15 februarie 2019

Creşterea implicării Rusiei în Orientul Mijlociu şi Nordul Africii

Claudiu Nebunu

Sursă foto: Mediafax

Dincolo de intervenţia militară în Siria şi alianţa cu Iranul şi Turcia în acest conflict, Moscova deţine acum şi un rol de arbitru în menţinerea unei situaţii de echilibru între Israel şi Iran, ca şi între Siria şi Iordania. Rusia a încheiat acorduri în domeniul exploatării resurselor de petrol cu Arabia Saudită, a dezvoltat un parteneriat robust cu Emiratele Arabe Unite (EAU), care transcende Orientul Mijlociu spre Nordul Africii, chiar spre Africa sub-sahariană. Moscova acţionează pe toate planurile pentru a-şi spori/consolida influenţa într-o regiune dominată de SUA după destrămarea URSS. Această ”ofensivă” este materializată prin acorduri economice sau de comerţ de armament cu Egipt, Algeria, Qatar, EAU, Turcia, Irak şi Iran, proiecte de exploatare a gazelor în Marea Mediterană cu Libanul, proiecte nucleare cu Egipt si Irak, burse universitare pentru tinerii din Teritoriile Palestiniene, Iordania şi Liban.

Desen în tuş - prezenţa rusă în regiune

Rusia este angajată în prezent în întreaga regiune a Orientului Mijlociu şi Nordului Africii (OMNA) pe mai multe planuri, vizând acelaşi obiectiv: re-afirmarea statutului de mare putere, implicată în gestionarea dosarelor de politică internaţională de pe poziţii egale cu marele rival, SUA, prin proiectarea şi consolidarea prezenţei dincolo de graniţe, chiar în zone influenţate tradiţional de Washington.

Rusia a dislocat efective ale poliţiei militare în Platoul Golan, acestea organizând mai multe posturi de observare şi însoţind trupele ONU în misiuni de patrulare în zona de separare, după mai mult de şase ani de întrerupere din cauza conflictului din Siria. În acelaşi timp, Moscova aspiră la un statut de mediator în conflictul israeliano-palestinian, fiind solicitată chiar de Autoritatea Naţională Palestiniană şi de Liga Arabă pentru a-şi  asuma un astfel de rol. Mai mult, Moscova încearcă să participe şi la medierea conflictului din Yemen, deşi nimeni nu i-a solicitat acest lucru.

Tot sub motivaţia unui discurs pacifist, Rusia se implică la nivel declarativ în gestionarea conflictului dintre Qatar şi Arabia Saudită.  Ruşii s-au oferit să acorde ajutor statului qatarez, supus unui embargo extern, deşi relaţia bilaterală între cele două ţări a fost mai degrabă rece în ultimul deceniu şi jumătate.

Pe de altă parte, în nordul Africii, Rusia s-a angajat în medierea conflictului civil din Libia, fiind în acelaşi timp invitată să facă un pas decisiv în susţinerea taberei din Est (Armata Naţională Libiană, condusă de generalul Haftar). Mai mult, Kremlinul încearcă să se implice în disputele diplomatice din dosarul Saharei Occidentale, livrând în acelaşi timp armament Algeriei, care l-ar putea utiliza împotriva Marocului într-o confruntare cauzată chiar de acest dosar. 

Şi nu în ultimul rand, Rusia încearcă să exploateze deteriorarea relaţiilor Ankarei cu Washingtonul. Autorităţile turce au sfidat SUA, ameninţănd cu evacuarea trupelor americane de la baza Incirlik şi chiar cu retragerea din NATO – perspectivă ce ar creşte exponential

influenţa deja consistentă a Rusiei în şi asupra Turciei.
Toate acestea au loc în paralel cu demersuri pentru deschiderea unor baze militare navale sau aeriene în Cipru, Egipt, Libia, Siria, Sudan şi Yemen, cu vânzări de armament către Algeria, Egipt, EAU, Irak, Iran şi Turcia şi cu tatonări pentru negocierea unor noi contracte cu Qatarul şi Arabia Saudită.

Pas cu pas spre... “cucerirea” OMNA?!

Intervenţia militară a Kremlinului în ajutorul lui Bashar al-Assad, începând cu 2015, a fost placa turnantă pentru o revenire rusească, în zonă. Pe lângă sprijinul acordat în luptele împotriva adversarilor interni, Moscova a acţionat şi pentru protejarea regimului faţă de atacuri externe, livrând forţelor pro-guvernamentale sisteme de rachete anti-aeriene S-300 pentru a se apăra în cazul raidurilor aeriene israeliene.

