15 aprilie 2018

Criza din Siria – implicaţii strategice pentru Turcia

Adriean PÂRLOG

Urmare a recentei întrebuinţări de arme chimice în districtul sirian Douma, problematicile securităţii regiunii, a responsabilităţilor preşedintelui Assad şi a viitorului stabilităţii regionale şi globale au revenit în atenţia comunităţii internaţionale cu o intensitate fără precedent. Preşedintele SUA a identificat guvernul sirian ca fiind responsabil de atrocităţile din Douma şi a recurs la anunţarea de măsuri dure de răspuns, urmate de lansarea a peste o sută de rachete Tomahawk în dimineaţa zilei de 14 aprilie. Atitudinea lui Donald Trump pune în gardă întreaga comunitate internaţională, mai ales urmare a referirilor sale la utilizarea forţei chiar şi în condiţiile în care sisteme militare ruse dislocate în Siria ar riposta.

Sursă foto: HEPTA

La ONU, în cadrul Consiliului de Securitate, ambasadorii SUA şi ai Federaţiei Ruse au preferat acuze reciproce dure, în locul căutării de argumente constructive identificării unui început de depăşire a tensiunilor politico-diplomatice majore. După veto-ul exprimat de Federaţia Rusă la anterioara propunere de rezoluţie referitoare la Siria, ambasadorul SUA la ONU, Nikki Haley, a declarat că "Istoria va înregistra faptul că Rusia a ales să protejeze un monstru (preşedintele sirian Bashar Assad) ", iar omologul său rus, Vasili Nebenzia, a replicat:  “ …..nu doriţi să auziţi faptul că nu au fost identificate probe care sa ateste atacul chimic în Douma. Dumneavoastră căutaţi un pretext care să justifice utilizarea forţei împotriva Siriei”.

Esenţa contradicţiilor din Consiliul de Securitate o reprezintă acceptarea sau nu a unei informaţii referitoare la un atact chimic în Siria, informaţie care este interpretată de Federaţia Rusă drept un „Fake news", care ar putea acoperi un atac realizat de o „a treia parte" care ar putea fi o organizaţie teroristă islamistă sau chiar Israelul. Mai mult chiar, Moscova a pus în circulaţie informaţia conform căreia Marea Britanie ar fi regizat atacul cu arme chimice din zona  limitrofă Damascului.

În seara zilei de 14 aprilie Federaţia Rusă a cerut o reuniune de urgenţă a Consiliului de Securitate al ONU pentru a solicita condamnarea agresiunii comune a SUA, Marii Britanie şi Franţei împotriva unui stat suveran, Siria. Proiectul de rezoluţie a primit vot favorabil doar din partea Rusiei, Boliviei şi Chinei, fiind respins. Mai mult, ambasadorul SUA, Nikki Haley a reiterat avertismentul că „dacă regimul sirian foloseşte din nou gaze toxice, statele Unite sunt gata de acţiune”. De asemenea, Franţa a redactat un alt proiect de rezoluţie pentru clarificarea problemelor politice şi umanitare din Siria şi propune un mecanism de anchetă privind utilizarea armelor chimice. Proiectul a fost depus de Franţa împreună cu SUA şi M. Britanie.

În seara zilei de 12 aprilie, a.c., Guvernul Marii Britanii, după o reuniune de urgenţă, a făcut public faptul că trebuie acţionat împotriva Siriei şi că susţine o posibilă reacţie comună, cu SUA şi Franţa, alături de alte state. Mai mult, Marea Britanie s-a implicat nu numai ca factor de sprijin, ci ca parte cu responsabilităţi deplin asumate în loviturile din dimineaţa zilei de 14 aprilie. Acţiunile au loc în contextul cazului Skripal aflat în curs de elucidare şi sunt sincrone cu una dintre cele mai mari dislocări de forţe navale americane spre Marea Mediterană, după 2003, dar şi cu o declaraţie a Federaţiei Ruse că va riposta la eventuale lovituri împotriva Siriei, fapt ce ar putea să reprezinte o confruntare directă ruso-americană. Datorită preciziei ridicate de lovire a ţintelor alese, forţele Federaţiei Ruse nu au avut motive de a riposta. Spre deosebire de Tereza May, liderul laburist, Jeremy Corbyn a declarat că Marea Britanie ar trebui  să facă presiuni ca ONU să conducă o investigaţie internaţională referitoare la atacul chimic suspect din suburbia Damascului, înainte de escaladarea ostilităţilor.

