Cum valorifică marile puteri experienţa operatorilor de forţe pentru operaţii speciale (FOS). Este privatizarea armatelor o soluţie?

Ce fac americanii?

Acum ceva mai mult de un an unii oficiali americani se temeau că preşedintele Trump ar putea să fie de partea lui Erik Prince, fost membru al US Navy SEAL şi fondator al controversatei firme private de securitate Blackwater (redenumită de cel puţin două ori, în prezent Academi) în demersurile repetate ale acestuia de a convinge administraţia americană de necesitatea ”privatizării” războiului din Afganistan. Pe fondul frustrărilor preşedintelui american legate de rezultatele aparent slabe ale strategiei americane în Afganistan, confirmate, de altfel, în concluziile celui de-al 40-lea Raport trimestrial al Inspectorului General Special al SUA pentru Reconstrucţia Afganistanului (Special Inspector General for Afghanistan Reconstruction - SIGAR), dat publicităţii la sfârşitul lunii iulie 2018. Încercând, cumva, să speculeze o nouă fereastră de oportunitate, în luna august, Prince a început o nouă campanie de promovare a ideii lui îndrăzneţe de a ”privatiza” războiul din Afganistan.

În mare, planul lui este de a înlocui, cu costuri semnificativ mai mici, susţine Prince, misiunile pe care le desfăşoară militarii americani în Afganistan cu activităţi de consiliere şi însoţire în misiune a Forţelor naţionale de securitate şi apărare afgane, de către companii private de securitate care angajează, în principal, veterani foşti membri ai forţelor pentru operaţii speciale (FOS). Companiile private de securitate ar lucra, conform planului lui Prince, pentru un trimis special pentru război al SUA care ar trebui să raporteze direct preşedintelui american. În luna septembrie, The MIlitary Times^[2] a publicat un articol cuprinzător în care a prezentat schiţa planului de 5,5 miliarde USD anual al lui Prince.

Dar cine este Erick Prince^[3]? Aşa cum se prezintă el însuşi, este un antreprenor american, filantrop, veteran militar şi investitor privat cu interese de afaceri în Africa, Europa, Orientul Mijlociu şi America de Nord în domeniul logisticii, serviciilor de aviaţie, producţiei, dezvoltării resurselor naturale şi energiei şi director executiv şi preşedinte al companiei Frontier Services Group, din anul 2014. El este fondatorul şi preşedintele Frontier Resource Group, o companie de capital, privată, activă pe întreg continentul african în domenii precum explorarea, mineritul şi dezvoltarea energetică. Prince este fondatorul Blackwater, companie globală de securitate privată, pe care a vândut-o în 2010, după ce a crescut cu succes compania, pe parcursul a mai mult de un deceniu, în principalul furnizor de soluţii globale de securitate şi logistică pentru Guvernul Statelor Unite şi alţii. În plus, afaceristul a achiziţionat Presidential Airways în 2003 şi a crescut-o dintr-o operaţiune cu un singur avion într-o afacere globală de logistică şi aviaţie, cu peste 70 de aeronave cu aripă fixă şi rotativă care operează în Africa, Orientul Mijlociu şi America de Nord, pe care a vândut-o în 2010. A servit în Armata SUA ca ofiţer Navy SEAL până în anul 1996 şi este fratele Secretarului pentru Educaţie al SUA, Betsy DeVos.

Uitându-ne la câte sute de miliarde de dolari (aproape 1 trilion USD) s-au cheltuit în ultimii 17 ani cu războiul din Afganistan, astfel de soluţii par a fi eficiente, cel puţin din perspectiva costurilor financiare. Dar întrebarea este: chiar a făcut cineva o analiză pertinentă de rentabilitate, costuri-beneficii, în acest sens? Prince susţine, potrivit The Military Times, că poate executa această misiune cu un buget anual de 3,5 miliarde USD pentru contractori, aeronave, depozite pentru logistică şi spitale de campanie şi încă aproximativ 2 miliarde USD pentru cei 2.000 de membri FOS ai SUA care, conform planului, ar rămâne la conducerea noii misiuni, ar asigura capabilităţile unilaterale (cel mai probabil sub umbrela Operaţiei americane Freedom’s Santinel) de executare a acţiunilor directe (una din misiunile FOS^[4]) şi ar urmări asigurarea calităţii de către elemente contractate. Am putea deduce, în consecinţă, că, de fapt, nu este vorba chiar de o ”privatizare” totală a contribuţiei SUA în Afganistan, ci, mai degrabă, de o reducere semnificativă a amprentei forţelor militare proprii în teatrul de operaţii.