Libanul a devenit o ţară de interes strategic pentru Moscova, fiind folosită drept laborator de diplomaţia rusă pentru poziţionarea echidistantă faţă de diverşi actori regionali. Kremlinul mizează pe diferendul strategic şi frontalier dintre Liban şi Israel pentru a-şi întări rolul de arbitru în problemele geo-economice în regiune. Participarea rusă la un consorţiu pentru exploatarea gazelor dintr-o zonă maritimă clamată de autorităţile israeliene nu este pur întâmplătoare, Moscova dorind să se impună drept garant al stabilităţii în aceste ape agitate, dar şi să tragă mai bine sforile în echilibristica celor doi adversari. După avertismentele Hezbollahului libanez, aliatul Teheranului, împotriva uzurpării resurselor maritime ale Libanului de către Israel, Rusia şi-a asumat deja rolul de intermediar şi între Iran şi Israel, fapt ce a propulsat-o la rangul de jucător de neocolit pentru toate ţările implicate în conflictul internaţionalizat din Siria.

În acelaşi timp, în Libanul vecin Siriei şi tradiţional apropiat de Occident au apărut centre culturale şi posturi de televiziune care popularizează limba rusă, cursuri de balet şi de artă cu ajutorul unor profesori special aduşi din Rusia, iar numărul burselor universitare acordate tinerilor libanezi dornici să studieze la Moscova sau în alte oraşe din fostul spaţiu sovietic a crescut semnificativ. De asemenea, Moscova acordă din ce în ce mai multe burse universitare şi în Iordania şi Teritoriile Palestiniene.

De semnalat faptul că una din mizele acestei deschideri culturale este şi câştigarea sprijinului populaţiei creştine din regiune, grav afectată de conflictele din Irak şi Siria, care se simte trădată de Occident şi poate constitui un vector de promovare a unei imagini a Rusiei de protector al creştinilor din regiune.

Expansiunea economică este o altă cale prin care Kremlinul işi consolidează influenţa: Rusia a semnat cu Egiptul un acord pentru construirea unei zone industriale în Port Said, la canalul Suez, destinată a deveni ”cel mai mare centru de producţie şi export de bunuri ruseşti pe pieţele din Orientul Mijlociu şi Africa”, potrivit preşedintelui Vladimir Putin, care a menţionat un volum de investiţii de şapte miliarde de dolari.

Nu a fost uitată nici energia nucleară, alternativă luată în calcul din ce în ce mai serios de ţările din regiune pentru a-şi diminua dependenţa de petrol şi nu numai (mirajul puterii militare nucleare persistă şi naşte visuri privind posibilitatea deţinerii acesteia). Prin consorţiul rus Rosatom au fost încheiate (2017-2018) contracte pentru fabricarea de reactoare nucleare pentru Arabia Saudită, Egipt şi Iordania. În paralel cu economia, contractele de armament ale Rusiei cu ţările din regiune proliferează, constituind o pârghie de influenţă pentru consolidarea statutului geopolitic al Moscovei în regiune.

Ezitările americane în formularea unei politici clare în regiune nu au făcut decât să niveleze căile urmate de Moscova, şi să scoată la iveală alte pârghii de proiectare a influenţei sale. Chiar şi un aliat regional strategic al SUA în regiune, Arabia Saudită, începe să fie ”curtat” de Rusia (în sensul dezvoltării relaţiilor economice şi comerciale), orientare facilitată şi de scandalul uciderii jurnalistului saudit Jamal Khashoggi, care obligă Washingtonul la o atitudine de condamnare a regimului de la Riad. O situaţie de care profită Moscova pentru a-şi consolida influenţa, după aproape trei decenii de monopol al SUA în regiune.

Ce a însemnat şi ce înseamnă Siria pentru Moscova?

Pentru Rusia, menţinerea unui conduceri siriene favorabile politicii Kremlinului este o prioritate de politică externă. Apropierea Siriei de blocul socialist condus de URSS a început în perioada în 1966-1970, odată cu accederea la putere a partidului Ba’ath. Facţiunea din partid condusă de familia Assad a insistat asupra îmbunătăţirii relaţiilor cu URSS pentru a putea asigura stabilitatea noului regim, lipsit de un sprijin larg din partea populaţiei siriene. Vizita premierului sirian Zu’ayyin la Moscova, din aprilie 1966, a inaugurat o nouă etapă în relaţiile sovieto-siriene: Siria îşi abandonează poziţia de neutralitate şi decide să sprijine politica externă a sovieticilor. După dezintegrarea URSS, în 1991, Rusia moşteneşte contractele majore de livrare de armament pentru guvernul sirian şi o bază militară navală în portul Tartus, concesionată URSS în 1988.

Politica iniţială de apropiere a Rusiei de Occident după încheierea Războiului Rece a plasat regimul sirian al lui Hafiz al-Assad într-o situaţie dificilă, având în vedere că Siria era dependentă de sprijinul militar venit de la Moscova. Extinderea NATO spre graniţele Rusiei şi sentimentul de inegalitate al Moscovei în relaţiile cu Washingtonul au determinat conducerea rusă să abandoneze atitudinea pro-occidentală afişată iniţial. Numirea (1996) lui Evgheni Primakov în funcţia de ministru de externe a condus la îmbunătăţirea relaţiilor ruso-siriene, noutatea adusă în relaţiile cu statele din  Orientul Mijlociu fiind evitarea împărţirii acestora în prieteni şi duşmani (diplomaţie echidistantă), păstrând astfel libertatea de acţiune în politica externă.