În aceste condiţii, întreaga comunitate internaţională priveşte cu mare interes strategic poziţionarea Turciei, stat cu interese majore în Siria şi în regiune. Până în prezent, poziţia Ankarei nu este ferm definită, continuând să urmeze linia de conduită relativ independentă faţă de Occident, după evenimentele legate de încercarea de lovitura de stat, din vara anului 2016, dar şi de identificarea unei poziţii de partener egal al Federaţiei Ruse, cu care dezvoltă proiecte energetice şi de dotare militară, greu de imaginat cu câţiva ani mai înainte ca fiind posibile. Orice poziţionare va alege regimul Erdogan, nu va putea să facă abstracţie de marile provocări de securitate ce îl privesc direct: problematica kurdă şi perspectiva redeschiderii contradicţiilor cu UE legate de accesul său în Uniune şi de condiţionarea ajutoarelor financiare de problematica taberelor de refugiaţilor stabiliţi pe teritoriul său.

Turcia nu poate evita nici rivalitatea nedeclarată cu Israelul, nici interesele sale la Marea Neagră. Guvernul turc nu vrea să piardă nici poziţia de stat lider al lumii islamice, nici realizările politice concrete atinse în relaţia sa cu Iranul, precum şi cu alte state din regiune. Este posibil să repună pe tapetul discuţiilor strategice cu SUA modul de implicare a mijloacelor de luptă dislocate pe baza aeriana NATO Incirlik pentru eventuale operaţii în regiune, dar şi statutul viitor al lui Fetullah Gulen. Cel mai probabil ca Turcia să nu dorească redeschiderea unei confruntări de intensitate ridicată în Siria datorită implicaţiilor directe asupra sa, dar va încerca sa îşi joace toate cărţile la dispoziţie pentru atingerea unor ţinte strategice concordante cu interesele sale. În această idee, preşedintele Tayyip Regep Erdogan a salutat loviturile împotriva unor obiective strategice ale guvernului  sirian. El a solicitat o poziţie unită a comunităţii internaţionale împotriva regimului de la Damasc dar şi a Statului Islamic din Siria. În continuarea declaraţiei sale, Tayyip Erdogan  a subliniat că Ankara sprijină reducerea tensiunilor dintre Rusia şi SUA referitoare la criza siriană.

În eventualitatea nedorită a unor acţiuni militare şi mai intense, cel mai probabil, coaliţia internaţională va continua să acţioneze cu forţe militare aeriene şi navale, eventual cu grupuri de forţe speciale şi intelligence. Elementele combatante terestre, existente pe teritoriul Siriei, vor încerca să exploateze situaţia concretă, mai ales prin utilizarea unor ferestre de oportunitate. Rezultatele concrete ale acţiunilor lor vor fi marginale în contextul operaţiei aeriene, dar vor reprezenta un element major de insecuritate pentru populaţia civilă din zonele în care se va înregistra prezenţa acestora.

Adevăratul spaţiu de confruntare, dacă operaţiile vor evolua în sensul dezvoltării de acţiuni cinetice, îl va reprezenta în continuare spaţiul aerian Sirian şi mai ales cel electromagnetic şi cibernetic adiacente, în care, probabil, vor fi implicate forţele coaliţiei ce se prefigurează, forţele de apărare anti aeriană ale Siriei, recapacitate cu sprijinul Federaţiei Ruse. Probabil că şi Israelul, Iordania şi Iranul vor fi implicate cel puţin în monitorizări operative ale aceloraşi spaţii. Este puţin probabilă implicarea sistemelor de rachete ruse dislocate în Siria, dar posibilitatea nu poate fi exclusă mai ales în cazul în care unele capacităţi ar putea fi atinse accidental sau în urma unor acţiuni de tip sabotaj sau provocare. Riscul unei astfel de posibilităţi este considerabil, mai ales după ce in 2015, după incidentul aerian ruso-turc, forţele armate ruse au finalizat operaţionalizarea sistemului său A2/AD ( anti-access/area  denial – anti-aces / zona de interdicţie) în Latakia, unde dispun de o bază aeriană permanentă (Hmeimim) colocată cu Aeroportul internaţional al-Assad, de unde pot opera sisteme militare aeriene şi anti-aeriene siriene. Baza Hmeimim dispune de sisteme moderne de apărare A.A. de tip S-400 şi S-300V4, de rachete balistice cu rază scurtă de acţiune SS-26 Iskander şi avioane de luptă Su-35 şi Su-34, precum şi de sisteme de luptă radioelectronică Krasukha-4. Aceasta bază permite controlul bazinului de Est al Marii Mediterane.

