemulţumit de bloc în ansamblul său? De ce să vrei să schimbi arhitectura blocului pe care o ştiai deja în momentul în care te-ai mutat acolo? Mai logic ar părea că, dacă nu îţi mai place blocul, vinzi şi te muţi în alt bloc.

Platforma politică a lui Viktor Orban pare a se baza pe ceea ce domnia sa a calificat drept un conservatorism creştin naţionalist. Dar care a fost formulat într-un mod aparent original drept „democraţie iliberală”. Discursurile sale sunt pline de apelurile la istoria şi particularismul maghiar, care este într-o stare de asediu din partea politicilor europene. Până la urmă, această platformă pare a avea inconsistenţe majore, ireconciliabile intern. Ele amintesc în mod clar de retorica comunistă, cea mai ipocrită, falsă şi manipulativă dintre toate discursurile politice. „Democraţia iliberală” a domnului Orban nu este decât pe acelaşi palier şi în aceeaşi logică cu „centralismul democratic” bolşevic, cu „dictatura maselor”, cu „democraţie internă a partidului unic” şi multe altele din aceeaşi gamă. Conştient sau nu, asumat sau nu, discursul lui Viktor Orban are acelaşi ADN cu cel al ideologilor comunişti împotriva cărora a luptat la un moment dat. Cu deosebirea că egalitatea şi valorile proletare sunt înlocuite cu naţionalismul etnic şi valorile tradiţionale, oricare ar fi definiţia lor. Şi, bineînţeles, ca şi în cazul politicienilor marxist-leninişti, Viktor Orban şi platforma sa politică ajung să cadă în cele mai ipocrite situaţii. Căci cum ar putea fi definite:

- a beneficia de o bursă Soros la Oxford şi a ataca acelaşi individ pentru agenda sa globalistă;

- a critica Uniunea Europeană pentru valorile sale dar a fi nemulţumit când fondurile europene nu sunt disponibile;

- a critica drepturile minorităţilor LGBT dar a avea alături, în FIDESZ, un lider LGBT.

Căci a fost cu adevărat un caz ciudat ca europarlamentarul maghiar Jozsef Szajer, unul dintre liderii FIDESZ până în 2020, să fie amendat de poliţia belgiană pentru participarea la o petrecere în timpul pandemiei, alături de alţi 25 de bărbaţi (şi nici o femeie). Că domnia sa nu a optat pentru o asemenea orientare sexuală la cei aproape 60 de ani pare a fi o ipoteză realistă. Faptul că orientarea sa sexuală ar fi trebuit să fie cunoscută la nivelul conducerii de partid şi de stat maghiare pare a confirma „falimentul moral al FIDESZ” (conform lui Andreas Fekete-Gyor, unul dintre liderii opoziţiei maghiare de la acel moment). 

Dar, evident, este sarcina electoratului maghiar de a accepta sau penaliza o asemenea platformă, consistentă sau nu, bazată pe valori reale sau nu, ipocrită sau nu. Ceea ce este de interes pentru alţii şi are o miză pentru ei este aplicarea poziţiei ideologice a lui Viktor Orban la relaţiile internaţionale şi la contextul geopolitic regional. De unde cazul curios ia amploare iar caracterul său ciudat devine periculos.

Diplomaţia ungară a adoptat „o servire à la russe”

Ungaria s-a consacrat în ultimul deceniu drept promovând o politică externă care ar putea fi definită drept realist-oportunistă. Membră a Uniunii Europene şi a NATO, a dezvoltat o apropiere diplomatică manifestă faţă de Federaţia Rusă şi Republica Populară Chineză. Până la urmă, diplomaţia este oportună faţă de orice alt partener din această lume însă, dincolo de diplomaţie, „angajarea” intră într-un alt domeniu.

Prin poziţia favorabilă Federaţiei Ruse, guvernul Orban s-a distanţat faţă de cel ce părea a fi cel mai apropiat aliat al Ungariei în afacerile europene: Polonia. Ungaria şi Polonia au mers mână de mână în multe din disputele cu Bruxelles. Ceea ce ar părea că le transformă în aliaţi naturali. Cu toate acestea, Războiul din Ucraina a scos la iveală nu disensiunile dintre cei doi dar mai ales incoerenţa poziţiei lui Viktor Orban: în acelaşi timp un naţionalist care este favorabil unui regim politic (Federaţia Rusă de astăzi) care, dincolo de discurs, desconsideră naţionalitatea (vezi Ucraina, vezi Belarus, etc.), un conservator european care optează pentru centralismul euro-asiatic faţă de libertăţile comunităţii euro-atlantice. Accidental sau nu, deliberat sau da, Ziua prieteniei maghiaro-poloneze din 23 martie 2022 a fost amânată datorită crizei din Ucraina. Asta după ce prim-ministrul Poloniei a călătorit cu o săptămâna înainte cu trenul la Kiev pe când, doar cu o lună înainte, pe 1 februarie, prim-ministrul Ungariei dădea mâna cu Vladimir Putin la Moscova. În consecinţă, Viktor Orban preferă menţinerea unei anumite poziţii faţă de Moscovei sacrificând relaţia cu Varşovia. Ceea ce este ciudat din punct de vedere ideologic.