Ideea de ”privatizare”, deşi interesantă şi care merită a fi luată în calcul, până la un anumit punct, va avea de înfruntat multe bariere morale, dar mai ales juridice. Nu trebuie să uităm că SUA este parte a unei coaliţii conduse de NATO în Afganistan şi operează în baza unui acord de securitate, aşa numitul Status of Forces Agreements (SOFA) încheiat între NATO şi Afganistan. În general, SOFA precizează cadrul legal în care personalul forţelor armate ale unei ţări operează într-o ţară străină, stabilind modul în care legile naţionale ale naţiunii gazdă se aplică personalului ţării străine, pe timpul staţionării şi operării pe acel teritoriu. Una din cele mai importante probleme abordate de un astfel de acord este cea a dreptului ţării gazdă de a exercita jurisdicţia penală asupra personalului străin care operează pe teritoriul său, dar fără a afecta sau diminua dreptul inerent de apărare al părţilor în temeiul legii războiului.

Potrivit NATO SOFA^[5] în vigoare, ”Afganistanul îşi menţine dreptul de a exercita jurisdicţia asupra contractorilor NATO şi asupra angajaţilor acestora”. Va accepta guvernul american ca cetăţenii lui, care lucrează pentru atingerea obiectivelor geo politice, geo strategice şi economice ale sale să fie supuşi unor astfel de prevederi, în eventualitatea înlocuirii amprentei forţelor sale armate de către astfel de firme de securitate private? Mulţi dintre foştii şi actualii oficiali americani se opun de aproape zece ani încoace unei astfel de idei de eventuală privatizare a forţelor armate, invocând inclusiv argumente de acest fel. În cazul contractorilor americani, aşa cum preciza fostul ambasador SUA în Afganistan (2005-2007), Ronald Neumann^[6], aceştia nu se pot afla sub nicio formă sub jurisdicţie americană în acest teatru de operaţii, ”Nu există nicio procedură pentru a-i avea [pe contractorii americani] sub legislaţia americană”.

Ca fost militar al unei ţări NATO, când vine vorba despre firme private care ar putea prelua roluri ale forţelor armate, sunt tentat să mă gândesc în termeni de capabilitate militară care, teoretic, ar trebui să aibă menirea de a executa o anumită misiune cu scopul de a obţine un anumit efect. Şi, potrivit NATO, acesta din urmă va trebui să includă următoarele noţiuni: doctrină (Doctrine), organizare (Organization), instruire (Training), echipamente (Material), conducere (Leadership), personal (Personnel), facilităţi (Facilities), interoperabilitate (Interoperability), pe care aliaţii le folosesc sub acronimul DOTMLPF. Ele sunt esenţiale pentru îndeplinirea misiunilor şi evident ridică, deodată, o multitudine de întrebări la care, cei care vor analiza şi decide, în cele din urmă, care va fi statutul unor astfel de firme private de securitate, vor trebui să găsească răspunsuri. Mai jos am să enumăr doar câteva.

Dacă şi ce doctrină vor folosi firmele private de securitate când vine vorba de ducerea acţiunilor militare la nivel strategic, operativ şi tactic? Un recent articol publicat pe RAND^[7] blog concluzionează că firmele private de securitate nu-şi desfăşoară activitatea pe bază de doctrină, ci mai degrabă pe politicile şi procedurile companiei.

