Credibilitatea statelor la judecata contemporană a istoriei

Caracterul unei naţiuni, spiritul naţional, îşi lasă întotdeauna amprenta pe politica sa externă şi de apărare. În acelaşi timp se poate afirma că orice lider îşi lasă amprenta personală asupra organizaţiei pe care o conduce. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu liderii de state, atunci când organizaţia pe care o conduce este, în fapt, ţara al cărei lider este. Când, la scară istorică, se fac aprecieri asupra comportamentului unui stat: curaj, prudenţă, cu spirit de învingător, credibil, generos, etc. trebuie avut în vedere faptul că aceste adjective se referă, în primul rând, la liderii statelor, dintr-o anumită perioadă de timp. În anii ce trec mentalul colectiv reţine, în primul rând acţiunile ţării, de cele mai multe ori uitând cine a fost lider, şi cum a luat decizii importante, în acea perioadă de timp. Acest aspect trebuie să fie considerat de lideri o răspundere uriaşă faţă de istoria acelui popor.

Atunci când un stat scade sau chiar renunţă la un anumit nivel al relaţiilor bilaterale cu alt stat, el nu poate fi etichetat de lipsă de credibilitate. Este posibil ca situaţia internaţională sau internă în unul dintre aceste state, să se fi schimbat, şi, în acest caz noua situaţie politică sau economică să nu mai fie compatibilă cu interesele sale în noile circumstanţe. 

În ultima perioadă de timp, o serie de analişti şi chiar lideri politici îl acuză pe Trump de impredictibilitate în luarea deciziilor şi de lipsă de încredere din partea statelor occidentale ca şi din partea unora dintre marile puteri ale lumii. Realitatea este că atunci când a ajuns la Casa Albă, noul preşedinte al SUA şi-a anunţat principiile după care va conduce destinele celui mai puternic stat al lumii. Printre acestea se pot enumera: renunţarea la poziţia SUA de a fi jandarmul mondial şi de a face ordine în problemele de securitate regională pe propriile costuri, solicitarea pentru mărirea contribuţiei financiare din partea statelor care au nevoie de securitate, retragerea din unele organizaţii internaţionale atunci când obiectivele şi reglementările acestora contravin intereselor naţionale ale SUA. Aplicarea acestor principii, de către cea mai mare putere militară a lumii, influenţează, atât din punct de vedere al securităţii cât şi al altor domenii vitale funcţionarea statelor pe întregul mapamond. Nici o altă ţară a lumii nu poate influenţa dezvoltarea celorlalte state atât de mult precum SUA. Deciziile de la Washington pot deschide sau închide perioade istorice în evoluţia globală. A acuza marile puteri şi mai ales SUA de lipsa de credibilitate însemnă a le condamna pe acestea la lipsa schimbării şi la stagnare. În orchestra mondială, aceste state dau tonul, chiar dacă aceasta place sau nu celorlalte state. Membrii orchestrei, statele mici şi mijlocii, trebuie să-şi aleagă partiturile ce se încadrează în lanţul melodic dat de dirijorul pe care şi-l aleg. Acesta este în fapt conceptul de realpolitik care pare a fi caracteristica principală a noii ordini mondiale

Este drept că impunerea schimbărilor prezentate mai sus, a făcut ca lumea să trebuiască să  renunţe la aplicarea regulilor colective urmărind interesul naţional. Aceasta înseamnă că  democraţia liberală şi principiul pieţelor deschise nu mai reprezintă singurele modele imaginabile de ordine politică şi economică legitimă. Aici se pot aminti sisteme autoritare de succes care mimează democraţia (China), sau sisteme iliberale în UE care acuză unele state ale UE ca aparţinând unui curent „eurocratic”.

Relaţia personală între liderii de state este extrem de importantă, ea ajungând la influenţe globale. Gafele de protocol, voite sau nu, pe timpul întâlnirilor pot să ducă la concluzii ce pot afecta nu numai relaţiile bilaterale dar chiar şi pe cele globale. O relaţie personală a lui Trump cu Regina Angliei, Putin, Macron, Merkel, Xi Jiaoping, Kim Yong Un şi cu alţi lideri ai unor state puternice ale lumii pot avea repercursiuni asupra evoluţiei regionale sau mondiale. Nu întotdeauna afişarea exagerată a unei bune relaţii de pe timpul unor întâlniri, de exemplu Trump-Macron, este şi garanţia unei bune relaţii viitoare între cele două state. Sobrietatea unor asemenea întâlniri poate pune bazele construcţiei unui climat de încredere între cele două state. Prezentarea critică a unei situaţii pe timpul convorbirilor nu trebuie luată ca pe o acţiune personală ci, în cel mai rău caz ca o lipsă de informaţii, aspect ce uşor poate fi pus de acord.      

Credibilitatea relaţiilor bilaterale a două state apare atunci când aceste state reuşesc să-şi găsească interese comune. Atunci când un asemenea interes dispare statele încep să se acuze reciproc de lipsă de credibilitate care, se poate manifesta diferit în funcţie de contextul politic sau geopolitic, aflat în permanentă schimbare.

