Cum se citesc bugetele militare

Câteva generalităţi ajutătoare

Cât costă războiul? Dar pacea cât costă? Se poate discuta în termenii cauză-efect şi în domeniul bugetelor militare? Sunt doar câteva din întrebările care se pun de fiecare dată atunci când se discută despre nivelul, procentul din PIB, justificarea cheltuielilor militare naţionale. Sunt întrebări la care răspunsurile nu sunt simple, pentru că nu este doar o teorie a cifrelor, a capitolelor bugetare, este vorba, în primul rând, de nivelul ameninţării militare, de decizie politică, de asumare strategică şi, mai ales, de portofelul naţional.

Unele state cheltuie mult pentru apărare pentru că au de unde. Altele, pentru că nu au de ales. În cazul primelor, cheltuielile militare contribuie la stabilitatea economică. În celălalt caz, o şubrezesc. Paradoxal, democraţiile sunt mai cheltuitoare când e vorba de nivelul sumelor investite dar mai exacte cu direcţia acestora, iar dictaturile, mai strânse, de nevoie, la lungimea curelei bugetare dar mai risipitoare cu ceea ce au.

Creşte bogăţia globală, cresc şi cheltuielile militare. Deşi, în prezent, sunt mult mai multe şi mai puternice organisme internaţionale de securitate care ar trebui să asigure prevenţia sau, cel puţin, să permită dialogul pentru evitarea conflictelor, banii de culoare kaki se imprimă în cantităţi din ce în ce mai mari. Conform unui studiu realizat la Uniunea Europeană, cheltuielile militare globale au fost de aproximativ 1,7 trilioane de dolari anual, în perioada ultimilor 10 ani. În anul 2017, au ajuns la 1,74 trilioane de dolari, creşterea de 1.1% faţă de 2016 provenind în special de la surplusurile bugetare militare ale Chinei, Indiei şi ale unor state din Orientul Mijlociu.

Asia şi Oceania au înregistrat, pe ansamblu, o creştere permanentă a cheltuielilor militare constantă în ultimii 29 de ani. Media Chinei a fost de 5,6%, cea a Indiei de 5,5%. China cheltuia acum 10 ani, 5,8% din totalul alocaţiilor militare internaţionale. Astăzi a ajuns la 13%.

Conform Stockholm International Peace Research Institute  / SIPRI, în 2018 cheltuielile militare globale au ajuns la 1,822 trilioane de dolari. O creştere şi mai accentuată faţă de anul anterior, de această dată şi ca urmare a măririi bugetului SUA. La nivel global, cheltuielile militare reprezintă 2,1% din PIB, 239 de dolari de fiecare persoană. Iar principalele „motoare” ale acestor creşteri sunt SUA şi China.

Aduc banii investiţi în soldaţi şi armamente mai multă securitate? Desigur, dar relaţia nu este întotdeauna directă, iar raportul dintre nivelul alocărilor bugetare şi cel al descurajării militare depinde de foarte mulţi factori, majoritatea politici, istorici, de aşezare geostrategică, dar şi conjuncturali. Islanda are suprafaţa de cinci ori mai mare decât cea a Israelului. Cheltuielile pentru securitate, Islanda neavând propriu-zis o armată, sunt de 0,1% (în statistici apare, deseori şi cu 0,0%) din PIB-ul furnizat de cei 300.000 locuitori ai ţării, undeva între 15 şi 20 de milioane de dolari. Israelul a cheltuit pentru armată 15,69 miliarde de dolari în 2018, cu câteva sute de milioane mai mult faţă de anii imediat anteriori, dar cu 3 miliarde mai puţin decât în perioada 2014 – 2015, pe timpul conflictului din Fâşia Gaza. În general, procentul din PIB se situează undeva între 4,5% şi 5% din PIB. Exemplul este unul extrem, dar ilustrează situaţiile diferite ale celor două state care duc la abordări diferite în modul în care îşi asigură securitatea naţională. Reflectate şi în modul în care se construieşte bugetul naţional.

Relaţia dintre cifrele bugetului şi puterea militară

Construirea bugetelor militare nu e un sport cu reguli unice, iar comparaţiile dintre mărimea acestora şi eficienţa cu care se cheltuiesc banii, cum se construieşte şi se menţine puterea propriu-zisă militară, sunt, deseori înşelătoare, irelevante.