Vor contribui aceste companii la procesul de planificare strategică? Ce proces de planificare operaţională vor implementa şi utiliza? În prezent, chiar dacă principala misiune a forţelor coaliţiei dislocate în Afganistan este de consiliere a structurilor de până la nivel corp de armată, sau similare şi doar a celor de FOS poate fi de consiliere, după caz, şi la nivel tactic, orice misiune ce presupune părăsirea bazei de dislocare se face pe baza aprobării unei concepţii a operaţiei (CONOP). Aceasta este practic un plan care prezintă în mod clar şi concis ceea ce comandantul forţei intenţionează să realizeze şi cum va face acest lucru prin utilizarea resurselor pe care le are la dispoziţie. El cuprinde regulile de angajare în luptă, descrie fiecare mişcare pe care o vor face trupele, precizează sprijinul de care trupele vor beneficia pentru îndeplinirea misiunilor, stabileşte măsurile de protecţie a forţei, măsurile de securitate a operaţiei, modul de executare a legăturilor de comunicaţii şi de secretizare a acestora, modul de cooperare şi sincronizare cu ceilalţi actori (forţele albastre) ai teatrului de operaţii, măsurile de contingenţă, analiza şi măsurile de minimizare a riscurilor la adresa forţei şi a misiunii, gestionarea eventualelor pagube colaterale etc. Cine urmează să aibă autoritatea şi îşi va asuma responsabilitatea aprobării unui astfel de plan?

Care ar fi locul şi rolul unei firme private de securitate în arhitectura de comandă-control (C2) de la nivelul strategic, până la cel tactic atunci când vine vorba despre organizarea pentru misiune?

Ce model al instruirii va fi adoptat atâta timp cât firmele private de securitate nu se vor supune unei doctrine, ci mai degrabă unor proceduri proprii?

Ce strategie de dotare cu echipamente va fi aplicată în condiţiile în care regulile de control al armamentelor implică o sumedenie de restricţii firmelor private şi în care oricum operarea şi asigurarea suportului logistic integrat pe durata ciclului de viaţă a sistemelor tehnice, odată cu avansul tehnologic, vor rămâne două activităţi complexe şi mari consumatoare de resurse? Cum vor avea acces la echipamente militare şi armamente şi muniţii sofisticate de luptă? Cum se va reglementa dreptul şi obligaţia de a purta uniformă, precum şi dreptul de a purta şi utiliza armament?

Scriam într-un articol^[8] mai vechi că ”pentru FOS, diferenţa dintre o operaţie de succes şi una care eşuează este, de cele mai multe ori, o chestiune de acurateţe a intelligence-ului avut la dispoziţie”. Dacă o firmă privată de securitate vrea să reproducă, la un nivel de competenţă asemănător, executarea operaţiilor speciale, va avea aceasta acces la intelligence-ul militar, de exemplu? Dacă da, există deja proceduri în acest sens pentru accesul civililor la informaţii clasificate de nivelul cerut de specificul şi importanţa, uneori strategică, a misiunilor? Sau, nicidecum într-un sens peiorativ, privatizăm şi serviciile de informaţii?

Cum se vor crea şi operaţionaliza (încadrare cu personal specializat, dotare, instruire, mentenanţă şi operare) capabilităţi de informaţii, supraveghere şi cercetare - ISR şi sprijin aerian apropiat - CAS, de exemplu? În cazul cel mai fericit în care ai dispune de platformele respective, ţi-ar lua foarte mult timp să găseşti specialişti care să le utilizeze, sau să instruieşti şi să menţii alţi potenţiali operatori. Ca să nu mai vorbim de aspectele morale şi mai ales legale referitoare la utilizarea tehnologiilor de culegere de informaţii, cum ar fi, de exemplu, ascultarea telefoanelor? Vor fi folosite capabilităţile afgane existente, ar putea replica cineva.

