Criza refugiaţilor loveşte din nou

Din această perspectivă, Europa, ţinta predilectă a fenomenului migraţionist mondial, în ciuda eforturilor conceptuale şi financiare pentru identificarea unei soluţii de blocare a acestui flux migraţionist, îşi conturează cu greu agenda privind abordarea situaţiei dificile a miilor de refugiaţi. Ceea ce se întâmplă acum în Europa este consecinţa inevitabilă a crizelor nerezolvate din Siria, Irak, Libia, Yemen, Afganistan şi toate sunt legate de colapsul statelor respective, ca rezultat al războaielor interne şi pentru care Occidentul are multă responsabilitate.

Valul de refugiaţi, marcat de imaginea dramatică a zeci de mii de sirieni care încercau să ajungă în Germania prin Ungaria, era, în 2015, un fenomen confundat, probabil, în mod deliberat, cu migraţia în masă.

Criza refugiaţilor, efect incontestabil al războiului şi prelungirii acestuia în Siria, face ca Uniunea Europeană să se confrunte cu un aflux însemnat de refugiaţi din această ţară, cu discuţii interminabile privind cotele de refugiaţi pentru statele membre dar ignorând, în acelaşi timp, cauzele profunde ale suferinţei lor. Categoric, cauza este Orientul Mijlociu, aflat în dezordine (stare pentru care Occidentul are partea sa de responsabilitate în Afganistan, Irak, Siria) dar la care îşi aduce contribuţia şi proximitatea principalilor actori cum ar fi Turcia, Qatar, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe, state care contribuie la amplificarea luptelor între grupurile opozante din regiune. Trebuie menţionat şi faptul că acestea din urmă, au sponsorizat grupările rebele în diferitele etape ale situaţiei de criză, cu arme si bani, în detrimentul încurajării unui proces de consolidare a păcii în Siria.

O abordare analitică ne arată că:

·       războiul din Siria, izbucnit în 2011, s-a transformat aproape imediat într-un război prin proxy între statele din regiune;

·       Occidentul a încurajat afluxul de luptători străini de la graniţa turcă, în acord evident cu aliaţii săi sunniţi - Turcia, Arabia Saudită si Qatar, pentru a răsturna guvernul Assad, constatând, puţin mai târziu, că această politică a dus la întărirea Statului Islamic;

·       destabilizarea deliberată a regimului Assad a produs un efect de bumerang ale cărui consecinţe sunt apariţia jihadiştilor ce au infestat valul de refugiaţi cu scopul de a destabiliza Europa (mai ales că Occidentul a învăţat foarte puţin din experienţa americană şi rusă în lupta cu mujahedinii din Afganistan);

·       creşterea şi expansiunea Statului Islamic a generat un număr impresionant de refugiaţi, inclusiv creştini şi Yazidis, în nordul Irakului, Turcia, Liban (ţară preocupată în primul rând de menţinerea echilibrului său politic şi etnic foarte delicat) şi în Iordania (o ţară cu resurse limitate);

·       Turcia joacă un rol crucial şi decisiv în gestionarea aşa-numitei „crize a refugiaţilor” din regiunea Orientului Mijlociu şi a estului Mării Mediterane străduindu-se să abordeze problema prin mijloace proprii, deşi cu asistenţă suplimentară din partea UE şi a comunităţii internaţionale.

O analiză a strategiei Turciei în această cauză, evidenţiază că, iniţial, ospitalitatea generoasă s-a dovedit o mişcare strategică bună pentru a facilita căderea regimului Assad şi a aliaţilor săi. În acest context, interesul principal al Turciei era de a opri valul de kurzi (care ameninţa să incite naţionalismul kurd din Turcia), din ce in ce mai mare la graniţa sa, în  detrimentul  combaterii Califatului. Astfel, politica Ankarei faţă de Statul Islamic s-a dovedit ambiguă de la bun început, prin faptul că turcii au manifestat reticenţă în a descuraja jihadiştii autoproclamatului Stat Islamic, facilitând (prin ignorare), în acelaşi timp, intrarea luptătorilor străini în Siria şi Irak, prin graniţele sale. Acest lucru a avut drept consecinţă continuarea şi amplificarea războiului. Prin urmare, Turcia, cu multe probleme interne nerezolvate, nu intenţiona să se confrunte cu Statul Islamic, cu excepţia cazului în care conflictul ar fi implicat duşmanul său real PKK, organizaţie paramilitară care aspiră la un stat independent al Kurdistanului.

