Cu „sultanul” la cârmă, înainte de furtună

Minunea nu s-a întâmplat. Carismaticul candidat al opoziţiei turce, Muharrem İnce,  şi-a strigat singur sloganurile electorale în faţa mulţimilor de adepţi republicani din oraşele de la Marea Egee. Televiziunile centrale nu au avut, însă, semnal pentru a transmite imagini de la aceste mitinguri, iar o dezbatere directă a fost permanent refuzată. Un alt candidat al opoziţiei, doamna Meral Akşener, şi-a demonstrat calităţile de politician, obţinând un scor anticipat de analişti, sub propriile speranţe, totuşi. Candidatul kurzilor, Selahattin Demirtaş, şi-a transmis pe twitter mesajele electorale din închisoarea de la Edirne şi a obţinut şi el un anticipat sprijin din partea comunităţii sale. Împreună au adunat un număr de voturi care a readus speranţă opoziţiei, insuficient însă pentru a reveni la vot într-un tur doi. Preşedintele Recep Tayyip Erdogan a reuşit din nou să convingă electoratul turc, prezentat la vot într-un procent record, că opţiunea sa pentru o conducere autoritară, cu  un accent pe marile proiecte economice, pe proiectarea puterii Turciei în plan regional, pe relaţii atât cu alianţele tradiţionale din care face parte - NATO e un exemplu, cât şi cu adversarii acestora - Rusia, un alt exemplu, este cea mai potrivită pentru ţară.

Rezultatele definitive vor fi anunţate peste câteva zile, dar Sadi Guven, preşedintele Consiliului Suprem Electoral, a anunţat deja că „preşedintele Recep Tayyip Erdogan a primit majoritatea absolută a voturilor valide exprimate“. Aşa că mesajele de felicitare au început să sosească. Printre primii au fost prim-ministrul Ungariei, Viktor Orban, preşedinţii azer şi uzbec, Ilham Aliyev şi Shavkat Mirziyoyev, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin.  Ceva mai târziu a sosit şi un mesaj de la Uniunea Europeană.

Este, desigur, prea devreme să faci predicţii pe baza unor rezultate încă  incomplete şi a unor declaraţii post electorale aflate încă sub impactul campaniei electorale. Mesajele şi promisiunile electorale nu se transformă automat în decizii după alegeri. Cert este că, urmare a celor 18 amendamente constituţionale aprobate prin referendumul din 16 aprilie 2017, scena politică turcă se va schimba profund. Direcţia este încă incertă: către o conducere autoritară, cu un regim prezidenţial asemănător celui din unele state de unde au venit primele felicitări, sau către un executiv prezidenţial, în care să fie menţinute echilibrele de putere democratice, ca în SUA, eventual Franţa? Sau va fi e experienţă nouă, potrivită, poate, pentru statele care optează pentru o exploatare modernă a valorilor Islamului, în cadrul creat de acumulările democraţiei occidentale? Aşa cum s-a sperat la începutul „primăverii arabe”.

Turcia este o ţară mare, iar ţările mari vin cu probleme mari, care produc, uneori, frisoane vecinilor şi partenerilor. De aceea alegerile de acest gen, în urma cărora sunt prognozate schimbări importante în arhitectura politică a ţării, sunt urmărite cu atenţie, iar protagoniştii - care nu sunt numai cei interni, aflaţi în campanie electorală, ci şi statele care, într-un fel sau altul, au în Turcia un partener, un vecin, un adversar, un model - se implică mult mai profund.

