Criza mondială pune din nou sub lupă eficacitatea instituţiilor ONU

Preşedintele francez, Emmanuel Macron, a declarat recent pentru Financial Times că este ”naiv” să se inducă ideea că China – stat în care a apărut Covid-19, a gestionat mai bine decât statele occidentale criza coronavirus, deoarece acolo s-au întâmplat lucruri despre care nimeni nu ştie ceva (”lucruri despre care nu ştim”). Liderul francez a făcut apel la statele occidentale să nu trateze cu ”naivitate” problema apariţiei şi a responsabilităţii pentru dezvoltarea pandemiei, subliniind cu claritate că răspunsul la pandemie nu reflectă slăbiciuni ale democraţiilor occidentale. A mai adăugat că nu poate fi făcută o comparaţie între reacţia la criză a societăţilor deschise şi a celor în care adevărul este suprimat. 

SUA şi Marea Britanie au pus, de asemenea, sub semnul întrebării realitatea informaţiilor vehiculate de autorităţile chineze despre epidemie, criticând deopotrivă maniera în care partea chineză a informat comunitatea internaţională despre gravitatea situaţiei - întârzieri mari de alertare la nivel internaţional şi informaţii inexacte.

Sub presiunea societăţilor lovite grav de Covid-19, mai mulţi lideri occidentali au fost forţaţi să explice de ce coronavirusul face ravagii atât de mari asupra populaţiilor lor,  mult mai mici decât cea din China. Iar reacţia acestora a fost în linii generale similară. Marea Britanie şi SUA consideră că explicaţiile Chinei nu pot fi de încredere. Secretarul britanic de externe a declarat recent că există întrebări ”grele” care necesită cercetări aprofundate despre apariţia focarului coronavirus, mai ales despre cum nu a putut fi oprit sau limitat la timp şi lăsat să se răspândească din China. Totodată, acesta a lăsat să se înţeleagă faptul că, post-pandemie, pe această relaţie lucrurile nu vor mai urma probabil cursul ”business as usual”.

Este de notorietate faptul că preşedintele american Donald Trump a adoptat o linie mult mai dură împotriva Chinei, lansând în legătură cu acest stat întrebarea retorică ”Crede cineva cu adevărat cifrele unor astfel de ţări?”. Mai mult, acesta a declarat că au loc cercetări pentru a se clarifica dacă nu cumva China se face vinovată că a ”scăpat” virusul dintr-un laborator din Wufan cu măsuri laxe de securitate. Referitor la aceasta, este interesantă o declaraţie recentă a preşedintelui Comitetului întrunit al şefilor de state majore din SUA, Generalul Mark Milley: "Am avut o serie de produse de intelligence despre acest aspect. Şi aş spune la acest punct (n.n. – virus scăpat dintr-un  laborator din Wuhan) numai că nu sunt concludente, deşi greutatea probelor pare să fie naturală. Dar nu ştim sigur."

Ca răspuns la critici, Beijingul a dezvoltat - cu promtitudinea şi cu maniera cu care regimurile autoritare au obişnuit deja Occidentul, o propagandă de învinovăţire a statelor occidentale pentru modul în care acestea au tratat cetăţenii lor pe durata crizei medicale. De exemplu, MAE francez a fost nevoit să convoace pe ambasadorul chinez la Paris pentru a da explicaţii în legătură cu o postare pe site-ul ambasadei chineze, în care se arăta că state occidentale au lăsat bătrânii infectaţi cu noul Covid-19 să moară în casele de îngrijire.  

Aşadar, având în vedere majoritatea declaraţiilor liderilor cu greutate politică internaţională, se poate constata că pandemia a dezvoltat colateral o serie de noi confruntări politice, în care sunt implicate şi patru state membre permanente ale Consiliului de Securitate (CS) al ONU. Se află altceva misterios în spatele acestor  confruntări - cum sunt cele americano-chineze sau franco-chineze, în afară de ceea ce deja ştim că era pe masă înainte de Covid-19? Deocamdată, este dificil de imaginat. Cert este însă faptul că preşedintele francez a declarat (15 aprilie) că a obţinut acordul omologului său american şi a altor doi membri ai CS pentru a susţine apelul (23 martie) al secretarului general al ONU, Antonio Guterres, pentru ”încetarea focului” în conflictele din toate colţurile lumii (”global ceasefire”), astfel încât statele să se poată concentra pe eforturile de a depăşi pandemia şi de a relansa economia mondială. Nu sunt încă rezultate tangibile, dar aceasta ar fi un semnal rar, dacă nu cumva inedit, al manifestării solidarităţii mondiale în războiul cu actuala pandemie. Ar mai avea o conotaţie specială, şi anume aceea că cei cinci membri permanenţi ai CS al ONU au înţeles că, pentru moment, lumea întreagă are probleme mult mai mari decât interesele geopolitice divergente ale acestora. Totodată, ar aduce credite substanţiale deficitului de încredere politică internaţională în eficacitatea ONU şi a instituţiilor sale. Mai ales în atmosfera de neîncredere în mecanismele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), creată de modul de abordare a crizei Covid-19.

