Cum a ratat Donald Trump şansa de a deveni artizan al viitoarei Uniuni Europene

Comportamentul Preşedintelui Donald Trump şi modalitatea sa directă de comunicare au fost primite iniţial cu surpriză şi, ulterior, cu răceală în cancelariile europene, acolo unde s-a instalat neîncrederea referitor la soliditatea relaţiei transatlantice. În actualul mediu internaţional, un context al redefinirii identităţilor şi reformelor majore, relaţia SUA-UE ar fi putut să se poziţioneze la trena schimbărilor fundamentale conceptuale şi arhitecturale ale sistemului internaţional. Rămâne de văzut dacă „era Trump” va reprezenta momentul schimbării globale de paradigmă sau va rămâne doar momentul contestărilor globale. La scara relaţiei euroatlantice, aparent Donald Trump nu a reuşit, până în prezent, să se constituie într-un factor motivator al eforturilor actuale ale Bruxellesului de afirmare a aspiraţiilor sale strategice cu privire la rolul determinant al Uniunii Europene în cadrul viitoarei competiţii globale.

Punerea în scenă

Politica externă a Preşedintelui Donald Trump este poate cea mai criticată modalitate de gestionare a afacerilor internaţionale de către o administraţie americană de după Războiul din Vietnam. Nici măcar succesiunea de erori strategice ale Preşedintelui George W. Bush care a condus la invadarea Irakului şi aruncarea Statelor Unite în cel mai lung conflict din istoria lor, Războiul din Afganistan, nu a fost atât de mult blamată de presa mondială şi disecată în laboratoarele de analiză de securitate internaţională răspândite pe tot cuprinsul globului.

Probabil că mulţi vor spune că lumea de astăzi este cu totul diferită faţă de cea din urmă cu două decenii, marcată profund de atacurile teroriste din 11 septembrie 2001. În mod cert, lumea de astăzi este complet alta decât cea de acum trei decenii, atunci când omenirea ieşea din epoca Războiului Rece şi intra într-o nouă eră, a libertăţii, democraţiei şi prosperităţii globale. Sistemul internaţional a intrat în prezent într-o zonă de turbulenţe extreme. Întreaga construcţie de securitate şi apărare comună de după cel de-al Doilea Război Mondial este supusă contestării. Avântul liberalismului a fost frânt de forţe contrare mişcărilor globalizante, în timp ce încrederea nu mai este de mult principalul liant al negocierilor din interiorul şi din afara formatelor consacrate de dezbatere şi acord. Comportamentul agresiv al Rusiei în întreaga arie de interes strategic al Moscovei şi anexarea ilegală directă sau indirectă de teritorii pe aproape întreaga frontieră comună a Federaţiei Ruse cu arealul Nord-Atlantic au schimbat complet ecuaţia de securitate transatlantică. Violenţa continuă din interiorul lumii islamice, amplificată de coliziunea cronicizată a acesteia cu civilizaţia occidentală, a demonetizat modelele tradiţionale ale conflictului şi păcii. Proliferarea de nestăvilit a armelor de distrugere în masă şi facilitarea nefericită a accesului la resursele anihilării totale au readus ameninţarea cu extincţia nucleară în centrul agendelor de securitate. Acestora li se adaugă o pleiadă de noi ameninţări a căror înţelesuri sunt încontinuu ajustate pentru a încăpea, mai mult sau mai puţin natural, sub umbrela noi inventatei etichete a „războiului hibrid”. Explozia de noi tehnologii şi ascensiunea inteligenţei artificiale devin noi catalizatori de instabilitate, mai ales atunci când sunt agregate cu noile metode şi mijloace militare şi non-militare de impunere prin forţă a intereselor contradictorii. Erodarea ascendenţei hegemonice a Statelor Unite asupra ordinii globale a încurajat amplificarea provocărilor de securitate de tot felul venite din partea unor actori din ce în ce mai atipici şi localizaţi. Se întâmplă pe aproape întreaga falie de demarcaţie a celor două emisfere globale, pornind din Africa Subsahariană şi America Centrală şi mergând prin Asia Centrală şi de Sud, până în arhipelagurile Indo-Pacifice.