Dacă ignorăm ideologia însă, ar putea avantajele economice să explice poziţia particulară a guvernului maghiar? Din acest punct de vedere, guvernele Orban au pariat după 2010 pe o economie bazată pe energie ieftină, importată din Federaţia Rusă. Şi există un succes în acest sens în măsura în care guvernele Orban au primit întotdeauna concesii de la Gazprom: în termeni reali, de paritate a puterii de cumpărare, energia are în Ungaria unul dintre cele mai reduse preţuri din Uniunea Europeană. Aceste preţuri scăzute par a fi stat la baza popularităţii FIDESZ în materie de politici economice şi standard de viaţă al cetăţenilor maghiari. Dar apare o mare întrebare şi evident o dilemă profundă: care sunt costurile? După cum spune o butadă economică, „nu există niciodată un prânz gratuit”. Mai mult, dacă eşti dependent de un furnizor într-o asemenea măsură (circa 80% din consumul de gaze naturale din Ungaria are ca sursă Federaţia Rusă), de ce doreşti să îţi bazezi şi producţia de energie nucleară pe acelaşi furnizor? Respectiv contractul de peste 10 miliarde de euro dintre Ungaria şi ROSATOM pentru a construi şi dezvolta Centrala nucleară de la Paks? Orice individ, ca să nu mai vorbim de un guvern raţional ca cel al unei ţări dezvoltate precum Ungaria, ştie foarte bine că o asemenea super-dependenţă economică nu poate prevesti nimic bun. Diversificarea ar permite reducerea riscurilor şi existenţa a mai multe opţiuni, conferind o putere de negociere mai bună. Dar, poate, este o opţiune care îşi propune să dovedească Moscovei că poziţia favorabilă nu este un accident sau manifestarea unui oportunism. Promovarea dependenţei este un semn de angajament.

Dar dacă avantajul economic este cel care îl motivează în mod fundamental pe liderul maghiar, poziţia sa pro-rusă precum şi relaţionarea tot mai dificilă cu Bruxelles par a îl pune în poziţia de a alege, de fapt, între avantajele economice oferite de Europa şi avantajele economice oferite de către Federaţia Rusă. Balanţa pare a fi clară în favoarea Pieţei Comune Europene, deşi opţiunea de „a avea în acelaşi timp o prăjitură şi a o şi mânca” ar fi fost ideală, cel puţin pentru unii. Ori, în acest context, apare o întrebare absolut legitimă: de ce să optezi pentru avantajele energetice ale unei economii post-sovietice în locul unor avantaje economice ale unei economii libere comune europene? De ce avantajele economice ruseşti sunt mai de preţ decât cele europene?

Ceea ce ne duce la o concluzie imposibil de evitat: nici ideologia şi nici avantajele economice nu primează în filozofia politică a domnului Viktor Orban. Prin urmare, cum mai poate fi explicată poziţia sa în relaţiile internaţionale? Răspunsul nu poate fi decât unul grav: revizionismul teritorial.

O singură etichetă sintetizează Rusia lui Vladimir Putin: revizionismul teritorial

Vladimir Putin a fost singurul lider al unei mari puteri internaţionale care după sfârşitul Războiului Rece a dovedit că este dispus să utilizeze instrumentul militar în scopuri teritoriale. Altfel spus, o abordare geopolitică. Federaţia Rusă este singura mare putere pe plan internaţionale care a încercat şi a acţionat în mod concret pentru a schimba graniţele într-un sistem de drept internaţional al cărui garant ar fi trebuit să fie, conform statutului de membru permanent al Consiliului de Securitate. Dincolo de alte aventuri sau războaie îngheţate în spaţiul fostului URSS, ocupaţia militară a Crimeii şi estului Ucrainei în 2014 a dovedit acest lucru, alături de situaţii precum Transnistria, Osetia, Abhazia, etc. În mod cu totul paradoxal, nici măcar Uniunea Sovietică nu a încercat acest lucru: bineînţeles, a invadat şi a schimbat regimuri politice în multe ţări dar nu a avut în vedere modificări de graniţe în timpul Războiului Rece. Generalii sovietici şi liderii comunişti de la Moscova au fost conştienţi că nu există argumente suficient de tari. Iar groapa săpată altuia se poate îndrepta împotriva ta.