La acest moment, se pot identifica o serie de certitudini produse de aceste alegeri prezidenţiale şi parlamentare:

- preşedintele Erdogan a câştigat cu peste 52% din voturi, dar Partidul Justiţiei şi Dezvoltării (AKP) a scăzut sub limita majorităţii simple, ceea ce face din partenerul de coaliţie, Partidul Acţiunea Naţionalistă (MHP) şi din liderul acestuia, Devlet Bahçeli, o piesă importantă pe tabla de şah a preşedintelui, aptă chiar să producă remize;

- candidatul principal al opoziţiei, Muharrem İnce, a obţinut un rezultat foarte bun, peste 30% din voturi, iar campania sa electorală a fost una care a renăscut, conform rapoartelor media, speranţa în rândurile celor care vor o alternativă politică la actuala conducere. Partidul său, Partidul Republican al Poporului (CHP), la fel ca şi în cazul AKP, a înregistrat, însă, o scădere procentuală şi se află sub candidatul său prezidenţial. Ceea ce îl promovează pe Muharrem İnce ca un lider al opoziţiei, dar creează potenţiale probleme în interiorul CHP, condus de peste 20 de ani de către Kemal Kiliçdaroğlu;

- sentimentul naţionalist este în creştere semnificativă în Turcia, aproximativ 20% din totalul voturilor fiind înregistrate în dreptul partidelor explicit naţionaliste, Partidul Acţiunea Naţionalistă (MHP) şi Partidul Binelui / Bun (IYI), chiar dacă acestea au candidat pentru tabere diferite şi, în final, se vor afla unul la putere / MHP, celălalt în opoziţie / IYI.  Rezultă astfel că partidul preşedintelui Erdogan este văzut de către o cincime din electoratul turc prea „soft” în problematica naţionalistă, ceea ce duce AKP undeva către centrul scenei politice, o poziţionare diferită de ceea ce se reproşează de obicei acestei formaţiuni politice şi liderului ei;

- din punctul de vedere al electoratului, scena politică turcă este deja stabilizată pe o linie de 52% pro-Erdogan (şi coaliţia politică AKP / MHP), 48% anti-Erdogan (CHP / IYI / Partidul Democrat Popular - kurd), în oglindă cu cea de la referendumul din anul 2017 şi de la alegerile din 2015. Stabilitatea cifrelor ascunde însă o adâncă fractură între cele două părţi ale electoratului, între cele două grupări politice şi, mai departe, chiar între vestul şi estul Turciei. Hărţile electorale de la cele mai recente alegeri sunt expresive în a demonstra că Turcia înregistrează o divizare de opţiuni politice între regiunea vecină Europei şi Anatolia Centrală şi de Est, precum şi o divizare pe criterii etnice, în sud - estul ţării, teritoriile locuite de kurzi. Este posibil ca, din perspectiva evitării agravării acestei diviziuni, ambii principali candidaţi să fi fost mai concilianţi în mesajele post electorale adresate susţinătorilor de pe plan intern. Adresându-se suporterilor din Ankara, Erdogan a transmis un mesaj la unitate: „noi ar trebui să fim fraţi şi, toţi împreună, să fim Turcia”, în timp ce Muharrem İnce, într-o conferinţă de presă de la sediul CHP, a recunoscut rezultatul alegerilor şi i-a transmis preşedintelui că trebuie să-i reprezinte pe toţi cei 80 de milioane de turci: „eşti preşedinte pentru noi toţi”.

Ce urmează este greu de prognozat, la acest moment. Amendamentele consituţionale schimbă arhitectura politică turcă, iar preşedintele Erdogan s-a dovedit în nenumărate rânduri atât pragmatic, cât şi imprevizibil, jucând pe rând cartea economică, pe cea naţionalistă, pe cea a renaşterii islamice, pe cea a apropierii de Europa, dar şi pe cea a vizitelor la Soci, în funcţie de conjuncturile şi evoluţiile regionale sau interne.

În plan intern, lucrurile s-au clarificat. Desigur, urmează validarea oficială a alegerilor, preluarea mandatelor, desemnarea persoanelor pentru diferite funcţii în executiv, în parlament, unele schimbări în arhitectura de putere, unele schimbări la opoziţie. Următoarea luptă politică internă este dincolo de orizont, mult mai aproape se află acum realităţi politice şi economice în care Turcia trebuie să navigheze având la cârmă acelaşi căpitan, dar cu o autoritate mai mare asupra echipajului.