Atât relaţiile de astăzi ale Statelor Unite cu aliaţii tradiţionali, cât şi divergenţele economice şi militare cu principalii actori cu aspiraţii globale, Rusia şi China, au iscat o multitudine de controverse. Politicile Casei Albe în domenii precum comerţul internaţional, schimbările climatice, Orientul Mijlociu, Extremul Orient, Coreea de Nord şi Venezuela întreţin un flux necontenit de titluri necruţătoare ale presei de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului şi sunt trecute prin site analitice rigide pentru a întreţine concluzii contondente şi alarmiste cu privire la viitorul Statelor Unite în cadrul sistemului internaţional. Percepţia întreţinută astfel în spaţiul public cu referire la înclinaţia actualei administraţii către rezolvări ad-hoc şi punctuale ale problemelor majore de securitate, în detrimentul sau chiar în absenţa consistenţei soluţiilor specifice unei „mari strategii”, alătură astăzi Statele Unite cauzelor şi nu rezoluţiilor în cadrul dezbaterilor de securitate internaţională. Consecinţa unei astfel de recalibrări analitice se observă în multiplicarea exponenţială a premiselor de dezintegrare a modelului actual de guvernare globală, pornind de la instituţii şi instrumente, şi mergând până la principii şi valori. Sau invers.

Partitura europeană

Probabil că cel mai mare impact al actualelor transformări ale arhitecturii globale de securitate a ultimelor şapte decenii se regăseşte în dilema de stabilitate a relaţiei transatlantice. Cel puţin aşa se văd lucrurile de pe ţărmul european al Atlanticului. Ascensiunea unilateralismului pe malurile Potomacului a alimentat suspiciunile cancelariilor europene occidentale cu privire la persistenţa predictibilităţii unor decizii majore de securitate internaţională ale Washingtonului şi a continuităţii angajamentelor tradiţionale pentru asigurarea necondiţionată a apărării spaţiului Nord-Atlantic în faţa valului de noi ameninţări. Confuzia privind evoluţia relaţiei transatlantice a fost întreţinută şi de mesajele nediplomatice ale Preşedintelui Trump adresate cancelarului german Angela Merkel, Preşedintelui francez Emmanuel Macron sau premierului britanic Theresa May, cu diferite ocazii şi în diferite formate de dialog şi cooperare.

Pe acest fundal, deficitul de înţelegere şi interpretare a noilor evoluţii de securitate comună se răspândeşte cu o viteză ameţitoare în rândul aliaţilor europeni şi aduce în dezbatere teme cu anvergură de determinant pentru viitorul Uniunii Europene. Reflexiile controverselor se regăsesc în interogarea chiar din interior a rolului UE, ca întreg, în cadrul ecuaţiei transatlantice de securitate, dar şi a responsabilităţii individuale a membrilor europeni ai NATO şi UE în susţinerea efortului comun de securitate. Tonalităţile grave şi tuşele prea apăsate ale unor concluzii insuficient analizate sunt exploatate sub formă de mesaje populiste, chiar radical naţionaliste, care ascut tăişul pumnalului divizării Europei unite pentru a săpa după conturul unor frontiere statale estompate anterior sub presiunea forţelor integrării sau, şi mai periculos, după false frontiere desenate de forţe revizioniste sau secesioniste răspândite pe întreg cuprinsul Europei.

Prima victimă semnificativă a acestor mişcări tectonice a fost naţiunea britanică, prinsă în cleştele unui Brexit a cărui presupusă legitimate s-a pierdut deja în legendara ceaţă londoneză şi despre a cărui finalitate nu se poate vorbi nici măcar cu ironia umorului britanic, care de data aceasta s-a dovedit mult prea gravă pentru a fi luată în derâdere. Precedentul este creat, iar procesul poate continua pe fondul contestării vocale de către unele regimuri iliberale a democraţiei liberale ca fundament al construcţiei europene, precum şi al lipsei de coeziune în definirea ameninţărilor majore de securitate. Toate acestea nu fac altceva decât să dea credit criticilor de peste ocean cu privire la sensul pierdut al apărării comune în interiorul pilonului european al construcţiei transatlantice de securitate, în cadrul unei spirale a mesajelor contradictorii care riscă să producă fisuri iremediabile ale celei mai solide construcţii de securitate din istoria recentă.

Actualele transformări au însămânţat adânc la Bruxelles ideea dobândirii „autonomiei strategice”, pentru obţinerea de către UE a unui loc privilegiat în viitoarea arenă profund realistă a competiţiei dintre marile puteri şi a alianţelor fragile şi conjuncturale, în care competitorii vor alerga pe culoare separate, însă insuficient delimitate, existând astfel riscul major al coliziunilor pe traseul către o linie de sosire din ce în ce mai difuză şi îndepărtată. Aşa cum se întâmplă în orice mare competiţie de acest tip, lupta pentru ocuparea culoarelor centrale este acerbă. Rămâne de văzut dacă Statele Unite şi Europa vor continua să conlucreze pentru a se poziţiona, umăr la umăr, la trena noii curse, sau lunga istorie a antrenamentelor comune a ajuns la final, iar cei doi parteneri tradiţionali sunt în căutarea unor strategii individuale de pregătire pentru a face faţă noilor ameninţări.