Criza refugiaţilor sirieni în Turcia este la fel de veche ca războiul civil sirian. Pornind de la primul grup de 252 de refugiaţi sirieni ajunşi în Turcia în aprilie 2011, numărul acestora creste considerabil in anii următori (140.000 în 2012, 412.000 în 2013, 1.062.000 în 2014 şi 881.000 în 2015) ajungând ca amploarea acestui val de refugiaţi să atingă cote alarmante.

Atacurile teroriste din anul 2015 si 2016, prin efectele lor, au determinat Turcia să restrângă accesul pe teritoriul naţional şi să-şi închidă graniţa, lăsând nenumăraţi sirieni de cealaltă parte, în tabere improvizate, clamând cu disperare intrarea pe teritoriul turcesc. Decizia Ankarei de a construi o barieră de securitate de-a lungul graniţei sale cu Siria  se înscrie în zona măsurilor restrictive adoptate şi are ca efect reducerea drastică a numărului refugiaţilor sirieni (352.000 în 2016, 569.000 în 2017, 198.000 în 2018).

La prima vedere, s-ar putea spune că Turcia se confrunta cu număr enorm de refugiaţi şi că se străduie să-şi rezolve singură problemele. Din nefericire, Turcia nu este singurul actor implicat.

Efectul acestor măsuri se răsfrânge însă asupra Europei, iar un val de refugiaţi, neimaginat ca dimensiune, s-a şi revărsat prin porţile sale, demonstrând, încă odată, că Siria reprezintă un focar de instabilitate imens, nu numai pentru Orientul Mijlociu ci, iată, şi pentru Occident.

Este evident faptul că UE suportă consecinţele pe termen lung ale externalizării problemei sale privind refugiaţii. În martie 2016, UE a încheiat un acord controversat cu Turcia, care a oprit o mare parte a fluxului de refugiaţi spre Europa în schimbul unui pachet de ajutor financiar în valoare de 6 miliarde de euro evidenţiind Turcia ca o „ţară terţă sigură” care respecta drepturile refugiaţilor..... etc.

Erorile de evaluare, ambiguităţile, contradicţiile si schimbările bruşte de abordare politică, îi obligă pe liderii europeni să recunoască faptul că situaţia de criză actuală se datorează acestor greşeli geopolitice imense efectuate chiar de la începutul revoltei siriene în martie 2011.

Astăzi, însă, situaţia a devenit la fel de alarmantă ca în anul 2015 când, un milion de refugiaţi „băteau” la porţile Europei. Decizia preşedintelui Trump (6 octombrie a.c.) de a retrage trupele americane din zonă a fost urmată de o amplă operaţiune militară turcă pentru a crea o zonă de securitate, dorită de mult şi încă nerealizată, de-a lungul frontierei turco - siriene pentru a adăposti sutele de mii de refugiaţi aflaţi acum în Turcia. Ameninţările preşedintelui Erdoğan de a trimite milioane de refugiaţi sirieni la uşa Europei, dacă este sancţionat sau criticat pentru intervenţia sa militară în nord-estul Siriei, sunt credibile.

Deşi scopul acestui articol nu este de a analiza consecinţele deciziei Ankarei şi modificarea jocurilor geopolitice, trebuie să menţionăm totuşi că deşi, de-a lungul războiului civil din Siria, graniţele ţării nu s-au schimbat, situaţia demografică de la graniţa cu Turcia s-a transformat drastic. Dacă, la începutul războiului, minoritatea kurdă din Siria ocupa câteva enclave din sudul graniţei cu Turcia, astăzi, miliţiile kurde au preluat, treptat, controlul a aproape 400 de kilometri de teritoriu de-a lungul frontierei. Din această perspectivă, pentru guvernul turc frontiera sudică este considerată un sanctuar al terorismului la graniţa sa.