Sunt câteva repere care permit o citire a bugetelor militare în relaţia acestora cu puterea militară naţională, dar acestea sunt doar orientative, conjuncturale:

-  nivelul brut al cheltuielilor militare este, probabil cel mai relevant în ceea ce priveşte angajamentul unui stat pentru securitatea naţională, corelat cu capacitatea economică a acestuia. Aici SUA sunt, de foarte departe, liderul mondial, cu 686.1 miliarde de dolari, conform proiectului de buget pe anul 2019, semnat de preşedintele Donald Trump;

-  procentul din PIB arată efortul intern, corelat, în general cu nivelul perceput al ameninţărilor de securitate. Poate fi, însă şi un indicator al caracterului statului, sistemului politic. Conform unor surse media nu atât de recente, Coreea de Nord cheltuie 22% din PIB-ul naţional pentru nevoile militare. Ceea ce duce bugetul militar la aproximativ jumătate din cel naţional;

-  cheltuielile cu personalul militar activ, în rezervă şi în retragere, văzute mai ales ca pondere în totalul bugetului militar. Acestea reprezintă un indicator al „sănătăţii” bugetului militar. Procentul mare al acestor cheltuieli în bugetul militar poate indica multe: o bună salarizare a personalului militar, dar în concordanţă cu restul societăţii, sau un nivel ridicat al veniturilor pentru militari, pentru a le câştiga loialitatea, chiar dacă restul angajaţilor nu beneficiază de aceleaşi drepturi. Mai poate indica existenţa unui organism militar supradimensionat, moştenit sau creat. În unele state din Orientul Mijlociu sau Africa, structurile militare sunt rezervate unor categorii de populaţie, permit încadrarea, într-un mediu controlat, a zeci de mii, sute de mii de oameni;

-  cheltuielile pentru achiziţii de tehnică nouă, pentru investiţii, pentru noi sisteme de armament. Statele mari producătoare de armament sunt şi cele care îşi dotează propriile armate cu tehnica cea mai nouă. Tot ele sunt şi cele care respectă, în linii generale, ciclurile de viaţă ale diferitelor echipamente şi tehnologii. Tot ele sunt şi cele care au o anumită constanţă în echipare şi dotare. Celelalte, cum dă bugetul, era să zic zarul: dacă e o urgenţă naţională, o oportunitate politică sau un lobby bine direcţionat, sumele pentru noi echipamente se găsesc. Se fac datorii, se impun taxe pentru a le plăti. Unele sisteme de arme, considerate „de lux”, sunt rezervate doar celor pentru care mirosul banilor este apropiat de cel al petrolului. Puţine state îşi fac strategii de dotare pe termen lung pe care să le şi respecte. Tot destul de rare sunt cazurile în care există un consens politic pentru dotarea armatei. În Danemarca, Acordul pentru apărare pentru anii 2018 – 2023 este semnat de reprezentanţii tuturor partidelor reprezentate în parlament şi este respectat la literă şi procent, indiferent care va fi culoarea politică a executivului în perioada de cinci ani care urmează. Este o procedură utilizată de decenii pentru a asigura continuitate şi consens politic pe problemele apărării daneze. În alte părţi, achiziţiile de tehnică militară sunt la capitolul „liber impuse”, dependenţa politică şi militară a cumpărătorului de furnizor creând relaţii de condiţionalitate şi subordonare. Cele mai multe sisteme şi echipamente diferite de arme sunt în state care, teoretic, îşi permit mult mai puţine;

-  nivelul achiziţiilor din industria militară naţională. Produsele naţionale sunt desigur mai ieftine decât cele importate. Teoretic. Sunt state nu foarte relevante militar, cazul Suediei, care continuă să aibă o industrie naţională de apărare cu rezultate deosebite. Relaţia dintre armată şi industria de apărare este simbiotică, performanţa uneia se reflectă la cealaltă. Dar o industrie naţională de apărare este o bijuterie prea scumpă pentru multe state iar, uneori, încurajarea ei nu are rezultatele tehnologice sperate. Bugetul militar naţional este pârghia cea mai importantă a existenţei acestei industrii, uneori singura;