Trump faţă în faţă cu Uniunea Europeană

Deşi mandatul Preşedintelui Trump la Casa Albă a trecut de prima jumătate, obiectivele relaţiei Statelor Unite cu Uniunea Europeană în domeniul securităţii rămân la fel de neclare ca la început. Asta nu înseamnă că nu au existat evoluţii. Unele chiar semnificative. Însă, probabil că tonalitatea şi lipsa de echivoc a unor mesaje venite dinspre Washington sau, mai plastic spus, de la bordul Air Force One prin intermediul reţelelor sociale, au surprins, au creat nelinişte, au atins coarde sensibile şi, uneori, au produs viduri de încredere şi divizare în gestionarea în comun a punctelor fierbinţi de pe agenda de securitate globală. Aşa s-a întâmplat în chestiunea reatragerii SUA din acordul nuclear iranian, a deciziei inopinate de retragere a trupelor americane din Siria, a anunţatei diminuări a prezenţei militare din Afganistan, a impunerii de tarife comerciale, a competiţiei în domeniul tehnologiilor avansate şi a protejării drepturilor de proprietate intelectuală, a summit-ului Trump-Putin şi, poate cel mai important în contextul analizei de faţă, pe tema împărţirii echitabile a costurilor pentru apărarea comună a arealului Nord-Atlantic.

Aparent, ofensiva narativă a liderului de la Casa Albă nu a întâmpinat rezistenţă pe bătrânul continent. Uniunea Europeană pare astăzi mai preocupată de problemele sale interne decât de prezenţa sa reală şi consistentă în gestionarea problemelor globale. Ritmul insuficient al creşterii economice, amplificarea tendinţelor antidemocratice, valul de nemulţumire populară revărsat pe străzile marilor capitale europene, criticile în creştere adresate din cancelariile unor state membre oficialilor de la Bruxelles sau refragmentarea obiectivelor comune în interese naţionale concurente au făcut ca UE să fie percepută din ce în ce mai puţin ca întreg, iar profilul unitar al construcţiei europene să fie privit cu răceală la Washington.

Preşedintele Trump a profitat de aproape fiecare întâlnire cu liderii europeni pentru a-i dojeni. Angelei Merkel i-a reproşat în repetate rânduri inechitatea practicilor comerciale germane în relaţia cu SUA şi aplecarea spre cooperarea economică cu Rusia. Theresei May i-a oferit sfaturi acide cu privire la modalitatea ineficientă şi lipsită de fermitate a Londrei în gestionarea Brexit-ului. Pe Emmanuel Macron l-a ironizat cu privire la iniţiativa constituirii unei armate europene, uzitând de tactica punerii de sare pe rana istoriei relaţiei franco-germane.

Contrareacţia la acest lung şir de alegaţii atipice pentru cel mai înalt nivel de decizie al singurei superputeri globale a putut fi observată cu ocazia Conferinţei de securitate din acest an de la München, atunci când mesajul Preşedintelui Trump transmis de vicepreşedintele Mike Pence a fost primit de participanţi cu o „tăcere incomodă”, după cum a consemnat presa din întreaga lume. În schimb, discursul critic al Angelei Merkel la adresa politicii americane în Orientul Mijlociu a fost primit cu aplauze în picioare.

Săgeţile din discursul Preşedintelui Trump au culminat la mijlocul anului trecut cu identificarea Uniunii Europene drept „inamic”, cu prilejul primei sale vizite oficiale în Marea Britanie. Menţiunea a fost făcută în cadrul unui interviu acordat CBS News în Scoţia, ca răspuns la întrebarea „care sunt cei mai mari inamici globali ai Statelor Unite în prezent”. Replica Preşedintelui american a fost: „Cred că avem o mulţime de inamici. Cred că Uniunea Europeană este un inamic, în raport cu ceea ce ei ne fac în domeniul comerţului. Nu te-ai fi gândit la Uniunea Europeană, dar ei sunt un inamic”. UE intra, astfel, în accepţiunea lui Trump, pe lista scurtă a inamicilor majori ai SUA, alături de China şi Rusia.

