28 mai 2020

Criza care aduce ploaia. În Piaţa Roşie, după 75 de ani

Laurenţiu Sfinteş

Trebuia să fie o primăvară care să schimbe Constituţia Rusiei, bineînţeles, printr-un vot popular, pentru a permite continuitatea unei preşedinţii care a adus deja Rusiei putere şi recunoaştere. Trebuia să fie o primăvară a aniversării a 75 de ani de la Marea Victorie din cel de-al Doilea Război Mondial. Şi trebuia să fie cea mai impresionantă defilare văzută vreodată, pentru acest prilej. Şi trebuia să fie senin în Piaţa Roşie, aşa cum a fost de fiecare dată, de când se fac defilări pe sub Turnul Spasski din Kremlin. Dar a fost înnorat, de 9 mai, la Moscova. 75 de avioane au traversat cerul oraşului, la distanţă extinsă pentru a lungi momentul, iar o ceremonie restrânsă a prilejuit preşedintelui Vladimir Putin depunerea unei coroane de flori la mormântul soldatului necunoscut de lângă zidul Kremlinului. Şi atât. Peste o capitală mohorâtă, mai mult decât avioanele militare, a plutit spectrul unei ameninţări invizibile la care Rusia nu a găsit deocamdată arma de răspuns.

Sursă foto: Mediafax

Cât de rapid se schimbă istoria

Când în alte părţi ale Europei, statele deja luau măsuri pentru combaterea epidemiei, la Moscova, pe 10 martie, Duma adopta hotărîrera privind aprobarea amendamentelor consituţionale ce urmau să fie supuse unui referendum. Prin aceste schimbări, o continuare a prezenţei lui Vladimir Putin la conducerea ţării ar fi permisă şi după anul 2024 şi, dacă e bal, bal să fie, chiar până în anul 2036. Într-o istorie atît de frământată a Rusiei, puţine sunt personalităţile care au patrulat pe culoarele întunecate ale Kremlinului pentru o perioadă atât de lungă.

Dar nu a fost să fie. Deocamdată. Referendumul, programat iniţial pe 22 aprilie,  s-a amânat în acest carusel constituţional şi va fi ceva mai târziu, nu se ştie când.

La două săptămâni după vot, deja Putin vizita spitalul Kommunarka, destinat pacienţilor Covid-19, iar două luni mai târziu, parada militară dedicată aniversării a 75 de ani de la Marea Victorie, era înlocuită cu un survol în formaţie a 75 de avioane militare, care aveau să deseneze pe cerul gri al Moscovei steagul tricolor al Rusiei. Cei 15.000 de militari înghesuiţi în garnizoana Moscova au fost trimişi înapoi în cazărmile lor. Mulţi cu temperatura crescută. Nu a mai fost nevoie nici de celebrele rachete anti-ploaie pentru a fugări norii din zona capitalei, aşa cum era tradiţia fiecărei parade. Spectatorii moscoviţi erau oricum consemnaţi în interior, în spatele geamurilor, datorită măsurilor de izolare luate de guvern. Paradoxal, tot din spatele geamurilor a privit zborul avioanelor şi prim ministrul Mihail Mişutin, după ce, la sfârşitul lunii aprilie, acesta îi raportase preşedintelui, printr-o teleconferinţă în premieră, că fusese testat pozitiv.

Nimic nu a mers conform planului pentru conducerea Rusiei în această primăvară a anului 2020. Nici proiectele constituţionale sau parada de 9 mai, nici măsurile de combatere a crizei.

După ce criza a părut a debuta greu în Rusia, mediul online fiind inundat cu imagini ale liderului rus care gestionează ca un adevărat comandant militar situaţia, a urmat prima săptămână de întrerupere a activităţii cu continuarea plăţii integrale a salariilor, după care o lună întreagă, până în 28 aprilie, după care şi această perioadă a fost extinsă.

Între timp au apărut problemele şi imaginea de „macho” al crizei, pentru ţară şi preşedintele ei, a început să pălească. Personalul medical s-a dovedit insuficient, neantrenat şi slab dotat. Chiar şi la Kommunarka, unde medicii şi asistentele şi-au dat într-un număr mare demisiile. Au apărut calculele privind cât îşi va permite Rusia să plătească salarii pe stat acasă. Toate acestea în timp ce numărul cazurilor de infecţie au poziţionat Rusia imediat după SUA, într-un clasament pe care Kremlinul l-ar fi dorit pentru orice altceva. Încrezător, purtătorul de cuvânt al preşedinţiei ruse, Dimitrii Peskov, anticipa, la sfârşitul lunii aprilie, că, în luna mai, Rusia va intra pe o curbă staţionară a numărului de infecţii. Nu a anticipat că va fi şi el parte a acestei curbe, fiind la rândul său, testat pozitiv.