Debutul războiului civil sirian a determinat Moscova să se implice mai activ în regiune, având în vedere că aici se afla singura bază navală pe care ruşii o aveau în Marea Mediterană. Drept urmare, Rusia a blocat orice proiect de rezoluţie al CS al ONU îndreptat împotriva regimului sirian, iar sprijinul militar acordat într-un moment de cumpănă a permis supravieţuirea regimului lui Bashar al-Assad. Diferenţa de opinii privind viitorul Siriei a provocat deteriorarea relaţiilor bilaterale ruso-americane, însă Putin a profitat de pe urma faptului că Administraţia Obama nu şi-a conturat o strategie coerentă în ceea ce priveşte problema siriană.

Moscova este prea puţin interesată dacă regimul Assad respectă drepturile omului, atunci când vine vorba de apărarea intereselor de securitate ruseşti din regiunea mediteraneană. Putin urmăreşte păstrarea poziţiilor ruse în Siria care permit Moscovei să dispună de o prezenţă permanentă în Marea Mediterană. Acest lucru reprezintă un element esenţial în procesul de re-afirmare a Rusiei, dat fiind că proiectarea influenţei (în diverse moduri, inclusiv militar) în afara graniţelor face parte din panoplia de legitimare a statutului de mare putere.

Ar mai fi şi o altă explicaţie pentru faptul că ruşii au fost mult mai determinaţi în dosarul sirian decât Occidentul: percepţia diferită asupra ameninţării extremismului/ terorismului. Rusia se învecinează în mare parte la frontierele sale meridionale cu state musulmane, iar la periferia din Caucaz şi din Asia Centrală trăiesc în jur de 10 milioane de musulmani. Şi este mai bine ca islamiştii să fie combătuţi în exterior decât în interiorul graniţelor naţionale.

Dincolo de alte argumente/contra-argumente privind interesele urmărite de Moscova prin prezenţa în Siria, un lucru rămâne clar: Siria constituie placa turnantă care oferă Kremlinului posibilitatea proiectării influenţei în toată regiunea OMNA şi chiar mai departe, precum şi asumarea statutului de mare putere şi de arbitru în dosarele din zonă.

Reacţia SUA

“SUA nu-i va permite Rusiei să fie principalul jucător în Orientul Mijlociu, atâta vreme cât la putere se află preşedintele Donald Trump”, a declarat secretarul de stat american, Mike Pompeo, în urmă cu o săptămână, întrebat dacă este îngrijorat de colaborarea tot mai intensă a Rusiei în Orientul Mijlociu cu partenerii SUA, în special în ceea ce priveşte legăturile cu Arabia Saudită în domeniul petrolului.

“Legăturile de parteneriat pe care le-am construit în Orientul Mijlociu sunt puternice şi solide; în unele cazuri chiar am fost criticaţi pentru asta. Arabia Saudită, EAU, Egiptul, Iordania, Israelul, ţări cu care am lucrat, toate sunt bastioane importante ale asigurării protecţiei americanilor împotriva pericolelor care pornesc din Orientul Mijlociu“, a subliniat Pompeo.

Afirmaţii clare, fără echivoc, formulate de înaltul oficial american, dar reprezintă oare acestea un punct de inflexiune în politica externă a SUA în regiune? Şi, dacă ar fi aşa, după ezitările preşedintelui Obama şi gafele diplomatice ale preşedintelui Trump, după anunţul de retragere a trupelor americane din Siria şi rezultatele neconcludente ale turneelor efectuate de consilierul preşedintelui american pe probleme de securitate, John Bolton, şi secretarul de stat Pompeo în ţări din regiune, cât de credibile ar fi acestea şi ce şanse ar avea să calmeze climatul de incertitudine deja indus?

Nu este cumva prea târziu?

Este puţin prematur să se pună problema unei confruntări militare directe între Rusia şi SUA în această chestiune; cel mult poate fi vorba de confruntări prin state ţerte. Pe de altă parte, poziţionarea Rusiei ca actor de neocolit în regiune îi oferă acesteia un atu important în dialogul cu Occidentul. Această poziţie este întărită şi de alianţa tactică pe care o are cu Iranul, neutralizarea Turciei, multiplicarea parteneriatelor cu Algeria, Egipt, Iordania, Irak şi chiar Israel, inclusiv implicarea în dosarul israeliano-palestinian. În mod cert, Barack Obama va rămâne în istorie ca preşedintele care a făcut ca SUA să piardă iniţiativa în Orientul Mijlociu.

Rămâne de văzut dacă acţiunile Rusiei în OMNA au un caracter oportunistic, conjunctural, sau fac parte dintr-o strategie articulată de expansiune şi consolidare a influenţei în regiune şi care ar fi consecinţele unei astfel de evoluţii.