O asemenea caracterizare surprinzătoare venea la doar câteva zile după semnarea Declaraţiei comune UE-NATO prin care era stabilită „o viziune comună a modalităţii în care UE şi NATO vor acţiona împreună împotriva ameninţărilor comune la adresa securităţii”. Declaraţia apărea în marja summit-ului NATO de la Bruxelles, a cărui agendă a fost dominată de discuţiile tensionate cu privire la respectarea de către aliaţii europeni a angajamentelor financiare pentru apărarea comună. Cu acelaşi prilej, pornind de la existenţa negocierilor Germaniei cu Rusia pe tema dezvoltării în comun a noii infrastructuri de transport de gaze rusesc către Europa, Preşedintele Trump spunea despre Germania că „este complet controlată de Rusia” şi aprecia situaţia ca „total nepotrivită” atât timp cât „se presupune că SUA apără Germania de Rusia, în timp ce Berlinul plăteşte miliarde de dolari celui împotriva căruia îi este asigurată protecţia. Este ridicol.” Iar pentru ca tabloul să fie complet, mai poate fi amintit că toate acestea se petreceau în avanpremiera summit-ului istoric Trump-Putin de la Helsinki, ale cărui rezultate rămân şi astăzi în zona speculaţiilor de presă.

Apogeul a fost atins la începutul acestui an, atunci când presa europeană consemna cu surprindere „coborârea rangului diplomaţilor UE acreditaţi în capitala Statelor Unite”, ceea ce a însemnat că trimisul Bruxelles-ului pierdea rangul de „ambasador extraordinar şi plenipotenţiar”, dobândit în timpul Administraţiei Obama, pentru a fi recunoscut doar ca „şef de delegaţie”, nivel specific organizaţiilor internaţionale. Mai mult, o astfel de decizie, cu consecinţe uriaşe în plan diplomatic, nu a fost comunicată părţii europene anterior punerii în practică.

Chiar dacă această situaţie nu a durat decât până la începutul lunii martie, atunci când secretarul de stat Mike Pompeo „a dispus” revenirea la starea anterioară, după cum declara Gordon Sondland, ambasadorul Statelor Unite în Uniunea Europeană, semnalul fusese tras. UE trebuia să înţeleagă că este necesar să facă mai mult pentru a transpune în practică reperele de forţă ale mesajului ambasadorului Sondland, ascunse sub haina limbajului diplomatic. „Uniunea Europeană este o organizaţie de importanţă majoră şi unul dintre cei mai valoroşi parteneri ai SUA în asigurarea securităţii şi prosperităţii globale. De la crearea de locuri de muncă şi creştere economică, la stabilirea de standarde internaţionale pentru a ţine sub control regimurile destabilizatoare, Statele Unite şi Uniunea Europeană reprezintă o forţă puternică atunci când lucrează împreună. Securitatea şi succesul Europei sunt legate inextricabil de cele ale Statelor Unite, iar acest nivel de angajament şi cooperare ar trebui recunoscut în mod corespunzător în orice situaţie.”

Punctul de întâlnire rămâne încă ascuns

Bineînţeles că relaţia SUA-UE nu se limitează doar la declaraţii şi mesaje, fie acestea transmise şi din Biroul Oval de la Casa Albă. Totodată, securitatea europeană în context euroatlantic trebuie înţeleasă, în primul rând, în cheia NATO. Însă UE joacă un rol determinant pentru consolidarea securităţii transatlantice, pornind de la imboldul economic pentru dezvoltarea capabilităţilor europene de apărare şi mergând până la crearea arhitecturii comune a viitoarei uniuni a apărării, ca principal pilon al construcţiei de securitate Nord-Atlantică.

Acestea sunt, de altfel, reperele conceptuale critice pentru reforma de securitate şi apărare a UE, pe care Bruxellesul le-a inclus în Strategia Globală a Uniunii Europene din iunie 2016 şi le-a activat prin intermediul „pachetului privind apărarea” aprobat de Consiliul European în decembrie 2016. Este doar începutul drumului. Încă se derulează etapele pregătitoare pentru validarea instrumentelor de implementare şi testarea angajamentului statelor membre pentru urmarea obiectivelor majore de unificare în domeniul apărării. Dacă nu vor avea loc abateri semnificative de traseu, în final va putea fi consemnată depăşirea ultimei bariere a cedării de suveranitate naţională, cea militară, pe drumul către integrarea europeană deplină cerută de exercitarea „autonomiei strategice” a UE în cadrul unei lumi încă insuficient definită, dar prezumată ca pronunţat anarhică şi imprevizibilă.