Păi una dintre cauzele pentru care războiul din Afganistan durează de mai mult de 17 ani este tocmai faptul că Forţele naţionale de securitate şi apărare afgane sunt deficitare la astfel de capabilităţi şi au printre altele, nevoie de sprijin chiar în acest domeniu. O spun ultimele rapoarte trimestriale SIGAR şi o spune Generalul locotenent (SUA) Kenneth McKenzie Jr.^[9] care urmează să fie numit noul comandant al US Central Command (CENTCOM).

În ceea ce priveşte conducerea, ierarhia şi personalul, militarii, în general, depun un jurământ prin care jură credinţă patriei, jură să o apere chiar cu preţul sacrificiului suprem şi se obligă să respecte constituţia, legile şi regulamentele militare. Personalul încadrat în firmele private de securitate vor face un astfel de jurământ? Dacă da, către cine? Către cel cu care are încheiat un contract de muncă, către clientul cu care firma a încheiat un contract de prestări servicii? Este acesta suficient? Cum obligi un civil care nu se află, tehnic, în situaţie de război (misiunea din Afganistan este, totuşi, una de stabilizare) să îndeplinească o misiune, chiar cu preţul vieţii? Este suficientă doar o asigurare de viaţă consistentă care să garanteze ulterior eventualilor urmaşi un trai decent? Cum va răspunde acesta când, datorită lui, misiunea s-a încheiat cu un eşec cu consecinţe grave, îi tai din salariu, îl concediezi, îl prezinţi vreunei curţi marţiale, va fi judecat după legile cărui stat, sunt acestea măsuri suficiente?

Acestea sunt doar câteva din lungul şir de întrebări la care decidenţii vor trebui să identifice răspunsuri pentru a lua, în cele din urmă, o decizie în privinţa oportunităţii ”privatizării” războiului din Afganistan, în acest caz.

La unele din aceste întrebări fondatorul Blackwater a venit cu răspunsuri interesante pe care le-a prezentat la începutul lunii septembrie 2018, pe scurt, într-un interviu exclusiv pentru The Military Times. Iată ce propune Prince:

