30 martie 2020

Criza COVID-19 - Răspunsul NATO la situaţii de urgenţe civile

Ştefan Oprea

Chiar dacă, în unele cazuri, armata joacă sau poate să joace un rol în acţiunile locale de răspuns la coronavirus, să sperăm că, în NATO, statele membre vor păstra capacităţile de luptă ale armatelor, energia şi resursele disponibile pentru a se concentra şi asupra celorlalte ameninţări la adresa Alianţei, mai ales în perioada turbulentă care va urma.

Sursă foto: Hepta

În momente dificile, solicitările de asistenţă internaţională adresate NATO demonstrează că unele structuri militare, datorită potenţialului de utilizare duală şi stării de pregătire, pot reacţiona rapid şi în situaţii de urgenţă civilă. Intervenţia în primele momente care urmează unui dezastru natural, pentru apărarea civilă sau asistenţă umanitară, este hotărâtoare.

Din păcate, pandemia de coronavirus, cu o extindere globală şi consecinţe grave, depăşeşte sfera de înţelegere a posibilităţilor de acţiune în contextul descris anterior şi impune o revedere a mecanismelor de lucru din cadrul Alianţei, pentru a nu crea confuzie în interpretarea posibilităţilor acesteia de a le satisface sau chiar dezamăgiri privind rezultatul scontat.

Chiar dacă NATO, în ultimii ani, prin structurile civile şi militare, a jucat un rol important în furnizarea de ajutor umanitar şi de altă natură în timpul dezastrelor majore, există diferenţe fundamentale privind scopul, rolurile şi capacităţile specifice între Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, Uniunea Europeană şi Organizaţia Naţiunilor Unite.

Toate aceste organizaţii s-au angajat să ofere un răspuns la dezastre într-o manieră eficientă, în timp util, pentru a asigura asistenţă şi a răspunde nevoilor reale ale populaţiei afectate, indiferent dacă locaţiile crizelor sunt în Europa, în zona euro-atlantică sau nu.

NATO este o alianţă politică şi militară între SUA, Canada şi cea mai mare parte a statelor Europei şi are ca structură responsabilă, Centrul de Coordonare a Răspunsului la Dezastre Euro-Atlantice (Euro-Atlantic Disaster Response Coordination Centre-EADRCC)

UE este în primul rând o uniune politică şi economică a statelor europene în care multe dintre ţările membre aparţin ambelor organizaţii. Existenţa în cadrul Comisiei Europene a Departamentului de Protecţie Civilă şi Operaţii de Ajutor Umanitar (European Civil Protection and Humanitarian Aid Operations-ECHO) şi a Centrului de Coordonare a Răspunsului la Situaţii de Urgenţă (Emergency Response Coordination Centre-ERCC), fac din UE structura cea mai activă în domeniul ajutorării victimelor dezastrelor la nivel mondial.

ONU reprezintă cea mai importantă organizaţie din lume care promovează cooperarea internaţională şi deţine rolul principal în coordonarea operaţiunilor globale de salvare în caz de dezastru (Oficiul pentru Coordonare şi Afaceri Umanitare / Office for the Coordination of Humanitarian Affairs-OCHA). Trebuie subliniat faptul că ONU îşi păstrează rolul principal în coordonarea operaţiunilor internaţionale de salvare la dezastre şi asigură cadrul în care fiecare actor (UE, NATO etc.) poate contribui la răspunsul general în caz de urgenţă cu debut brusc. 

Implicarea NATO în asistenţa umanitară

Pentru a înţelege modul în care NATO se poate implica în asistenţa umanitară la dezastre trebuie să acceptăm, încă de la început, că Organizaţia Atlanticului de Nord  nu este un actor umanitar major. Cu toate că protecţia populaţiilor civile a stat în atenţia Alianţei încă din primii ani de existentă, asistenţa la dezastre în ţările membre, care au depăşit capacităţile naţionale şi care au necesitat coordonare sau asistenţă din partea NATO (inundaţiile din Belgia şi Olanda din 1953, cutremurul din Italia din 1976), s-a desfăşurat pe baza unor proceduri pentru coordonarea sprijinului între membrii săi, care au rămas în vigoare până în mai 1995, când au fost revizuite şi au devenit aplicabile şi ţărilor partenere.

La 17 decembrie 1997, Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (Euro-Atlantic Partnership Council-EAPC), în sesiune ministerială, a aprobat crearea unei capabilităţi de răspuns Euro-Atlantic la dezastre. La 3 iunie 1998, Centrul de Coordonare Euro-Atlantică de Răspuns la Dezastre (EADRCC) a fost inaugurat ca instrument de parteneriat al planificării de urgenţă civilă a NATO şi ca unul dintre cele două elemente de bază ale politicii EAPC privind cooperarea internaţională la dezastre. Celălalt element, complementar, este Memorandumul de Înţelegere (Memorandum of Understanding-MoU) privind facilitarea transportului transfrontalier a Unităţii Euro-Atlantice de Reacţie (organizată ad-hoc) la Catastrofe (Euro-Atlantic Disaster Response Unit-EADRU).