Uniunea Europeană va trebui să dovedească că democraţia poate să reziste şi chiar să continue să înflorească în faţa ascensiunii regimurilor non-democratice pe care le promovează în prezent Rusia şi China, în spatele cărora se aliniază un număr în creştere de alte state, inclusiv din interiorul spaţiului european. Pentru a ajunge în acel punct, UE are nevoie de viziune şi determinare, iar cei care vor da dovadă de hotărâre în a stabili direcţia care trebuie urmată vor putea deveni cu adevărat artizani ai viitoarei Uniuni Europene. O Uniune deplin integrată, cu o capacitate reală şi consistentă de apărare, capabilă să vorbească pe o singură voce, pentru a juca un rol relevant la nivelul sistemului internaţional. Inspiraţia trebuie să vină de la arhitecţii construcţiei europene originare, oameni de geniu precum Jean Monnet, Konrad Adenauer, Winston Churchill, Robert Schuman şi toţi ceilalţi care au crezut cu tărie că o Europă unită nu va mai putea aluneca niciodată pe panta războiului, iar puterea agregată a naţiunilor constituente va putea asigura menţinerea rolului istoric al Europei în influenţarea ordinii globale şi modelarea sistemului internaţional.

În mod paradoxal, unul dintre artizanii noului profil al Uniunii Europene ar fi putut fi un non-european, Preşedintele Donald Trump. Comportamentul său profund reformist şi orientarea sa spre impunerea, aparent cu orice preţ, a profitului tranzacţional ca regulă a jocului în domeniul politicii externe americane a produs, inerent, un impact uriaş asupra întregului spaţiu european. Numeroasele sale interogări la adresa justeţei unor acţiuni de politică externă ale cancelariilor occidentale şi a metodelor şi mijloacelor utilizate în atingerea unor obiective semnificative pentru întreg arealul european ar fi putut să devină premisele esenţiale de analiză specifice momentelor de creionare a marilor strategii. Însă, probabil că tonalităţile şi comportamentele Preşedintelui Trump au făcut ca toate acestea să nu fie posibile în realitate.

Este încă dificil şi, în mod cert, prematur să fie trasă o concluzie de valoare cu privire la eficienţa modelului de politică externă promovat de Trump şi la impactul global al acestuia asupra Uniunii Europene. Mandatul său la Casa Albă abia a intrat în a doua jumătate, iar Preşedintele se pregăteşte deja pentru obţinerea celui de-al doilea mandat la alegerile prezidenţiale de la sfârşitul anului următor.

În cadrul oricărei evaluări, profilul comportamental şi capacitatea de comunicare trebuie delimitate de acţiunile propriu-zise. Cifrele sunt grăitoare în a susţine că prezenţa militară americană în Europa sub egida NATO a crescut semnificativ în ultimii doi ani, bugetele alocate unor iniţiative de apărare, precum Iniţiativa europeană de descurajare îndreptată împotriva agresivităţii Rusiei, s-au dublat. Numărul trupelor şi echipamentelor militare terestre, aeriene şi navale dislocate în arealul european a crescut. Exerciţiile militare s-au multiplicat ca număr şi amploare. Bugetul global al apărării a crescut continuu. Toate acestea în pofida rezervelor europenilor întreţinute de discursul lui Trump cu privire la determinarea Statelor Unite de a răspunde în forţă şi fără ezitare, în baza Articolului 5 al Tratatului Alianţei Nord-Atlantice, pentru asigurarea apărării aliaţilor europeni, fie aceştia nou intraţi în alianţă şi „foarte agresivi” şi cu potenţialul de a „inflama un conflict pe scară mare cu Rusia”, după cum spunea Trump cu trimitere la Muntenegru.

Cu toate acestea, în relaţia cu Uniunea Europeană, obiectivele de politică externă ale Administraţiei Trump s-au dovedit, până în prezent, divergente în marea majoritate a dosarelor sensibile. Fie că a fost vorba despre Iran, Israel, Siria, Yemen, încălzirea globală sau tratatele de liber schimb, soluţiile unilateraliste ale Washingtonului au luat prin surprindere, au fost primite cu răceală sau au fost respinse de capitalele europene. De aceea, a spune astăzi că Doctrina Trump va avea capacitatea de a modela viitoarea Europă, aşa cum au făcut-o Doctrina Wilson, Doctrina Truman sau Doctrina Reagan, ar fi cel puţin non-analitic, speculativ, dacă nu chiar hazardat. Din păcate, actualul context internaţional, în care incertitudinea s-a cronicizat, iar turbulenţele de securitate s-au amplificat la un nivel fără precedent în ultimele şapte decenii, nu mai oferă răgazul aşteptării ferestrelor de oportunitate strategică pentru consolidarea încrederii şi cooperării între cele două ţărmuri ale Atlanticului.