De altfel, preşedintele Trump a ”taxat” OMS cu întreruperea finanţării pentru o perioadă de 60-90 de zile pentru lipsa de angajare în prevenirea pandemiei şi pentru gestionarea ”very China-centric” a acesteia. SUA finanţează OMS anual cu peste 400 mln.USD, adică o finanţare de circa peste 10 ori mai mare decât cea a Chinei. Pe de altă parte, nu este o surpriză de proporţii că OMS a fost prima instituţie ONU care a intrat sub criticile dure ale SUA. Şi asta în contextul în care OMS a lăudat autorităţile chineze în legătură cu abordarea crizei Covid-19. Totodată, la nivelul cercurilor politice internaţionale relevante nu există dubii că OMS ar fi trebuit să acţioneze mai responsabil şi mai ferm pentru a se interzice extinderea la scară planetară a Covid-19. Cu toate acestea, preşedintele Franţei, de exemplu, a declarat că nu ar dori să vadă ”OMS prinsă într-un război între SUA şi China”.

Aşadar, dintr-o altfel de perspectivă, criza coronavirus readuce în dezbateri slăbiciunile ONU şi instituţiilor sale incomplet reformate şi nemodernizate, şi care au probat în timp că nu mai sunt în măsură să gestioneze adecvat crizele internaţionale. Fie că aceste crize s-au dezvoltat la nivel mondial, regional sau local, şi cu atât mai puţin în cazul în care interferenţele ONU - de altfel legitime, ar fi avut potenţialul de a aduce atingere intereselor vitale de politică externă ale marilor puteri internaţionale. De aici capătă contur concluzia că, post-pandemie, va fi necesară reluarea în discuţie a necesităţii de revizuire a mecanismelor de funcţionare a instituţiilor ONU. Este, cel mai probabil, numai o chestiune de timp, necesar liderilor mondiali pentru a traversa pandemia.    

Organizaţia Mondială a Sănătăţii

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) reprezintă o instituţie specializată a ONU fondată la 7 aprilie 1948, care are ca sarcină fundamentală gestionarea problemelor de sănătate a omenirii. Aceasta are în componenţă 194 de state membre, din şase regiuni distincte ale lumii unde deţine peste 150 de reprezentanţe. În termenii stabiliţi chiar de către această organizaţie, pentru stările mondiale de urgenţă în sănătate, OMS trebuie să: identifice, să atenueze şi să gestioneze riscurile în materie de sănătate la nivel global; să prevină situaţiile de urgenţă în domeniu şi să susţină eforturile de realizare a instrumentelor necesare de combatere pe durata existenţei focarelor; să detecteze rapid situaţiile grave şi să răspundă adecvat la aceste stări excepţionale; să sprijine furnizarea serviciilor esenţiale de sănătate în condiţii fragile de tot felul. Printre altele, OMS ar trebui să se implice în ceea ce priveşte ”eliminarea şi eradicarea bolilor infecţioase transmisibile cu mare impact”.

Ca atare, rolul principal al OMS este acela de a coordona şi orienta eforturile statelor pe linia menţinerii sănătăţii omenirii în cadrul sistemului oferit de ONU. Iar două dintre sarcinile de bază sunt de a supraveghea permanent, prin propria reţea internaţională de experţi, asupra apariţiei şi extinderii bolilor transmisibile, precum şi pregătirea răspunsului instituţional global la astfel de boli.

În ceea ce priveşte finanţarea, OMS anunţă un Program bugetar 2020-2021 sustenabil, capabil să asigure materializarea ambiţiilor de transformare ale organizaţiei în linie cu procesul general de reformă al ONU. Este vorba de aproape 5 miliarde USD - din care 1 mlrd.USD ar fi dedicat numai pentru operaţii de urgenţă. S-ar urmări cu precădere  dezvoltarea la nivelul statelor membre a unor mecanisme de coordonare a activităţilor OMS.

Acum, după cele întâmplate cu pandemia şi insatisfacţia majoră a unor state importante, este evident că va fi necesară o revizuire de ansamblu a priorităţilor OMS şi, posibil, schimbarea unor persoane cu funcţii de conducere. Aceasta deoarece este din ce în ce mai clar că o parte din mecanismele cheie ale OMS nu au funcţionat, în special mecanismul  de a detecta la timp apariţia coronavirusului, acum cinci luni de zile. OMS a scăpat de sub control lucrurile, astfel că, încă de la debutul crizei, nu se mai putea vorbi despre o reacţie internaţională rapidă şi despre măsuri de izolare a acestui virus şi de interzicere a dezvoltării pandemiei?

