Crimeea, o peninsulă cu arma la picior

***

Fotografiile de pe DefenseOne prezintă cinci batalioane de S-400 Triumf, complexe de apărare aeriană mobile cu bătaie lungă, dispuse circular în Crimeea, în cinci poziţii strategice (Sevastopol, Evpatoria, Djankoi, Kerci şi Feodosia), din care pot asigura apărarea peninsulei împotriva unui atac aerian din orice direcţie.

Aceste aspecte nu sunt străine analiştilor militari, dislocările unor astfel de mijloace fiind anunţate de fiecare dată de către oficialii ruşi, ca mesaj subscris războiului informaţional rus, pe care Moscova îl desfăşoară cu mare eficienţă în ultimii ani. Imaginile nu fac decât să întărească estimările analiştilor care au atras demult atenţia asupra militarizării Crimeei, dar să şi popularizeze subiectul peste ocean, întrucât în Europa s-a întrunit deja, cu ceva timp în urmă, consensul pe această temă.

Se pune întrebarea în ce măsură capabilităţile militare din Crimeea au un scop pur defensiv, aşa cum afirmă oficialii ruşi, sau reprezintă o platformă formidabilă din care Rusia îşi poate proiecta forţa spre sud. Chestionaţi pe această temă, experţi americani în domeniul securităţii globale au opinii divizate. Unii sunt de părere că Rusia înarmează Crimeea pentru că se teme de o încercare a Ucrainei, sprijinită de NATO, de a recuceri peninsula. Alţii, mai numeroşi, afirmă că implicarea Rusiei în Siria şi, mai nou şi mai discret, în Libia, cu forţe provenind preponderent din Regiunea Militară Sud, dovedeşte faptul că ambiţiile Moscovei se întind mult dincolo de Marea Neagră.

Strategia celor două mări. Marea Neagră, ”Mare Nostrum”?

Acţiunile din ultimul deceniu ale regimului Putin par să amintească de o revitalizare a unei strategii, care a fost urmărită secole de-a rândul de conducătorii ruşi, începând cu Petru cel Mare. În zona europeană, Rusia trebuie să îşi asigure accesul facil la Oceanul Planetar prin controlul Mării Baltice, la nord şi Mării Negre, la sud. Acest lucru nu mai pare o simplă speculaţie dacă se analizează proporţia în care platforme moderne, navale şi aeriene, au intrat în ultimii ani în înzestrarea Flotei Mării Baltice (FRB) şi Flotei Ruse a Mării Negre (FRMN).

FRMN este singura flotă care dispune de fregate moderne, purtătoare de complexe de rachete Kalibr, clasa Amiral Grigorovich. Acestea se alătură celor şase submarine clasa Kilo modernizat, de asemenea purtătoare de sisteme Kalibr, singurele de acest tip din marina rusă. Iar FRB deţine patru dintre cele şase corvete performante, clasa Steregushchiy, construite până în prezent. Mai mult decât atât, multe dintre proiectele navale anunţate de Ministerul rus al Apărării vizează exact aceste două flote, ceea ce întăreşte  teoria că centrul de greutate se mută spre sud şi vest.

În Marea Neagră, obiectivul Rusiei pare clar: controlul total, nedisputat de  statele riverane sau/şi de NATO şi asigurarea libertăţii de manevră prin strâmtorile turceşti, pentru a susţine eforturile de proiecţie a forţei în Marea Mediterană (unde dispune deja de o grupare expediţionară permanentă) şi mai departe, spre Marea Roşie şi Oceanul Atlantic.

După ce, în urmă cu zece ani, Rusia mai deţinea doar o porţiune de litoral din nord-estul Mării Negre, în prezent Kremlinul a limitat accesul naval al Georgiei prin preluarea Abhaziei, a anexat Crimeea şi a legat-o de Krasnodar prin podul de peste Strâmtoarea Kerci, transformând practic Marea Azov într-o mare internă rusească. Se speculează că Rusia nu vrea să se oprească aici, având ochii aţintiţi asupra sudului Ucrainei, unde intenţionează să refacă Novorossia.

Toate aceste acţiuni au transformat, de facto, Marea Neagră într-un ”lac rusesc”. Din păcate, în regiune, doar România a fost cea care a atras atenţia asupra acestui lucru. Turcia, un stat care putea constitui o contrapondere la expansiunea rusească, joacă ”propria carte”, chiar dacă este stat membru NATO, interesele economice care o leagă de Rusia, fie şi de conjunctură, prevalând de multe ori în faţa intereselor militare comune ale Alianţei Nord-Atlantice.