Din acest punct de vedere, regimul Vladimir Putin se individualizează într-un mod spectaculos în ordinea internaţională de după Al Doilea Război Mondial. Este, de fapt, singurul regim revizionist contemporan care controlează o mare putere militară. Care şi-a propus şi încearcă să schimbe graniţele recunoscute internaţional. Paradoxal, totul într-o societate internaţională al cărei garant ar trebui să fie şi într-o lume în care statul Federaţia Rusă are, de departe, cea mai mare suprafaţă. Într-un alt scenariu pentru Federaţia Rusă, bogăţiile majore ale acestui teritoriu i-ar fi permis societăţii ruse să devină una dintre cele mai prospere – dacă nu cea mai prosperă – din lume, care ar fi depăşit lejer cazurile ţărilor din Golf sau al celor scandinave. Poate peste una sau două generaţii.

Revenind însă la prezent, nu există nici un alt lider politic internaţional al unei ţări semnificative care să fi făcut cadou unui oficial al unei ţări o hartă care viza teritoriul unei alte ţări. Vladimir Putin, în 2017, a făcut cadou lui Igor Dodon o hartă a principatului istoric al Moldovei care includea bineînţeles şi jumătatea din România: „jumătate din România de azi este, de fapt, Moldova”. Este ca şi cum ar fi făcut cadou cancelarului Germaniei harta anexă la Pactul Ribbentrop-Molotov prin care Polonia era împărţită în două. Iar actul din 2017 nu a provocat nici o reacţie nicăieri, deşi era un atentat propagandistic la un stat membru NATO.

Dacă ne uităm pe harta Europei de Est, poziţia geopolitică a României este mult mai incomodă pentru un stat ca Federaţia Rusă decât, de exemplu, poziţia geopolitică a ţărilor baltice sau a Poloniei. Controlând ţările baltice, ajungi la Marea Baltică, acolo unde eşti deja. Controlând Polonia, ajungi la Germania, cu care deja poţi discuta în mod direct. Controlând teritoriul românesc, ajungi la spaţiul balcanic şi pui o mână pe umărul Bulgariei. Şi faci eventual acest lucru oferind tuturor o bucată din mămăliga românească, aşa cum Vladimir Putin îi invita recent pe vecinii Ucrainei (inclusiv România) la nimic altceva decât o împărţire teritorială a acesteia. Ceea ce este, pentru Ungaria, „o întâlnire a minţilor”.

Din această perspectivă, Vladimir Putin constituie o atracţie pentru toţi revizioniştii din lume, şi mai ales pentru cei din Europa de Est, precum pare a fi liderul de la Budapesta. Pentru Viktor Orban, apropierea de regimul Putin nu pare a fi decât o speranţă neformulată explicit de a juca, cândva, undeva, cartea unei Ungarii cu alte graniţe. Dacă este să asumăm raţionalitatea actorilor politici pe scena internaţională şi consistenţa în acţiunile lor, o altă explicaţie nu există.

Ceea ce, pentru România, este o conştientizare tardivă, dureroasă dar implacabilă. Care necesită nişte repoziţionări. Care demitizează decenii de discursuri politicoase şi amabilităţi: colegi de Club, parteneri în securitate, asociaţi în prosperitate, etc. etc. Întâmplător sau nu, această poziţionare maghiară manifestată prin liderul Viktor Orban se produce la Budapesta atunci când România pare că începe să ajungă din urmă Ungaria atât în NATO cât şi în Uniunea Europeană. Altfel spus, ar fi o supremă ipocrizie ca regimul Orban să fi jucat oportunist cartea euro-atlantică doar atât timp cât România era pe dinafară. Atunci când Bucureştiul s-a alăturat Clubului, Clubul şi-a pierdut atractivitatea. 

Dacă aceste consideraţii se confirmă, Ungaria sub regimul Viktor Orban ar trebui să părăsească (voluntar sau nu) Uniunea Europeană şi NATO, aşa cum Federaţia Rusă ar trebui să părăsească Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite (tot voluntar sau nu). Nu poţi fi membru al unei organizaţii pe care o sabotezi din interior. Sau dacă termenul de „sabotare” poate fi cam aspru, cel de „lipsă de încredere” ar fi un minim. Pe care o foloseşti pentru a atinge obiective implicite incompatibile cu cele formulare explicit.    

În 2015, domnul Viktor Orban declara într-un discurs public: „trăim într-o lume ipocrită”. Dilema este dacă, prin ceea ce faci, ca lider politic, măreşti ipocrizia din această lume sau, în cazul în care nu o poţi reduce, măcar te străduieşti să o menţii la acelaşi nivel. În caz extrem, domnul Viktor Orban ar putea fi calificat drept un frate politic mai mic al domnului Vladimir Putin, mai stilat, mai manierat, cu glume mai bune, cu mai mult succes la audienţă. Dar, în esenţă, cu acelaşi ADN politic.

A trecut oare domnul Viktor Orban Rubiconul? A părăsit democraţia şi legalismul către aventurism politic şi autocraţie? Perioada imediat următoare ne va demonstra sau infirma acest lucru.