Condamnată de Uniunea Europeană, şi nu numai, ofensiva turcă (Operation Peace Spring), începută în 9 octombrie, creează temeri privind un nou val de refugiaţi. Sancţiunile SUA, embargo-urile asupra livrărilor de armament, adoptate de unele state europene, deşi au avut ca efect adoptarea unui acord de încetare a operaţiunii pentru cinci zile, nu l-au împiedicat pe preşedintele Turciei, Recep Tayyip Erdoğan, să-şi continue retorica ameninţând cu „deschiderea porţilor” pentru cei 3,6 milioane de refugiaţi încă aflaţi în ţara sa.

Coroborat cu acţiunile aeriene ale regimului Assad asupra oraşului şi provinciei Idlib, ultima fortăreaţă rebelă din nord-vestul Siriei, spectrul unei crize umanitare şi de securitate pe flancul sudic-estic al blocului european, în faţa căreia UE nu ar trebui să fie iar nepregătită, este din ce în ce mai evident.

Suplimentarea asistenţei financiare către Turcia, iniţiată în anul 2016, devine un subiect ce naşte controverse la Bruxelles unde Franţa şi-a exprimat deja opoziţia.

Concluzionând, scoaterea trupele americane de la graniţa dintre nord-estul Siriei şi Turcia, precum şi ofensiva turcă împotriva forţelor kurde siriene ar putea avea reverberaţii majore pentru mult timp de-acum înainte. Dintre acestea, cele mai importante ar putea fi:

·       diminuarea încrederii in loialitatea SUA faţă de aliaţii săi;

·       destabilizarea regiunii în ceea ce priveşte securitatea şi perspectiva umanitară;

·       posibilitatea, evidentă, de reapariţie şi reîntoarcere a ISIS acum, când kurzii sunt nevoiţi să-şi reconfigureze apărarea la graniţa cu Turcia în detrimentul supravegherii închisorilor şi taberelor ISIS, aflate în zona lor de responsabilitate;

·       diminuarea efortului de reconstrucţie a zonei, grav afectată de război, cu efect în lărgirea bazinului de recrutare pentru ISIS;

·       apariţia consecinţelor negative asupra politicii externe turce;

·       afectarea echilibrului de putere dintre Turcia şi Grecia prin amplificarea relaţiei SUA - Grecia

Pentru că tema analizei se referă la perspectiva umanitară şi efectele acesteia în amplificarea crizei refugiaţilor, câteva concluzii pot fi conturate şi în acest sens.

Încercările repetate ale Turciei de a se alătura UE sunt cunoscute şi controversate în acelaşi timp (candidată oficială la UE în 1999 cu deschiderea discuţiilor formale de aderare în 2005, blocate ulterior). Aceasta relaţie, şi aşa destul de dificilă, se alterează dramatic (2015 şi 2016) din cauza crizei migraţiei siriene şi a tranzitului luptătorilor statului islamic din Europa prin Turcia.

O reducere a fluxului de migranţi în perioada următoare a creat premisele unei îmbunătăţiri a situaţiei.

Iată că acum, când forţele turce au intrat în nordul Siriei, Uniunea Europeană, preocupată de problemele stringente (Brexit), a ”reuşit” să elaboreze doar o declaraţie comună prin care dezaprobă acţiunile Turciei în Siria şi recomandă membrilor UE să oprească vânzările de arme către Turcia. Nimic despre migraţie, deşi semnalele recente (în august, aproximativ 10.000 de migranţi din Turcia au ajuns în Grecia) sunt îngrijorătoare. De asemenea, pericolul că luptătorii statului islamic (unii fiind cetăţeni europeni), deţinuţi în Siria de Nord, ar putea fi eliberaţi devine evident.

Din această perspectivă, UE, aflată într-un moment de tranziţie spre o nouă conducere, se dovedeşte din nou vulnerabilă la creşterea fluxului migraţionist dinspre Turcia către Europa şi incapabilă să adopte politici coerente pentru abordarea acestui risc major. Efectele în planul securităţii, dar şi economice, nu vor întârzia să apară.