-  procentul acordat cercetării în domeniul noilor tehnologii militare. În statele puternice, dezvoltate economic, cu economie de piaţă, cercetarea militară nu este monopolul structurilor militare, dar este strâns legată de acestea. Această elasticitate concurenţială permite reducerea cheltuielilor centralizate, dar induce şi o anumită duplicare a eforturilor. Rezultatul este însă unul pozitiv pentru menţinerea specialiştilor, oferă militarilor posibilitatea de a alege. Există şi un dezavantaj al acestei situaţii: eforturile nu sunt concentrate pe unul sau doar câteva proiecte majore, ceea ce e un handicap atunci când la capătul celălalt al mesei de şah se aşază, de exemplu, China. Atunci când toate energiile, fondurile, mijloacele se concentrează pe un număr redus de domenii şi proiecte, dar cu mare impact strategic, rezultatele sunt superioare. Condiţia este ca aceste obiective să fie alese astfel încât să fie în direcţia evoluţiilor tehnologice internaţionale. Cazul tehnologiei 5G este un exemplu în acest sens. Şi, probabil, nu va fi ultimul;

-  sumele acordate activităţilor de instrucţie şi antrenament, relevante mai ales pentru categoriile de personal care constituie structurile de bază ale armatelor, forţele de reacţie, unităţile terestre, de aviaţie şi navale care sunt cele nominalizate pentru a primi primele botezul focului. Războaiele prezente nu mai au durata celor de acum câţiva ani, de acum câteva decenii. Ele se câştigă în primele ore, în primele zile, de către acele forţe pregătite să acţioneze rapid şi eficient. Puţine ţări îşi permit să aibă forţe dislocate permanent în afara teritoriului naţional. Şi mai puţine se antrenează direct, prin operaţii de intervenţie pe diferite meridiane ale globului. Dislocările la distanţă sunt costisitoare, implică o logistică expediţionară, structuri elastice şi foarte bine echipate. Spiritul combativ se câştigă în acest gen de dislocări şi în operaţii desfăşurate cât mai aproape de realitate. Cum este cazul intervenţiei Rusiei în Siria. Cum este cel al Franţei cu dislocările ei aproape permanente în Africa Maghrebiană. Cum nu se întâmplă cu majoritatea statelor europene, membre NATO sau nu, a căror instrucţie militară menţine ritualul unor dislocări sezoniere în poligoane încorsetate de restricţii ecologice şi ştachete politice circumstanţiale;

-  sumele cheltuite pentru menţinerea, întreţinerea şi îmbunătăţirea infrastructurii de apărare, a unităţilor şi bazelor militare, interne sau, eventual, dislocate în afara teritoriului naţional. Pentru sistemele militare „tradiţionaliste”, bugetofage, reţeaua de cazărmi şi obiective militare de toate categoriile este un labirint care poate înghite toate resursele bugetare. Modelul militar vestic este cel al unei companii, cu filiale naţionale şi externe, în care există o mare mobilitate internă şi în care angajaţii, civili şi militari, sunt apreciaţi după produsele realizate. Modelul estic era (în anumite state încă mai funcţionează) cel al unei mulţimi amorfe în care atitudinea, angajamentul contează. Chiar dacă mijloacele nu sunt pe măsură. Şi în care carierele profesionale sunt direcţionate pe linii paralele. Descrierile sunt, desigur, extrem de generale, iar evoluţiile din forţele ruse, de exemplu, demonstrează o adaptare sofisticată a modelului vestic la nevoile Moscovei. În ceea ce priveşte infrastructura externă, SUA cheltuie numai pentru bazele militare dislocate în afara graniţelor aprox. 150 miliarde de dolari. Ceva mai puţin decât întregul buget al Chinei. Sunt cheltuieli cu beneficii directe asupra securităţii naţionale. Aşa cum Rusia îşi construieşte zona tampon în fostele state sovietice, în unele state est – europene, la fel şi SUA procedează în Orientul Mijlociu. De aceea, apar şi competitori. Unii chiar de dată recentă. Baza militară chineză de la Djibouti, cea indiană din Tadjikistan (Farkhor Air Base), italiană (Djibouti), japoneză (Djibouti – se pare că nu eşti relevant ca putere militară dacă nu ai o dislocare militară în Djibouti!) sunt doar câteva exemple;