Rusia încă stă bine, dacă se poate spune astfel, la numărul de decese raportate la numărul total de infecţii. Chiar suspect de bine.

 

Dar recesiunea bate la uşă

Într-o şedinţă cu directorii din industria auto rusă, pe 24 aprilie, Putin le-a spus acestora clar că situaţia este mai grea decât cea din perioada crizei 2008 – 2009. Atunci PIB naţional a scăzut cu 7,8%. Criza ulterioară, din 2014 – 2015, provocată de anexarea Crimeei şi conflictul din estul Ucrainei a produs şi ea o scădere a PIB de 2,3%. Veniturile populaţiei încă nu au ajuns la nivelul dinainte de 2014. Conform unor sondaje publice, două treimi din populaţia rusă încă simte efectele crizelor precedente, iar, ca să adauge sare pe rană, Serviciul Federal de Statistică a anunţat recent că 20,9 milioane de ruşi trăiesc sub limita sărăciei. Când această limită este stabilită la 170 de dolari pe lună, lucrurile sunt şi mai grave.

Pentru 2020, Banca Centrală a Rusiei estimează un declin de 4-6%. Dar sunt şi alte opinii. Fostul ministru de finanţe, Aleksei Kudrin, unul din reformatorii finanţelor ruse în interiorul cadrului permis de regimul Putin, afirmă că PIB-ul va scădea cu 8%, iar un fost ministru adjunct al dezvoltării economice, Aleksei Vedev, deci tot om din sistem, dar şi unul din cei mai buni analişti ai Institutului Gaidar, merge până la 10%. Dincolo de diferenţe, prognozele sunt în aceeaşi direcţie.

Un motiv este, desigur, pandemia Covid-19, neşteptat de dură în Rusia, dar ar putea fi adăugat şi altul, scăderea abruptă a preţului petrolului şi gazelor naturale la niveluri de dinaintea venirii lui Putin la putere (anii 1998 – 1999).

Rusia beneficiază încă de acumulări monetare considerabile în rezerva de stat (564.4 miliarde de dolari la data de 3 aprilie 2020), iar Fondul Suveran Naţional, cel care este ultimul contrafort pentru sistemul de pensii, are şi el 165 de miliarde de dolari. Bani mulţi. Numai fondul este aproximativ 11% din PIB. Dar pachetul iniţial de stimulare a economiei l-a dus deja la jumătate. Bugetarii Rusiei sunt mulţi şi necesari sistemului. Şi costisitori. În timp ce statul le asigură salariile pe perioadele de carantină ordonată, nu acelaşi lucru se întâmplă cu angajaţii companiilor private. E problema lor de unde scot banii.

Dar, aşa cum era de aşteptat, devine şi problema statului şi a economiei ruse, întrucât în afară de resursele naturale, ale căror preţuri au scăzut dramatic, sursele bugetare – taxe şi impozite - provin şi din aceste domenii care au fost lăsate de Kremlin să se dezvolte pe criteriile economiei de piaţă. Că şi Rusia este parte a economiei mondiale de piaţă, nu?

 

Poate fi criza actuală un nou Cernobîl?

O serie de analişti consideră că prezentele dificutăţi prin care trece Kreminul în gestionarea crizei ar putea avea acelaşi simbolism cu evenimentele care au urmat catastrofei de la Cernobîl. Şi în acel caz, lucrurile s-au mişcat încet, au fost negate în faza iniţială, iar ulterior, când dimensiunile tragediei au devenit cunoscute, conducerea statului nu a mai transmis un sentiment de încredere populaţiei. Deşi şi atunci se schimbaseră lucrurile într-o oarecare măsură în societate, sau începeau să se schimbe, sentimentul a fost cel de stagnare.

Nu e întâmplătoare apariţia unor astfel de analize. În ultimii ani, evoluţiile din economie nu au fost mulţumitoare. Poate acest lucru a dus şi la schimbările de la nivelul executivului. Creşterea economică sub aşteptări, combinată cu efectele sancţiunilor, plus criza prezentă, sunt resimţite direct de populaţie, nu se pot ascunde la fel de uşor precum pierderile umane în cazul unor operaţiuni militare externe, cum e cea din Siria, sau cele din estul Ucrainei. Criza afectează pe toată lumea, e o realitate palpabilă, ameninţătoare.

