23 martie 2020

Criza nu are carnet de partid...

Laurenţiu Sfinteş

... şi, pentru o perioadă, şi cei care au ar trebui să se comporte ca şi cum ar fi apartinici.

Sursă foto: Hepta

Nu ajută la rezolvarea ei invocarea ”moştenirii grele”.

Nu contribuie cu nimic acuzaţia că cei aflaţi acum în locuri de decizie sunt nişte incapabili.

Pentru a trece peste o criză, cei care o gestionează nu trebuie să aibă un dosar curat, de partid, nu trebuie să placă, nu trebuie decât să vină cu soluţii.

Un domn, de la un anumit partid, scrie despre alt domn, de la alt partid, că nu poate gestiona situaţii de criză pentru că are un trecut incert. Adică? A fluierat în biserică, a fost informator, a aplaudat când trebuia să scuipe? Şi dacă toate astea sunt adevărate, ce relevanţă au la un asemenea moment?

Criza în care se moare nu cere studii de cazier comportamental, nu este interesată de acordul subiectului cu predicatul, nu vrea să ştie ce ai făcut în data de... la ora de... ca să te califici pentru faza următoare.

Crizele se rezolvă de oameni care ştiu să conducă, să ordone, să impună, să comunice, să urmărească, se se facă înţeleşi, să fie prezenţi. Permanent, unde e nevoie, de câte ori e nevoie.

Criza e ca matematica, în aşteptarea formulei de rezolvare. Neutră, simplă, de înţeles pentru toată lumea.

Criza e ca literatura clasică, are nevoie de eroi, de mobilizare, de război ca să fie pace, de un final fericit.

Criza e ca istoria, supravieţuitorii, învingătorii iau totul.

Criza este o percepţie publică în care comunicarea este foarte importantă. Societăţile se autoinventează pentru aceste situaţii, dar coordonarea, direcţionarea, disciplinarea le scutesc de pierderi inutile.

Sunt utili liderii care ştiu să asculte, care nu se izolează în realităţile de dinainte de criză, sau în cele care cred că vor urma.

Sunt multe domenii acum, la noi, care par a funcţiona la întâmplare, pe ce vine ca indicaţie de la alţii / Uniunea Europeană, pe ce scrie în nişte instrucţiuni, pe ce înjgheabă pe hârtiuţe nişte consilieri abia numiţi.

S-ar părea că ceasurile celor care conduc nu sunt potrivite cu cele ale celor care au nevoie de îndrumare. Nici măcar la propriu.

Se lasă câmp liber improvizaţiilor, interpretărilor, ordinele sunt recomandări, dar ar trebuie respectate ca şi cum ar fi ordine.

Nu vrea nimeni, adică sper ca aşa să fie,  o cizmă peste viaţa noastră comună. Dar acest moment este unul special, în care trebuie să se armonizeze o claritate decizională cu o solidaritate socială.

Vorbele gâfâite şi indecizia celor care trebuie să decidă sunt cuie la coşciugele celor loviţi de epidemia acestei primăveri.

Va fi, probabil, unul din cele mai frumoase anotimpuri din ultimii ani. Dar trebuie să fie cineva care să ne oblige să-l privim doar prin geam. Şi să ne asigure că putem face acest lucru, că vom avea resursele necesare, că viaţa nu se va bloca la această etapă.

S-ar putea ca aceşti lideri de conjunctură să nu reziste în perioada următoare, când criteriile vor fi altele: dosarul, culoarea ochilor sau a carnetului de partid.

Noi vom fi primii care le vom da diplome şi le vom spune să plece. Aşa cum s-a întâmplat cu Churchill după salvarea Marii Britanii.

Dar pe drumul Damascului e nevoie nu numai de profeţi ci şi de conducători de caravană care să atingă cu biciul la glezne atunci când se iese din rând.