Modernizarea capabilităţilor militare din Crimeea.

Pentru atingerea obiectivelor geopolitice în regiune, Rusia a acordat un interes sporit modernizării instrumentului militar. Despre dezvoltarea potenţialului militar rus din Regiunea Militară Sud (RM Sud) s-a mai publicat în Monitorul Apărării şi Securităţii (Jurnalul militar de la flancul de est al NATO). De aceea, articolul trece în revistă, succint, principalele realizări, fără a intra în detaliile pe care cititorul le poate găsi în articolele anterioare.

Forţe terestre. S-a înfiinţat o a treia armată de arme întrunite şi este în desfăşurare procesul de transformare a brigăzilor mecanizate şi de infanterie în divizii. În Crimeea s-a înfiinţat un corp de armată, care reuneşte sub comandă unică toate forţele terestre din peninsulă. Au fost aduse în regiune cele mai performante sisteme de lovire terestre, rachetele Iskander-M, purtătoare de muniţii convenţionale sau nucleare, ale căror performanţe vor fi detaliate în continuare. De asemenea, a fost dislocat în Crimeea sistemul mobil de rachete de coastă Bastion-P.

Forţe navale. FRMN a fost subiectul unei modernizări fără precedent. S-au primit 13 nave de suprafaţă şi submarine moderne, purtătoare de sisteme de lansare Kalibr (trei fregate din clasa Amiral Grigorovich, şase submarine din clasa Kilo modernizat, două corvete clasa Buyan-M, două nave mari de patrulare clasa Bykov). Flotila din Marea Caspică a primit, la rândul ei, trei platforme purtătoare de Kalibr (corvete din clasa Buyan-M), care tranzitează des pe apele interioare către Marea Neagră şi, mai departe, spre Marea Mediterană.

Forţe aeriene. S-a mărit continuu numărul de aeronave din toate categoriile, foarte importantă fiind intrarea în serviciu, la Morozovsk, a avioanelor de vânătoare-bombardament Su-34, capabile să poarte două rachete moderne aer-sol Kh-101/Kh-102. Tot în RM Sud sunt dislocate, deocamdată pentru teste, aeronave de interceptare MiG-31K, dotate cu rachete hipersonice Kinjal. A crescut constant numărul de ore de zbor şi a fost căpătată experienţă semnificativă de luptă, în urma participării piloţilor ruşi la campania din Siria. Au fost aduse în regiune mai multe sisteme de rachete antiaeriene cu rază lungă, S-400 Triumf, pe lângă S-300 şi Pantsir existente. Se lucrează la instalarea în Crimeea, lângă Sevastopol, a unui radar de avertizare timpurie Voronezh-SM.

Prin dislocarea acestor sisteme moderne de armament în regiune, Rusia a instituit ceea ce, în termeni militari, poartă denumirea de mediu A2/AD (Anti-Area Acces Denial), fiind în măsură, practic, să interzică accesul forţelor navale NATO şi partenere în regiune. Deocamdată, în situaţiile în care navele NATO intră în Marea Neagră şi aeronavele aliate (mai ales de cercetare) survolează spaţiul de deasupra Mării Negre, ruşii se limitează la a le supraveghea şi escorta de la distanţă. Totuşi, în unele cazuri, Rusia a acţionat provocator atât asupra mijloacelor navale, cât şi asupra celor aeriene ale NATO. În situaţia nedorită a unui conflict, este de presupus că FRMN, sprijinită de forţele aeriene, va stabili efectiv o zonă de interdicţie, dispunând acum de mijloace multiple pentru a o impune. 

Ce pot face capabilităţile A2/AD din Crimeea?

După instalarea radarului Voronezh-SM (rază de cca 6.000 de kilometri, poate urmări până la 500 de ţinte simultan) la Sevastopol, Rusia va avea acoperire completă pe direcţia vest, putând detecta orice lansare de rachete de pe teritoriul Europei, precum şi manevrele de forţe şi mijloace navale şi aeriene dinspre adâncimea teritoriului NATO spre frontierele sale.

Sistemele de rachete antiaeriene S-400 Triumf (codificare NATO: SA-21 Growler) din Crimeea au o bătaie de cca 400 de kilometri. Astfel, cu acest sistem pot fi lovite ţinte aeriene (inclusiv rachete balistice cu viteze mai mici de 4.800 metri/secundă) oriunde în spaţiul aerian de deasupra Mării Negre. De exemplu, distanţa de la sistemul S-400 de la Evpatoria până la aerodromul Mihail Kogălniceanu este de cca. 350 de kilometri.