• Încetarea misiunii NATO din Afganistan: Prince crede că firma sa privată de securitate va înlocui în totalitate forţele convenţionale NATO [de fapt ale întregii coaliţii] din teatrul de operaţii, misiunea condusă de NATO ne mai găsindu-şi rostul. Nu se ştie, totuşi, dacă membrii coaliţiei vor fi de acord cu această propunere, evident fiecare dintre ţările contribuitoare urmărind, de fapt, un interes strategic în momentul în care au decis să facă parte din misiunea Resolute Support din Afganistan;
• Înlocuirea actualilor participanţi la misiunea condusă de NATO în Afganistan: cei aproximativ 60.000 de participanţi din teatrul de operaţii (23.000 de membri ai forţei multinaţionale şi 27.000 de contractori) vor fi înlocuiţi cu o amprentă mai mică de 6.000 de contractori (60% foşti membri FOS ai SUA şi 40% foşti membri FOS NATO) şi 2.000 de membri FOS ai SUA. Prince speră, astfel, că misiunea nu va mai fi alterată de multiplele limitări şi bariere legislative (caveats) naţionale;
• Comanda şi controlul (C2): FOS ale SUA (2.000 membri) vor augmenta cei 6.000 de contractori civili, vor rămâne la conducerea noii misiuni din Afganistan, vor asigura , în continuare, capabilităţile unilaterale SUA de executare a acţiunilor directe şi ar urmări asigurarea calităţii de către elemente contractate;
• Renunţarea la activitatea de rotire (înlocuire periodică) a contingentelor: contractorii civili vor asigura continuitatea rămânând permanent alături de structurile afgane pe care urmează să le consilieze, pe o perioadă de 3 ani, renunţându-se la ciclul rotaţional al trupelor, specific structurilor militare. Membrii noii forţe private din Afganistan ar urma să beneficieze, totuşi, de 30 de zile libere după fiecare 90 de zile petrecute alături de partenerii afgani. [Rămâne, totuşi, de văzut dacă astfel cheltuielile cu personalul chiar vor scădea, presupunând că acesta va beneficia în continuare de plata drepturilor băneşti şi de decontarea cheltuielilor de transport pe durata zilelor libere];
• Aviaţie de sprijin privată: aproximativ 2.000 de contractori vor opera o flotă de aviaţie cu mijloace de evacuare medicală (MEDEVAC), de sprijin aerian apropiat (CAS) şi elicoptere şi vor gestiona activităţile specifice în cadrul a două spitale de campanie model occidental care vor trata inclusiv soldaţii afgani răniţi [Fără astfel de capabilităţi puse la dispoziţie, rata de succes în atragerea, recrutarea şi retenţia personalului veteran FOS va fi foarte scăzută];
• Micşorarea considerabilă a costurilor: Prince susţine că poate executa această misiune cu un buget anual de aproximativ 5,5 miliarde USD. Mai exact, 3,5 miliarde USD pentru contractori, aeronave, depozite pentru logistică şi spitale de campanie şi aproximativ 2 miliarde USD pentru cei 2.000 de membri FOS ai SUA [Cred că doar un proces neutru şi cuprinzător de audit ar putea confirma dacă aceste costuri au fost estimate corect.];
• Asumarea răspunderii: contractorii şi forţele armate vor face obiectul Codului uniform al justiţiei militare şi al legii afgane [Greu de crezut că, în special pentru militarii americani de FOS, administraţia SUA va accepta o astfel de propunere]. Fiecare aeronavă ar avea la bord, de asemenea, un membru al echipajului afgan, care ar fi cel care execută focul cu muniţie reală, nu contractorul. "Un element JAG [Judge Advocate General], similar cu cel alocat în prezent forţelor armate ale SUA, ar avea jurisdicţie asupra contractorilor SUA şi din străinătate. Orice investigaţii şi procese vor fi efectuate în Afganistan. Orice încarcerare efectuată de către ţara lor de origine, sau de cetăţenie, ori de către SUA pentru cetăţenii americani, ar fi acceptabilă”, spune Prince;
• Asigurarea tratamentului medical şi recuperare pe termen lung în caz de vătămare corporală: în opinia lui Prince, pentru contractori, aceasta se va face în baza legislaţiei americane (Defense Base Act insurance) care acoperă costurile tratamentului medical complet, evacuării şi salariilor pierdute.

Ideile par interesante şi merită să fie luate în calcul, dar, aşa cum am menţionat deja, analiza  oportunităţii eventualei ”privatizări” a războiului din Afganistan va trebui să fie mult mai profundă şi să includă toţi actorii interesaţi în rezultatele unui astfel de proiect, iar în termeni de interese strategice acesta ar trebui să aibă un ”business case” foarte solid. Problema este că în cadrul oricărui proiect, diferiţii actori au şi îşi urmăresc propriul ”business case”. Unul dintre aceştia este Prince, un antreprenor de succes (chiar dacă controversat) care, în ultimii ani, şi-a prezentat în numeroase rânduri punctul de vedere încercând să influenţeze în favoarea sa o decizie finală.

Ce fac ruşii?

În tot acest timp, ruşii pare că au studiat şi au găsit unele soluţii la întrebările de mai sus. Şi existenţa unei firme precum Wagner Group, firmă privată de securitate care a fost activă în Ucraina şi Siria, dislocată în aşa numita ”zonă gri”, chiar şi cu ultimele ei insuccese din Siria din anul 2018, pare să dovedească acest lucru.

Într-un articol intitulat ”’Continuing War by Other Means’: The Case of Wagner, Russia’s Premier Private Military Company in the Middle East”^[10], Sergey Sukhankin menţionează că scriitorii şi teoreticienii militari ruşi au dezvoltat o înţelegere a firmelor private de securitate care diferă în mod esenţial de perspectiva occidentală şi anume, în contrast cu opiniile occidentale, pentru Rusia, aceste firme ocupă o poziţie egală cu forţele armate regulate în spaţiul de luptă şi joacă un rol din ce în ce mai important într-o zonă de conflict. Mai mult, se pare că, statul este, de fapt, principalul actor interesat şi coordonator al activităţilor firmelor private de securitate.

