Criza pune la încercare relaţia transatlantică

De la cel de-al Doilea Război Mondial, când a început să se manifeste ca superputere a lumii, şi până la criza cu virusul SARS-CoV-2, SUA a avut, întotdeauna, poziţia de lider în rezolvarea tuturor conflictelor majore, regionale sau mondiale. Actuala pandemie este considerată de mulţi analişti ca fiind de amploarea unui război mondial. Aceştia se întreabă: “unde este rolul de lider al SUA?”. În acelaşi timp, aceiaşi analişti se întreabă, “unde este, Uniunea Europeană, cu pretenţii de mare putere”? Tot greul a căzut pe Organizaţia Mondială a Sănătăţii care şi-a dovedit neputinţa, alimentând, încă o dată, opinia SUA privind lipsa de eficienţă a organizaţiilor internaţionale.

O analiză, la cald, a modului în care relaţia transatlantică a răspuns acţiunii şi ameninţărilor provocate de un inamic perfid şi omniprezent, este necesară în această perioadă în care unele state consideră că intră pe porţiunea descendentă a infectărilor. Este cunoscută sintagma potrivit căreia „singurul aspect predictibil în securitatea mondială este impredictibilitatea”. Din păcate aceasta s-a adeverit şi în ceea ce priveşte actuala pandemie.

Esenţa relaţiei transatlantice o constituie Alianţa Nord Atlantică. Cu mijloacele de care dispune, NATO a avut o participare consistentă şi a acordat sprijinul necesar rezolvării problemelor generate de criză.

Referindu-se la solidaritatea membrilor NATO, adjunctul Secretarului General NATO,  Mircea Geoană într-o prezentare publică a afirmat: „Suntem o Alianţă bazată pe cultura solidarităţi, şi acesta este un moment în care solidaritatea a fost dovedită.” O trecere sumară în revistă a sprijinului acordat de NATO pentru statele puternic afectate de criza pandemică, în diferite etape ale evoluţiei crizei, şi la nivelul de responsabilitate al NATO scoate în evidenţă că, în general, Alianţa Nord Atlantică a funcţionat şi a contribuit semnificativ la atenuarea şocului produs de pandemie. Trebuie remarcat faptul că pentru realizarea misiunilor sale, birocraţia Alianţei nu a mai fost un element de întârziere a deciziei şi în felul acesta reacţia NATO la criză a fost, cu unele excepţii, destul de promptă. 

Forţele Armate aliate au asigurat sprijinul necesar autorităţilor civile în lupta împotriva pandemiei.  

Coordonarea centralizată a misiunilor s-a făcut prin Centrul Euro-Atlantic de Coordonare a Răspunsului la Dezastre (CEACRD). Acesta funcţionează timp de 24 de ore în fiecare zi a săptămânii şi coordonează întreaga participare a NATO pentru asigurarea sprijinului şi asistenţei la operaţiuni civile, în conformitate cu specificul misiunilor NATO de salvare şi limitare a efectelor dezastrelor.

CEACRD a coordonat, prin centrele naţionale de control aerian, peste 200 de zboruri ale unor avioane militare de transport aparţinând statelor aliate, de la furnizorii de materiale sanitare către utilizatorii din zonele puternic afectate. Aceste transporturi s-au făcut atât în folosul statelor aliate cât şi în cele al statelor partenere.  De exemplu, ca răspuns la cererea de asistenţă din partea Macedoniei de Nord, Muntenegrului şi Bosniei Herzegovina sub coordonarea NATO, pe data de 8 aprilie, au fost executate zboruri din Turcia transportând echipament de protecţie, măşti şi kit-uri de testare. Pe data de 9 aprilie, ca răspuns la solicitarea Spaniei, Luxemburgul a donat 1.440 kg de material TYVEX pentru confecţionarea de echipament protector pentru cadrele medicale. Pentru Macedonia de Nord, Ungaria a furnizat 100.000 de măşti medicinale, iar Slovenia 5.000 de costume de protecţie. Acelaşi stat balcanic a primit din Norvegia un spital de campanie care a permis dublarea capacităţii Clinicii pentru Boli Infecţioase din Skoplje, precum şi echipamente medicale în valoare de 180.000 de euro. Tot prin CEACRD Republica Cehă a furnizat Spaniei şi Italiei câte 10.000 de echipamente de protecţie a cadrelor medicale. La aceste acţiuni se poate adăuga şi intervenţia NATO pentru finanţarea şi controlul aerian al unor avioane comerciale de transport. SUA a acordat sprijin, prin asigurarea unor zboruri cu avioane C17 Globemaster unor state NATO, printre care Romania şi Polonia.

NATO a pus un accent deosebit nu numai pe cooperarea cu statele aliate dar şi cu organizaţiile internaţionale cum ar fi Organizaţia Mondială a Sănătăţii, EUROCONTROL, Uniunea Europeană sau OSCE.

Întâlnirile virtuale ale specialiştilor militari şi civili având ce temă măsurile de contracarare a efectelor virusului SARS-CoV-2 au fost o preocupare permanentă a NATO.