În aceste circumstanţe, cam cum ar mai putea fi evaluate criticile lui Donald Trump aduse unei Chine lipsite de responsabilităţi mondiale sau comentate deciziile liderului american de a bloca finanţarea acestei organizaţii? Sau cum ar putea fi comentată propunerea vicepremierului japonez, Taro Aso, care a criticat şi mai dur OMS, propunând ca aceasta să fie redenumită ”Organizaţia Chineză pentru Sănătate”. Liderul nipon a susţinut că instituţia ONU şi conducerea acesteia au avut abordări inadecvate şi au protejat China de responsabilităţi  în problema coronavirusului – ”...dacă OMS nu ar fi insistat că China nu are epidemie de pneumonie, atunci toată lumea ar fi luat măsuri de precauţie” - a afirmat acesta. În contrast, Rusia, Germania şi alte state din G-7 au manifestat, din diverse motive sau interese, o anumită prudenţă în a pune etichete tranşante pe felul în care China şi mai ale OMS au tratat problematica pandemiei.

Totuşi, pentru moment se pare că prinde teren ideea că OMS ar trebui să fie mai degrabă (re)consolidată decât demontată.    

Reforma ONU şi modernizarea Consiliului de Securitate

În pofida dezbaterilor largi din ultimii ani sau chiar zeci de ani privind reforma ONU şi dezvoltarea unor variante diverse privind reorganizarea şi modernizarea CS al ONU, procesul de reformă al acestei organizaţii internaţionale bate pasul pe loc. La ultima Adunare Generală a ONU de acum şase luni, lideri mondiali importanţi au solicitat o reformă reală a ONU. Criticile au susţinut că ONU a devenit un ”club” birocratic care acţionează nesistematic, haotic şi cu standarde duble, transformându-se treptat într-o organizaţie fără obiective puternice, care nu se mai apleacă asupra rezolvării problemelor omenirii şi care nu (mai) corespunde realităţilor sistemului actual al relaţiilor internaţionale.

Ţări dezvoltate precum Japonia şi Germania asigură bugete generoase la ONU, dar sunt iritate că nu li se acordă şi un statut corespunzător. Aceste state vizează, ca şi Brazilia şi India, statutul de stat membru permanent în cadrul unui Consiliu de Securitate extins. SUA are în prezent cea mai mare contribuţie la bugetul ONU – asigurând 22% din finanţele organizaţiei, fiind urmate de Japonia - circa 10%, China - aproximativ 8%. Rusia contribuie cu o sumă de circa 3% din bugetul ONU. De aici şi ideea preşedintelui american de a reduce finanţarea organizaţiei, atât timp cât aceasta nu mai ţine cont de interesele de politică externă ale SUA.

Totodată, China şi Rusia nu par deloc pregătite să-şi slăbească poziţiile politice individuale şi să retranşeze - într-un fel benefic pentru sistemul global al relaţiilor internaţionale, puterea pe care o deţin în cadrul nucleului permanent al celor cinci din CS. În plus, în cadrul grupurilor regionale de state din cadrul ONU nu s-a ajuns la vreun consens plauzibil pentru o reformă finală a CS şi în legătură cu desemnarea statelor care ar trebui să fie incluse în nucleul permanent al Consiliului.

Din ce în ce mai multe voci cunoscătoare subliniază că diplomaţia chineză şi-a modicat discursul devenind mai agresivă şi a învăţat să mimeze cooperarea cu instituţiile ONU, subminând sau blocând însă dezbateri şi decizii importante cu privire la marile probleme ale lumii. Folosindu-şi greutatea politică şi dreptul de veto în CS, Beijingul preferă să blocheze orice eforturi dedicate ale ONU de a impune norme, proceduri sau conduite universale, decât să creeze precedente nefavorabile Chinei pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Rusia invocă extrem de vocal numai în plan diplomatic privind impunerea principiilor de drept internaţional consacrate în Carta ONU. Teoretic, Rusia susţine introducerea de schimbări şi ar fi (se pare) de acord să se asigure un caracter mai reprezentativ al nucleului permanent al CS. Tot la nivel teoretic, Rusia se exprimă pentru necesitatea ca ONU să reacţioneze eficace şi operativ la provocările de securitate internaţionale şi susţine că ONU ar trebui să deţină rolul central privind reglementarea relaţiilor internaţionale şi de coordonare a politicilor mondiale în secolul XXI. Cu toate acestea, ca şi China, se teme că orice modernizare a CS ar putea reduce rolul şi statutul deţinut în organizaţie. Practic, Moscova susţine că reformarea ONU nu ar trebui să conducă la subminarea autorităţii CS, învinuind de astfel de intenţii SUA. Iar iniţiative cum ar fi ale Franţei sunt blocate de alte state membre.

Prin urmare, deocamdată nu pare posibil să se ajungă la un compromis, acţionându-se numai pentru a se menţine un oarecare echilibru între interesele celor cinci, interese care sunt divergente în cea mai mare parte a problemelor de importanţă la nivel mondial. Pe ansamblu deci, Moscova şi Beijing resping orice idei de reformare care ar putea aduce atingere prerogativelor celor cinci membri permanenţi ai CS, considerând astfel de iniţiative ca inacceptabile din punct de vedere istoric şi politic.

Toate acestea fac ca discuţiile şi negocierile privind modernizarea instituţiilor ONU să se prelungească pe termen nedefinit. Lucrurile erau şi aşa suficient de complexe, iar acum pandemia a introdus noi necunoscute variabile în ecuaţia de putere la nivel mondial.