Potrivit articolului, Wagner Group are un comandant suprem, fost şef al GRU, are acces la tehnicile de instruire şi la resursele folosite de forţele militare ruseşti, operatorii sunt dotaţi cu armament uşor de infanterie de ultimă generaţie (unele rapoarte menţionează chiar şi că au avut la dispoziţie tancuri T-72, lansatoare de rachete BM-21 Grad, precum şi a obuziere cal. 122 mm D-30). Înainte de dislocarea în teatru, personalul parcurge o etapă de instruire cuprinzătoare cu durata de 2 luni în baza Molkino a Brigăzii 10 Forţe speciale a GRU (modernizarea recentă a site-ului a fost finanţată de Ministerul Apărării al Rusiei).

Arhitectura de C2, însoţită de diviziunea clară a funcţiilor şi responsabilităţilor în cadrul Wagner Group, urmează un model inspirat din structura Forţelor armate ale Rusiei cu o structură organizatorică ce-i permite executarea de misiuni ofensive sau operaţii efectuate de obicei de forţele armate obişnuite, permiţând Moscovei să se bazeze, în continuare, pe mijloace neliniare de război şi să poată utiliza în mod frecvent pârghia “negării plauzibile”.

În loc de concluzii

La numai o zi după ce Secretarul SUA al apărării, Jim Mattis (care se opune creării unei forţe militare private în Afganistan), a cerut luni (04.12.2018) comunităţii internaţionale să ajute la sfârşitul războiului din Afganistan, viitorul comandant al USCENTCOM (General locotenent SUA Kenneth McKenzie Jr.) a confirmat congresmenilor că nu are nicio idee despre când ar putea trupele americane să se retragă complet din Afganistan, susţinând că Forţele naţionale de securitate şi apărare afgane sunt încă, în mare măsură, dependente de sprijinul coaliţiei pentru misiunile de luptă pe care le desfăşoară în întreaga ţară.

Într-un recent interviu acordat publicaţiei The Washington Post, Preşedintele american Donald Trump a apărat prezenţa militară americană continuată în Afganistan, ca fiind critică pentru securitatea naţională şi a promis că va vizita trupele americane staţionate acolo "la momentul potrivit”^[11].

Într-un astfel de context, în care până şi Preşedintele american şi-a nuanţat poziţia faţă de prezenţa SUA în Afganistan şi în condiţiile în care o serie de politicieni, diplomaţi şi organizaţii non-guvernamentale (de exemplu Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului - Human Rights Watch^[12]) se opun cu determinare unui proiect de ”privatizare” a războiului din Afganistan, şansele de succes ale unui astfel de proiect par să fie destul de reduse.

Urmărind îndeaproape situaţia şi remarcând rezultatele nu tocmai mulţumitoare în urma contribuţiei SUA de peste 17 ani din Afganistan, ce a necesitat costuri totale de aproape un trilion USD, Prince a văzut imediat oportunitatea de afaceri şi ca orice antreprenor vizionar încearcă să o exploateze pentru maximizarea profitului.

Modul diferit în care Rusia priveşte şi testează în conflicte militare firme private de securitate precum Wagner Group (care s-a extins la nivel global fiind prezentă deja în Sudan şi Republica Centrafricană) ne pot oferi câteva perspective despre rolul pe care astfel de actori l-ar putea juca în domeniile apărării şi securităţii în viitor.

Dacă propunerile de proiecte de privatizare a armatelor vor avea un ”Business case” solid, politicienii vor accepta costurile, riscurile şi beneficiile aferente, iar societatea în ansamblul ei (mă refer doar la societăţile democratice) va recunoaşte legitimitatea firmelor private de securitate ca actori importanţi ai domeniilor apărare şi securitate, atunci vom vedea, cel mai probabil, inclusiv armate private legale (care vor putea fructifica experienţa operaţională şi abilităţile unor foşti membri de FOS) care nu vor mai avea ataşată de gât eticheta ”mercenari”.