Cooperarea între NATO şi UE pe acest subiect s-a manifestat şi prin coordonarea răspunsului statelor membre ale celor două organizaţii, la operaţiunile Chinei şi Rusiei   de demoralizare şi isterizare a populaţiei prin dezinformare. Obiectivele principale ale acestei dezinformări au fost acelea de a demobiliza populaţia statelor ţintă pentru ca aceasta să fie nemulţumită de conducerea politică a ţărilor, să crească influenţa partidelor populiste sau extremiste către atingerea obiectivului final: crearea instabilităţii şi haosului în statele europene.

Rusia şi China şi-au urmat cu perseverenţă atingerea obiectivului de a rupe Alianţa Nord Atlantică, profitând de faptul că în relaţia dintre SUA şi Europa, care a stat la baza conceptului alianţei: solidaritatea a fost mai puţin prezentă. Nu se poate spune că nu a existat o cooperare între cele două ţărmuri ale Atlanticului, însă era de aşteptat, de către toate statele lumii, o mai mare consistenţă a politicii SUA pe această temă.

În ultimii ani relaţia transatlantică a avut de suferit. Cu toate eforturile de a scoate în evidenţă cazurile în care interesele SUA şi cele europene au fost convergente, nu se poate să nu fie semnalate şi situaţiile importante în care cele două ţărmuri ale Atlanticului nu au rezonat pe aceeaşi frecvenţă. Sunt cunoscute opiniile diferite pe aspecte legate de finanţarea cheltuielilor de apărare, introducerea de tarife comerciale pe produse importante, europene sau americane, abordarea situaţiei din Iran, şi altele.

În general, în momentele grele, oamenii se ajută unii pe alţii, generând aceeaşi atitudine şi politicii statelor lor. În cazul crizei SARS-CoV-2 s-a constatat că această logică nu a funcţionat decât într-o mică măsură. Solidaritatea statelor nu s-a manifestat în toate situaţiile şi, de aceea, este important, fără a generaliza, să fie cunoscute şi situaţiile neplăcute. Şocul cel mai mare al acestei perioade a fost nu numai lipsa de coeziune la trimiterea de ajutoare, existând scuza unor ţări care nu puteau furniza materiale pe care şi ele le aveau în cantităţi insuficiente, dar şi lipsa de coordonare a acţiunilor antipandemice, adică lipsa leadership-ului. SUA, aplicând şi acum sintagma: „nu mai vrem să fim jandarmul mondial!” a aplicat, din păcate, acest principiu şi în cazul crizei actuale, fiind o dezamăgire pentru multe state ale lumii. Atitudinea Uniunii Europene nu a fost departe de cea a SUA. Componenta umanitară a relaţiei transatlantice a fost sub aşteptări, statele care ar fi trebuit să fie motoarele acestei relaţii fiind mai mult preocupate de interesele proprii decât de cele colective.

Barierele comerciale impuse au scos în evidenţă tendinţa vizibilă pe plan mondial chiar şi înainte de pandemie, de a da prioritate interesului naţional în dauna celui colectiv. Stau ca exemplu: dispoziţia Casei Albe de a interzice exporturile de echipamente de protecţie medicală, ale companiei 3M, Franţa şi Germania au blocat exporturile de echipamente medicale către alte ţări UE, exemplu negativ preluat şi de către alte state membre ale Uniunii. Peste 60 de state ale lumii au introdus restricţii în exporturile de materiale şi echipamente medicale. Reacţia statelor europene puternice a surprins, mai ales datorită faptului ca Uniunea Europeană funcţionează pe principiul pieţei libere.

Este evident că Organizaţia Mondială a Sănătăţii a fost total depăşită de evoluţiile crizei. În aceste condiţii SUA a anunţat că va refuza să mai finanţeze această organizaţie cu partea ce-i revine din bugetul organizaţiei. Aceste măsuri de sancţionare a unor organizaţii internaţionale chiar pe timpul derulării crizei nu pot să stimuleze buna lor funcţionare.      

Tocmai pentru că  NATO a fost organizaţia cu cel mai rapid şi coerent răspuns la criză, structurile sale de conducere şi coordonare au început deja să lucreze la viitoare planuri de contingenţă pentru epidemii şi pandemii. Acestea au fost întotdeauna listate ca fiind una dintre ameninţările la adresa securităţii statelor membre. Ele au fost însă abordate, anterior, mai mult teoretic fără a fi considerate, întotdeauna ca fiind atât de aproape de materializare. Totuşi rezultatele exerciţiilor, chiar dacă au fost destul de puţine, s-au văzut pe timpul crizei prin modul eficient de intervenţie al organizaţiei Atlanticului de Nord.

Toate statele lumii se pregătesc, în prezent, pentru o probabilă criză economică ce va apărea în siajul şi din cauza măsurilor luate pentru a limita efectele  pandemiei. În acelaşi timp, acesta este un bun prilej pentru ca SUA şi Uniunea Europeană să reducă din  deficitul de imagine prin programe şi propuneri care ar putea limita efectele crizei economice.