-  alocaţiile externe primite ca urmare a unor acorduri bilaterale sau de alianţă, pentru închirierea unor facilităţi militare naţionale. Pentru bugetul militar, banii vin, uneori, şi din exterior. Nu neapărat cei din închirierea unor obiective de infrastructură care s-ar putea să se ducă la alte capitole. Parteneriatele strategice sunt printre cele care consacră interese comune, care trebuie susţinute bugetar. Un studiu privind cheltuielile SUA pentru sprijinirea partenerilor externi a relevat faptul că Washingtonul sprijină structurile militare dintr-un număr consistent de state cu aproximativ 50 de miliarde de dolari. Chiar şi pentru bugetul militar al SUA este o sumă importantă. Acest sprijin are roluri multiple: de a asigura un echilibru între state aflate într-o logică regională confruntaţională, de a ţine în viaţă acorduri bilaterale sau multilaterale în care SUA au fost principalul sponsor politic şi diplomatic, de a sprijini procese de adaptare a structurilor locale, nu numai militare, la standarde internaţionale. Cel mai adesea, acest sprijin este antecamera contractelor militare pentru echipamente şi tehnologie militară. Ce se întâmplă cu banii americani, cu echipamentele militare performante achiziţionate graţie unor acorduri cu clauze avantajoase, nu este întotdeauna în logica de la Washington. Nici Egiptul nu devine mai performant în Peninsula Sinai, nici Arabia Saudită în Yemen, nici autorităţile afgane nu reuşesc să pună capăt insurgenţei talibane;

-  nivelul şi constanţa creşterii bugetului militar, tendinţa de evoluţie a acestuia. Datorită perioadei de creştere economică aproape generalizată, ca şi evoluţiilor din spaţiul euro-atlantic şi euro-asiatic, procentele acordate de către majoritatea statelor cheltuielilor militare au scăzut, chiar dacă sumele totale au înregistrat anumite creşteri. Dar evoluţii şi statistici recente tind să schimbe această tendinţă. Din cauza conflictului din Ucraina şi anexării Crimeei, Europa se simte fragilă, iar unele state din estul continentului chiar abandonate în faţa unor ameninţări cărora aliaţii lor puternici din vest par a nu le acorda atenţia pe care o merită. Dar nu e singurul element. În 2003, PIB-ul Chinei era de opt ori mai mic decât al SUA. În doar 15 ani, raportul s-a echilibrat. Beijingul şi-a permis chiar să nu crească bugetul militar în acelaşi ritm cu economia, de aceea decalajul nominal dintre bugetele militare ale Chinei şi SUA încă se menţine. Eliminând  sau reducând capitolele cu sumele destinate bazelor militare externe şi cheltuielilor de personal, există aproape o paritate între cele două construcţii bugetare. Iar tendinţa nu e în favoarea SUA.

Mai sunt şi alte repere ale construcţiei bugetare pentru apărare, dar acestea trebuie puse în concordanţă şi interpretate şi prin prisma tradiţiilor naţionale, a angajamentului popular pentru apărarea ţării. Coeziunea socială, solidaritatea populară sunt şi ele elemente, chiar determinante, care contribuie la puterea statului.

Cum arată prognozele pentru 2020, 2030, chiar 2045. Împreună cu câteva adevăruri simple

În anul 2030, se va cheltui pentru armatele lumii dublul sumei anului 2016. Aproape 4 trilioane de dolari. SUA vor depăşi un trilion (faţă de 611 miliarde în 2016), iar China va ajunge la mai mult de 700 de miliarde (faţă de 215 miliarde de dolari). Va urma India, cu ceva mai mult de 200 de miliarde (faţă de 56 de miliarde de dolari).

Asia de Est – Zona Pacificului va fi egala SUA în privinţa cheltuielilor militare încă din anul 2020. Mai departe, în anul 2045, India va fi egala bugetelor naţionale adunate ale Uniunii Europene.

Atingerea şi menţinerea nivelului de 2% pentru cheltuielile militare ale tuturor statelor membre NATO ar trebui să asigure o creştere totală de 40% până în anul 2030.

Oricât ne-ar placea să credem aceasta, economia de piaţă şi democraţia nu aduc neapărat şi întărirea coeziunii societăţii în plan politic şi social. Fără această coeziune, fondurile pentru apărare nu se transformă nici ele automat în putere militară. Este nevoie de mult mai mult decât de un discurs politic pentru a asigura consistenţa securităţii naţionale.

Chiar şi în aceste condiţii, ceea ce permite bugetul militar, atunci când este satisfăcător ca nivel, bine organizat ca structură, pus în aplicare în condiţii corespunzătoare, este să ofere doar o bază pentru construirea acestei securităţi. Restul se află în strategii pe termen lung, în consens public pentru aplicarea lor.

Evoluţiile internaţionale nu sunt întotdeauna ceea ce ne-am dori noi, aliaţii şi prietenii noştri. Tehnologiile depăşesc previziunile, iar balanţele de putere devin mai incerte.

Iar prognozele arată că aceste provocări sunt doar la câţiva ani distanţă.