Sistemul de rachete de coastă K-300 P Bastion-P (SSC-5 Stooge) este mobil, ceea ce îl face greu de detectat şi poate lovi ţinte navale până la 350 de kilometri şi ţinte terestre până la 450 de kilometri. Astfel, cu Bastion-P pot fi lovite navele de suprafaţă chiar în apele teritoriale ale României, inclusiv în porturile lor de dislocare la pace.

Sistemul de rachete operativ-tactice Iskander-M (SS-26 Stone) foloseşte muniţie convenţională sau nucleară şi are o bătaie de cca 500 de kilometri. Astfel, un sistem mobil dispus pe coasta de vest a Crimeei poate lovi obiective  terestre de importanţă deosebită, fixe sau mobile (concentrări de forţe, aerodromuri, noduri de comunicaţii, radare, sisteme de apărare antiaeriană etc.) oriunde pe teritoriul Dobrogei şi chiar mai în adâncimea teritoriului românesc, în jumătatea de est a Munteniei şi sudul Moldovei (distanţa dintre cel mai vestic punct al Crimeei şi Bucureşti este de 511 kilometri).

Complexul Kalibr de pe platformele navale de suprafaţă şi submarine poate lovi ţinte navale la distanţe de 660 de kilometri (dincolo de strâmtoarea Bosfor, în Marea Marmara). Varianta de atac terestru (land attack cruise missile) are o bătaie de 2.500 de kilometri, cu care pot fi lovite ţinte din adâncimea strategică a NATO (de exemplu, distanţa de la Sevastopol la Paris este de cca 2.400 de kilometri).

Aeronavele Su-34 pot lansa rachete aer-sol Kh-101 (muniţie convenţională) sau Kh-102 (muniţie termonucleară) la distanţe de peste 3.000 de kilometri, cu care pot lovi ţinte oriunde pe teritoriul Europei, chiar dacă lansează din spaţiul intern rus. 

Aeronavele MiG-31K pot lansa rachetele hipersonice Kh-47M2 Kinjal la distanţe de peste 2.000 de kilometri. Viteza acestui tip de rachetă (10-12 Mach/12-15000 kilometri/oră) o face imposibil de combătut de către sistemele de apărare aeriană aliate existente în prezent. Declarativ, printre obiectivele pe care această rachetă le poate lovi în situaţia unui conflict se numără şi capabilităţile de apărare antirachetă (Aegis Ashore) de la Deveselu.

Concluzii

Militarizarea Peninsulei Crimeea este un fapt de necontestat şi urmăreşte probabil, două obiective. Primul este de a menţine peninsula în cadrul Federaţiei Ruse, ruşii temându-se că presiunile Ucrainei la cancelariile occidentale ar putea determina o acţiune hotărâtă a NATO. Cel de al doilea obiectiv se referă la posibilitatea proiectării puterii militare a Federaţiei Ruse în Marea Mediterană şi mai departe, lucru evidenţiat de reînfiinţarea grupării navale permanente din Marea Mediterană, implicarea în conflictul sirian şi sprijinirea, deocamdată discret, a generalului Khalifa Haftar în Libia.

NATO nu poate face prea multe în regiune, prezenţa navală fiind limitată de prevederile Convenţiei de la Montreux, convenţie pe care Rusia o încalcă frecvent din dislocarea submarinelor sale în cadrul Grupării Navale din Marea Mediterană.

Turciei îi convine deocamdată situaţia existentă. Deşi nu a recunoscut anexarea Crimeei şi a sprijinit unele demersuri ale Ucrainei la organismele internaţionale de securitate, Ankara dezvoltă relaţii strânse cu Moscova, în special în plan economic (proiectul energetic TurkStream), dar şi militar (achiziţionarea de sisteme S-400, proiect de construire în comun a sistemului S-500). Turcia are nevoie de concesii radicale din partea Uniunii Europene şi a SUA pentru a-şi schimba, eventual, poziţia.

Celelalte state riverane fie sunt într-o poziţie confuză în raport cu Rusia (Bulgaria), fie nu au un cuvânt de spus, pe fondul vulnerabilităţilor interne (Ucraina, Georgia). Aceasta face ca România să fie izolată în plan regional, orice iniţiativă de securitate comună în REMN fiind, probabil, sortită eşecului, pe termen scurt şi mediu.