Sunt necesare reforme, unele structurale. Status-quo-ul nu funcţionează. Problema cu reformele este, însă, că le ştii doar începutul. Dacă fracturile sociale şi economice sunt adânci, schimbările produc alte nevoi de schimbări, clivajele se adâncesc, iar la un moment dat, oamenii uită brusc de la ce s-a pornit şi doresc cu totul altceva. Eventual democraţie.

Dar schimbările consituţionale propuse sunt destul de departe de acest obiectiv. O citire printre rânduri a reformei legii fundamentale trimite mai curând către construcţia unui regim mai conservator, mai ideologic, mai anti-occidental.

Există, însă, o diferenţă din ce în ce mai evidentă între ce se anticipa drept curs al evenimentelor de către Kremlin şi realitatea crizei.

Iar gestionarea crizei, o spun exemplele relevante internaţionale, a cerut angajarea directă, masivă, coordonată şi eficientă a executivelor şi liderilor naţionali. Ceea ce, în cazul Rusiei, dar nu este singurul exemplu de acest fel, nu s-a întâmplat conform planului. Contrar aşteptărilor, criza din Rusia, acolo unde totul este centralizat şi autoritar, a trebuit să fie gestionată la nivel local, preşedintele delegând responsabilităţi. Iar liderii locali, neantrenaţi în exerciţiul iniţiativei, au aşteptat sau au hotărât doar ceea ce au crezut că va fi aprobat.

S-a demonstrat că unitatea puterii este una pe hârtie, că zonele de influenţă la nivelul ce mai înalt sunt la fel de multe ca în perioadele anterioare, la fel de diferite, cu interese, deseori, contrarii.

În concluzie, da, situaţia prezentă readuce în memorie evenimente de acum câteva decenii, ceea ce nu poate fi decât un semnal de alarmă pentru Kremlin.

 

Relaţiile SUA – Rusia. Punct şi de la capăt

În condiţiile în care criza a accentuat primatul binomului competiţional SUA – China, Moscova se vede trecută în plan secund în priorităţile Washingtonului. Ceea ce e de rău dar şi de bine. Moscova are mai puţine argumente în panoplia de forţă pentru a convinge Washingtonul în privinţa sanţiunilor economice sau a extinderii acordurilor nucleare. Retragerea SUA din Tratatul Open Skies este un astfel de exemplu.

Dar, la fel ca în anul 2001, când şi-a exprimat necondiţionat sprijinul imediat atacului terorist, Putin a tatonat şi de această dată terenul pentru o nouă relaţie cu SUA, imediat în debutul crizei, oferind nu neapărat sprijin – deşi a fost şi acesta, simbolic - pentru combaterea pandemiei, cât o declaraţie de empatie pentru încercarea prin care trec americanii. Faptul că, între timp, lucrurile s-au complicat şi acasă, nu a ajutat prea mult la acest demers, dar el demonstrează că, la Moscova, zicala chinezească privind oportunitatea dintr-o criză este luată în serios.

Începând cu 2018. preşedintele Putin a prezentat periodic noi realizări ale cercetării ruse în domeniul tehnologiei militare, sperând că acestea vor readuce SUA la masa negocierilor. Tratatul START, negociat sub preşedinţia Obama, este ultimul acord rămas în vigoare, dar şi acesta va expira în februarie 2021. Rusia nu îşi poate permite ceea ce nu şi-a permis nici Uniunea Sovietică, o cursă a înarmărilor care să-i sece toate resursele. De aceea, tatonează o înţelegere, cât încă se poate negocia de pe poziţii presupus egale. Iar criza, paradoxal, se speră să ajute.

Anunţul făcut joi, 21 mai, de Marshall Billingslea, reprezentantul SUA pentru convorbirile privind controlul armelor nucleare, conform căruia discuţiile ar putea reîncepe imediat după încheierea crizei, arată că există ceva rezultate în această abordare.

 

O graniţă greu de protejat: cu China

Mai complexe, sau au devenit astfel în ultimele luni, sunt relaţiile cu China.  Măsurile dure luate de Rusia la începutul crizei: închiderea graniţei, trimiterea acasă (presa utilizează termenul „deportare”) a studenţilor chinezi, precum şi atacurile la adresa unor cetăţeni chinezi în unele localităţi siberiene, au produs o reacţie oficială din partea Beijingului.