Reamintim că, în 7 aprilie 2017, două distrugătoare militare americane au lansat 59 de rachete Tomahawk asupra bazei aeriene siriene al-Shayrat, urmare tot a unui atac cu muniţie chimică, lansat de forţele guvernamentale siriene. Atunci, analiştii americani au abordat un subiect strategic important, legat de posibilitatea ca sistemele de rachete anti-aeriene ruse, operative pe baza Hmeimim, ar fi putut sau nu, să intercepteze rachetele Tomahawk Block 4 lansate de pe cele două distrugătoare. Conform unor informaţii vehiculate de analişti militari turci la acel moment a fost analizată existenţa sau inexistenţa unui ordin de utilizare a sistemelor de rachete antiaeriene ruse. Ceea ce se ştie cu siguranţă, este decizia Moscovei de a contribui la creşterea eficienţei apărării anti-aeriene a Siriei. Este posibil ca doborârea unui avion de luptă israelian, de tip F-16 I, în 10 februarie a,c. să fie rezultatul unui astfel de efort al modernizării apărării siriene. A fost prima pierdere de acest fel a forţelor israeliene în aproximativ 36 de ani de operaţii aeriene. Informaţii (neconfirmate) menţionează că alături de avionul doborât, alte trei avioane israeliene ar fi fost avariate în operaţia din 10 februarie. Ceea ce îngrijorează şi mai mult în legătură cu evenimentul din 10 februarie 2018 este legat de faptul că acordul ruso-israelian de schimb de informaţii centrat pe protecţia reciprocă a persoanelor implicate în operaţii în Siria nu a funcţionat şi nu se cunosc cauzele acestui fapt.

Nu este lipsit de relevanţă nici numărul mare de lansatoare de rachete portabile existente în Siria şi nici creşterea semnificativă a numărului de aparate de luptă doborâte recent în spaţiul aerian sirian, fapt ce indică existenţa unei reţele opto-electronice de monitorizare eficientă a acestuia. Statistica arată că un Su-25 al Federaţiei Ruse, un F-16 I israelian, un elicopter de atac T-129 al Turciei şi mai multe drone iraniene au fost doborâte. Aceste considerente indică transformarea spaţiului aerian sirian dintr-unul permisiv, într-unul riscant al cărui control real se află în coordonarea forţelor militare ruse. Pentru a reduce riscul unor situaţii asemănătoare, autorităţile politico-militare de la Ankara au făcut demersuri pentru a obţine acordul Moscovei pentru lansarea recentelor operaţii ale forţelor turce cu numele de cod  Euphrates Shield, în zona al-Bab şi Olive Branch, în zona Afrin.

Din perspectivă regională, este posibil ca Federaţia Rusă să fi început deja reconsiderarea poziţiei sale în flancul sud-estic european, în sensul creşterii potenţialului prezenţei sale militare, inclusiv în domeniul utilizării echipamentelor sale cele mai moderne destinate detecţiei, identificării şi urmăririi ţintelor în câmp de luptă real, concomitent cu testarea noilor sisteme radar şi sisteme de senzori destinaţi monitorizării echipamentelor şi sistemelor de luptă adverse. Siria reprezintă o zonă de confruntare ideală pentru efectuarea de analize comparative între sisteme sau platforme de luptă integrate, cum ar fi cele care includ avioanele americane de ultimă generaţie F-22, respectiv Su-35 şi Su- 57, în cazul Federaţiei Ruse.

La începutul lunii aprilie 2018, după o monitorizare de aproape trei ani, analişti militari turci au ajuns la concluzia conform căreia, forţa aeriană militară rusă dislocată în Siria a lovit peste 90000 de ţinte, în urma a peste 28000 ieşiri avion, cu pierderi neglijabile, ceea ce reprezintă un progres real. Comparativ cu perioada sovietică, indicatorii de azi sunt net superiori. Spre exemplu, în perioada 1979 – 1989, pe timpul războiului din Afganistan, forţele aeriene sovietice, pierdeau în medie un aparat de luptă la aproximativ 750 ieşiri avion.

Toate aceste analize calitative politico-militare plasează Turcia la intersecţia influenţei a trei mari viziuni strategice: neo-otomanismul, kemalismul şi, mai recent, gaullismul turc. Numitorul comun al acestor viziuni strategice este acela că acestea depăşesc înţelegerea comună occidentală, concentrându-se aproape exclusiv pe distincţia dintre dimensiunile islamice şi cele seculare ale Turciei de azi, care caută o linie de conduită echilibrată între cei trei mari factori de putere politico-militară contemporană: SUA, UE şi Federaţia Rusă.

Să reprezinte criza siriană o oportunitate în acest sens ? Dar dacă, în final, costurile vor fi exagerat de mari ? Oricum am privi lucrurile, Turcia se află în faţa unei alegeri provocatoare pentru viitorul său.