Este cunoscuta reconcilierea neaşteptată dintre SUA şi China din 1970. Aceasta a avut loc datorită interesului comun creat de ameninţarea Uniunii Sovietice pe care o percepeau cele două state. Atunci când China şi Uniunea Sovietică au ajuns la termeni acceptabili de cooperare militară, susţinută de interesele Chinei în transferul de tehnologie militară sovietică, interesele comune China - SUA au dispărut, iar cele două state au părăsind poziţiile conciliante.

Recenta retragere a trupelor SUA din Siria a fost şi este acuzată de kurzi ca fiind lipsă de credibilitate. În realitate această decizie a lui Trump a fost anunţată cu câteva luni înainte, ea încadrându-se în principiul Casei Albe potrivit căruia SUA nu mai trebuie să fie jandarmul mondial şi să se retragă din campaniile militare lungi, care nu aduc pe termen scurt sau mediu un profit economic sau politic. SUA s-au folosit de kurzi în lupta împotriva ISIS dar aceştia nu pot fi de folos în obiectivul pe termen mediu şi lung, al SUA, în zonă, adică politica de izolare şi blocare  a intereselor Rusiei în regiune. Kurzii au putut opri înaintarea forţelor ISIS, dar ei nu pot opri agresivitatea şi creşterea influenţei Rusiei în regiune. Dar Turcia o poate face.

În aceste condiţii este esenţială relaţia SUA cu Turcia, cu care Casa Albă încearcă să refacă relaţiile bune pe care le-a avut înainte de Erdogan. Acesta însă a înţeles intenţiile americane şi caută să menţină un echilibru în relaţiile cu cele două mari puteri aflate în permanentă competiţie. Cu alte cuvinte, se îndreaptă către Putin zâmbindu-i lui Trump, sau invers. Acesta este şi motivul pentru care în recenta vizită la Casa Albă  s-a adresat liderului SUA cu apelativul “ dragul meu prieten”, iar la controversata problemă a achiziţionării sistemelor de apărare antiaeriană S-400 din Rusia, liderul de la Ankara şi-a manifestat disponibilitatea de a cumpăra şi sisteme Patriot.  

SUA au fost acuzate de lipsă de credibilitate pentru că s-au retras din Tratatul INF privind neproliferarea rachetelor cu rază intermediară de acţiune. Dar nu trebuie uitat faptul că Trump când şi-a început mandatul la Casa Albă a anunţat că va retrage SUA din tratatele şi acordurile internaţionale în care, parţial sau total îi este afectat interesul naţional. Acest tratat bilateral SUA-Rusia se referea numai la blocarea procesului de cercetare, dezvoltare, fabricare şi dislocare a acestui tip de rachete numai de către cele două ţări. În schimb China le-a dezvoltat şi fabricat în serie dotând flota chineză cu numeroase asemenea arme ofensive. În felul acesta, în relaţia militară China-SUA, se crease un dezechilibru de forţă militară. Pot fi acuzate SUA de lipsă de credibilitate pentru că şi-au urmat interesul naţional de securitate?

Nu de puţine ori, în diplomaţia actuală sunt folosite mijloace ale descurajării active prin căile oferite de diplomaţia coercitivă. Esenţial în aceste acţiuni este credibilitatea forţei de descurajare. Aceasta trebuie să aibă o asemenea robusteţe încât să-l poată face pe potenţialul agresor să-şi evalueze potenţialele pierderi în cazul în care ar continua să se menţină pe poziţii agresive.

Acesta este doar unul din motivele pentru care, conform datelor furnizate de SIPRI, Institutul Internaţional Suedez de Cercetări pentru Pace, în ultimii 2-4 ani cheltuielile pentru înarmare au crescut ameninţător.   

Cele prezentate nu sunt o pledoarie pentru justificarea unor acţiuni, de mulţi criticate, ale SUA. Ceea ce trebuie spus însă este faptul că statele au interese naţionale pe care sunt obligate să şi le respecte şi de aceea îşi anunţă şi aplică schimbări ale direcţiei de politică externă. În aceste situaţii, care în ultima perioadă sunt tot mai frecvente, poate fi acuzată Casa Albă de lipsă de credibilitate?

Statele afectate de aceste schimbări, avizate fiind încă din faza de intenţie, trebuie să folosească timpul dintre promisiune şi faptă pentru a găsi şi soluţii alternative. 

Am prezentat doar câteva aspecte legate de un vast subiect care se referă doar la credibilitatea statelor şi a liderilor acestora. În cartea sa „Lumea în pericol”, ambasadorul german Wolfgang Ischinger, preşedintele Conferinţei de Securitate de la Munchen afirma: „Nu este vorba numai despre întrebarea dacă Putin are încredere în Merkel. Sau Trump în Putin. Problema este dacă noi, cetăţenii, mai avem încredere în instituţiile noastre. Sondajele arată că încrederea cetăţenilor din cele 28 de state membre ale UE în capacitatea propriilor  guverne de a lua decizii raţionale, a scăzut dramatic. Aici nu e o pierdere totală a încrederii, dar e totuşi semnificativă. Iar această pierdere a încrederii în  politică coboară până la nivel local”.