Având ca obiectiv principal sprijinul civil pentru operaţiile Alianţei (art. 5 sau non art. 5), al autorităţilor naţionale în situaţii de urgenţă civilă, precum şi protecţia populaţiilor împotriva efectelor armelor de distrugere în masă, EADRCC, cu personalul propriu sau detaşat, oferit de naţiuni, poate acţiona la solicitarea statelor membre şi partenere. Cu experţi naţionali din industrie, cercetare şi administraţie, funcţie de specificul dezastrului, Centrul are rolul de a coordona răspunsul NATO pentru a orienta eforturile de management al consecinţelor dezastrelor, precum şi tratarea consecinţelor chimice, biologice, radiologice sau nucleare.

Trebuie menţionat că ţara afectată rămâne responsabilă pentru gestionarea dezastrelor, iar ONU îşi păstrează rolul principal în coordonarea operaţiunilor internaţionale de salvare. EADRCC completează şi furnizează sprijin suplimentar pentru rolul ONU în zona EAPC în strânsă coordonare cu celelalte  organizaţii internaţionale (Comitetul Internaţional al Crucii Roşii, Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, Oficiul pentru Interzicerea Armelor Chimice, Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi Uniunea Europeană).

Mecanismul de activare a Centrului de Coordonare a Răspunsului la Dezastre

Orice tară, membră sau partener NATO, semnatară a documentelor de constituire a iniţiativei (Rusia a fost exclusă după anexarea ilegală a Crimeei) poate transmite o Cerere pentru asistenţa internaţională la dezastre (Request for International Assistance). Cel mai recent exemplu îl constituie cererile adresate NATO de către ministerele apărării din Ucraina şi Spania, ministerului de interne din Italia şi Guvernului Muntenegrului prin care, solicită asistenţă internaţională pentru a răspunde la pandemia creată de COVID-19.

EADRCC,  după ce a primit direcţiile politice de la NATO, transmite cererea de asistenţă tuturor ţărilor membre şi partenere, care, la rândul lor, răspund comunicând ofertele lor de asistenţă EADRCC şi / sau ţării afectate. Centrul ţine evidenţa asistenţei oferite (inclusiv asistenţă din partea altor organizaţii şi actori internaţionali), asistenţa acceptată de ţara afectată, datele de livrare şi privind asistenţa încă necesară precum şi cele despre situaţia reală din teren.

Toate informaţiile sunt transmise către NATO şi ţările partenere sub formă de rapoarte de situaţie şi sunt publicate şi pe site-ul web al EADRCC.

Când situaţia impune, la cerere, Unitatea Euro-Atlantică de Răspuns la Catastrofe (EADRU), asigurată de o ţară desemnată de NATO şi care cuprinde elemente civile şi militare multinaţionale voluntare (personal calificat pentru salvare, unităţi medicale, echipamente şi materiale, mijloace de transport etc.), poate fi activată şi dislocată în zona afectată. Pe timpul dislocării, va acţiona în cooperare cu ONU, alte instituţii internaţionale şi structuri naţionale pentru răspuns la dezastre.

În ultimii ani, EADRCC a răspuns la peste 60 de solicitări pentru ajutor, transmise din partea naţiunilor. Acestea au inclus inundaţii, incendii forestiere, cutremure, căderi abundente de zăpadă, Ebola, criza refugiaţilor etc. Inclusiv Romania a beneficiat de ajutor prin acest mecanism al NATO în timpul inundaţiilor din anul 2005.

De remarcat că, începând cu 1998, utilizarea colectivă a capacităţilor militare sub comandă NATO pentru operaţiuni umanitare s-a întâmplat doar de câteva ori. Cele mai importante au fost intervenţia NATO ca răspuns la dezastrul produs de uraganul Katrina în Statele Unite, din august 2005, asistenţa NATO în Pakistan în urma cutremurului din octombrie 2005 şi sprijinul NATO pentru eforturile de ajutorare în urma inundaţiilor musonice din Pakistan din 2010.

Virusul COVID-19 poate afecta atât oamenii, cât şi Alianţa

Aflat într-un moment critic al existenţei sale, NATO, lovit de pandemie, se va confrunta, în primul rând, cu aceasta catastrofă ce va afecta sănătatea oamenilor şi va suporta efectele daunelor economice pe care le creează carantinele şi blocajele actuale. În aceste circumstanţe, cheltuielile militare vor păli în faţa priorităţilor impuse de recuperarea economică. Fără a analiza impactul pe termen lung al crizei coronavirusului asupra Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, trebuie să arătăm, totuşi, că percepţia ameninţărilor în cadrul Alianţei se va schimba fundamental. Lăsând la o parte efectele acesteia asupra coeziunii NATO, răspunsul iniţial, ezitant, al UE / NATO la apariţia crizei pandemice, demonstrează ca rezilienţa organizaţiei la provocările perturbatoare asupra existenţei umane impune abordări moderne ale noilor realităţi.

Din această perspectivă, NATO, împreună cu naţiunile membre, va trebui să analizeze posibilitatea de a realiza un echilibru stabil între obligaţiile militare interne şi cele impuse de ameninţările externe de securitate. O adevărată provocare în condiţiile în care, cu cât durează mai mult această pandemie globală, cu atât acest echilibru va fi mai dificil de realizat de către factorii de decizie.

Fără îndoială, perturbările incomensurabile pe care coronavirusul le-a provocat în Europa şi America de Nord au obligat factorii de decizie să se concentreze pe criză internă. În acelaşi timp, NATO şi membrii săi nu-şi pot dilua atenţia strategică.