Evoluţiile s-au calmat pe măsură ce China a reuşit să stabilizeze pandemia, iar Rusia s-a scufundat adânc şi nu foarte eficient în gestionarea ei. Convorbirea din 16 aprilie dintre preşedinţii Putin şi Xi, primul declarând sprijinul Rusiei pentru „războiul popular” al Chinei împotriva virusului, a calmat lucrurile şi a pus în surdină şi criticile chineze. Deisgur, Moscova nu a fost mulţumită cu nivelul informaţiilor primite de la partea chineză despre extinderea epidemiei. Aceeaşi reacţie a fost înregistrată şi în alte state din Asia Centrală.

Neîncrederea dintre liderii celor două state a fost alimentată şi de postura post-criză a Chinei, pentru care alianţa ruso – chineză nu mai este la acelaşi nivel de prioritate ca în perioada pre-criză. Dacă pentru Rusia, acest parteneriat era un antidot (şi) la regimul de sancţiuni economice al SUA şi UE, pentru China a primat întotdeauna componenta militară.

Dovedind că există şi reacţii în oglindă, pe termen scurt, Beijingul a procedat identic, blocând accesul cetăţenilor ruşi în zona de frontieră din Manciuria (oraşul Harbin), motivând că există câteva cazuri de infecţie importate de peste graniţă.

Desigur, nici această criză nu va schimba fundamental raporturile dintre cele două ţări, care au nevoie una de alta pentru motive şi obiective diferite. Ea a ajutat însă la relevarea mai clară a relaţiilor ierarhice dintre ele, demonstrând, mai mult pentru restul lumii decât pentru cele două capitale, cum funcţionează parteneriatele euro-asiatice.

 

Între Est şi Vest, Rusia alege Nordul

Desigur, este o figură de stil, dar cu o oarecare componentă de adevăr. Criza a permis Moscovei obişnuitele gesturi de curtoazie diplomatică la adresa unora dintre capitalele europene (Roma, Madrid, Paris, Belgrad), însoţite de fraternul, dar nu întotdeauna competentul, sprijin pentru gestionarea crizei. În lumea reală, Europa a răspuns, însă, solicitând mai puţine gaze naturale, renegociind preţurile, menţinând şi sancţiunile impuse ulterior anului 2014. Liderii europeni au mulţumit preşedintelui Putin cu multe cuvinte şi cu puţine acţiuni. Obiectivele de centrifugare a identităţii europene sunt greu de atins pentru Moscova, iar statele europene au dovedit, dincolo de naţionalismele perioadei, că nu dau buna vecinătate din mână pentru promisiunile eurasiatice de pe gard.

În celălalt capăt al hărţii, către Asia Centrală, atitudinea Moscovei a fost însă alta. De la Dostoevski se ştie despre bivalenţa rusă faţă de cele două direcţii: „В Европе мы были приживальщики и рабы, а в Азию явимся господами. В Европе мы были татарами, а в Азии и мы европейцы” / „În Europa am fost supravieţuitori şi sclavi, dar în Asia vom fi stăpâni. În Europa am fost tătari, dar în Asia suntem şi noi europeni”.

Astfel că cele câteva milioane de muncitori sezonieri din republicile Asiei Centrale, vreo patru numai în Moscova, au fost primii care şi-au pierdut locurile de muncă în timpul pandemiei, au rămas blocaţi în dormitoarele comune din  carterele mărginaşe ale marilor oraşe ruse, şi-au cheltuit potenţialele transferuri financiare către familii pentru propria supravieţuire. Viaţa e grea în fostul imperiu, mai ales când vii de la est.

Iar Rusia rămâne în continuare în relaţii bune doar cu nordul cardinal care, poate, o dată cu încălzirea globală, dacă nu se va dovedi şi aceasta o creaţie de laborator, va transforma permafrostul într-un nou cernoziom.

Pentru aceasta, ar trebui însă să răsară soarele din nou pe uliţa unde au loc paradele militare, chiar dacă victoria de la 9 mai s-ar putea să fie sărbătorită pe 7 noiembrie. În fond, e acelaşi trecut.

Pentru aceasta, ar trebui însă să răsară soarele din nou pe uliţa unde au loc paradele militare, chiar dacă victoria de la 9 mai s-ar putea să fie sărbătorită pe 7 noiembrie[1]. În fond, e acelaşi trecut.

 

[1] Parada a fost anunţată pentru data de 24 iunie, la aniversarea a 75 de ani de la evenimentul similar din 1945. Ziua de 24 iunie este şi aniversarea, însă, a trecerii de către Napoleon, a râului Neman şi începerea campaniei dezastruoase din Rusia, în anul 1812.