Primele măsuri vor demonstra dacă preşedintele ales se va folosi de puterile extinse pentru a promova un regim autoritar sau pentru a fi, aşa cum i-a cerut contracandidatul său, un preşedinte al tuturor turcilor. Ridicarea stării de urgenţă şi eliberarea unor personalităţi politice şi media din închisori ar fi, poate, unele din măsurile care să confirme mesajul conciliant, de unitate, adresat de Erdogan, după alegeri, suporterilor săi din capitala Turciei.

Dosarele externe şi cele economice sunt însă cele mai dificile:

- cooperarea cu UE, SUA şi NATO va trebui să treacă din nou pragul încrederii reciproce;

- parteneriatul Turciei cu Rusia în Marea Neagră (nu atât de vizibil, dar destul de evident) şi în Siria (asumat, în contradicţie, deseori, în teren, cu operaţiunile desfăşurate de coaliţia condusă de SUA) va fi, însă, greu de explicat colegilor de alianţă;

- controlul fluxului migraţionist către Europa este un domeniu sensibil. Schimbările politice pe care le-a produs în unele state europene intrarea refugiaţilor sirieni din Turcia, a creat o nouă relaţie cu Ankara, pe care campania electorală desfăşurată în diaspora turcă, votul masiv pro - Erdogan al acesteia, au agravat-o;

- relaţiile tensionate cu Israelul au ajuns la un nivel la care invectivele schimbate de cei doi lideri au fost personalizate;

- în plan economic, inflaţia, şomajul, mai ales în rândul tinerilor şi deprecierea lirei turceşti sunt principalele probleme. În luna mai, inflaţia a ajuns la 12,2%, şomajul în rândul tinerilor este de aprox. 20%, deprecierea lirei a înregistrat în ultima perioadă record după record, doar după anunţarea rezultatului preliminar al alegerilor înregistrându-se o oarecare creştere.

Este posibil ca pragmatismul preşedintelui Erdogan, nemaifiind sub apăsarea presiunii electorale, să apară în perioada următoare în declaraţiile şi deciziile privind relaţiile cu partenerii occidentali, cu SUA, în primul rând, în poziţionarea faţă de conflictul din Siria, în gestionarea problematicii kurde. La summitul NATO din luna iulie, cel puţin o parte din aceste poziţii şi decizii ar putea fi relevate.

În ceea ce priveşte însă problematica economică, provocările sunt altele şi nu pot fi combătute decât cu măsuri care nu vor fi bine primite de electoratul stabil al lui Erdogan. Declaraţiile recente privind menţinerea unor dobânzi scăzute, implicarea personală în deciziile de natură monetară ale ţării nu au sunat bine pentru cercurile financiare interne şi internaţionale.

Marile proiecte de infrastructură promovate pe timpul campaniei electorale - Marmaray / un tunel submarin care să lege Europa de Asia, al 3-lea pod peste Bosfor – vor fi realizate cu preţul impunerii de taxe ce vor afecta, din nou, electoratul fără venituri mari. „Economia de beton”, criticată de către contracandidatul Muharrem İnce, va continua, deşi acesta oferea, ca alternativă „economia de producţie”.

Deocamdată, marile proiecte realizate pe timpul preşedintelui Erdogan au primit votul electoratului turc, chiar dacă ele nu s-au transferat decât parţial în pacea şi bunăstarea sociale promise de liderul turc. Dar acestea, ca şi menţinerea unei rate de creştere importante, s-au realizat pe baza îndatorării externe, în condiţiile unor dobânzi înalte.

Angajată militar în plan extern, cu falii sociale şi politice interne, cu un conflict de joasă intensitate la graniţa de sud - est, cu relaţii încordate cu mulţi dintre cei care, oficial, îi sunt parteneri, Turcia, cu acelaşi căpitan de vas pe punte, căruia, neoficial, i se mai spune, în ultima perioadă, şi „sultan”, pare a aştepta, însă, furtuna unei crize economice.